avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Contracte colective de muncă. Caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă la nivel superior pentru clauzele celor de la nivel inferior.
 
 Codul muncii, art. 238
Legea nr. 130/1996 republicată, art. 8
Legea dialogului social nr. 62/2011, art. 132, art. 133 alin.1
 
Întrucât prin contractul  colectiv de muncă încheiat la nivel superior s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaţilor, aceştia nu pot renunţa la ele, negocierea clauzelor contractului individual de muncă sau a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege şi/sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
 
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,
Decizia civilă nr. 3078 din 25 septembrie 2012. 
 
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău reclamantul ... a chemat în judecată pe pârâta ...  solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa pârâta să fie obligată, în calitate de angajator, la plata următoarelor drepturi:
1. diferenţa de salariu pe perioada decembrie 2008 şi până la momentul încetării contractului său individual de muncă, respectiv 06.04.2010, ce rezultă din faptul că în contractul colectiv de muncă pe ramură transporturi aplicabil este prevăzut un salariu de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, iar în perioada precizată reclamantul a fost plătit în funcţie de următoarele salarii minim brute: iulie 2008 - martie 2010 = 570 lei;  aprilie 2010 = 600 lei; 2. sporurile permanente şi nepermanente pentru perioada decembrie 2008 - aprilie 2010, aplicate la diferenţa de salariu menţionată la pct. 1;3. plata indemnizaţiei de 2 salarii brute avute în luna pensionării, ce se acordă salariaţilor pensionaţi pentru limita de vârstă, calculate în funcţie de salariul rezultat la punctul 1 conform contractului colectiv de muncă pe ramură transporturi;4. sporul de noapte (50%) pentru munca prestată în zilele de sâmbătă, duminică şi sărbători legale, pentru perioada decembrie 2008 şi până la momentul încetării contractului individual de muncă al reclamantului, respectiv 06.04.2010, calculat conform contractului colectiv de muncă pe ramură transporturi ţinând cont că reclamantul a  prestat serviciu în regim de tură;5. salariul suplimentar reactualizat, echivalent cu  salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului precedent, pentru munca ireproşabilă desfăşurată în cursul unui an calendaristic, pe anii  2008 -2009 şi parţial 2010, conform CCM pe grup de unităţi aplicabil;6. premierea  de Ziua feroviarului pe anul 2009, conform contractului colectiv de muncă pe grup de unităţi aplicabil, stabilită la nivelul clasei 1 de salarizare (700 lei);  7.premierea de Paşte stabilită la nivelul clasei 1 de salarizare (700 lei), pe anul 2009, conform CCM pe grup de unităţi aplicabil;8. premierea de Crăciun 2008 - diferenţa rezultată din suma acordată la acel moment şi salariul corespondent clasei 1 de salarizare de 700 lei, iar pe anii 2009 şi 2010 - integral, clasa 1 de salarizare de 700 lei, conform CCM pe grup de unităţi;9. premierea de vacanţă pe anii 2009-2010,  stabilită la nivelul clasei 20 de salarizare ( diferenţa rezultată din suma acordată la momentele respective şi suma de 1293,6 lei, calculată în funcţie de salariul minim aferent clasei 1 de salarizare de 700 lei, conform CCM pe grup de unităţi aplicabil;10. plata orelor alocate pentru examinări profesionale, examinări medicale, pe ultimii 3 ani, conform CCM la nivel de grup de unităţi aplicabil;11. actualizarea cu indicele de inflaţie a sumelor de bani menţionate mai sus.
  S-a mai solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
   În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost salariatul pârâtei,  iar  în luna februarie 2010 a depus dosarul de pensionare, urmând a aştepta decizia, lucrând efectiv la pârâtă până când i-a fost comunicată decizia, respectiv 06.04.2010.
  A mai învederat reclamantul că de-a lungul timpului a adus la cunoştinţă atât sindicatului, cât şi conducerii subunităţii în care şi-a desfăşurat activitatea, faptul că este privat de o parte din drepturile înscrise în CCM aplicabile, însă de fiecare dată i s-a răspuns că sumele aferente acestor drepturi nu au fost prevăzute în bugetul anual de venituri şi cheltuieli al societăţii, singura soluţie de obţinere a acestor drepturi fiind instanţa de judecată
  A menţionat reclamantul că drepturile ce fac obiectul acţiunii, prevăzute în CCM aplicabile, au un caracter imperativ pentru pârâtă, aceasta neputând invoca lipsa profitului sau a altor cauze, ca motiv de nerespectare.
  Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei  dreptului material la acţiune pentru sumele solicitate, motivat de faptul că dreptul material la acţiune pentru aceste sume este prescris potrivit disp.art.268 alin.1 lit.e din Codul muncii, care prevăd că cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestora.
  A precizat pârâta că pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VIII-a, se află dosarul nr. 11143/3/2008, având ca obiect constatarea nulităţii contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, dosar în care pârâta are calitatea de intervenient în interes propriu şi, având în vedere că Asociaţia Patronală la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar, al cărei membru fondator este şi pârâta, nu a fost invitată la negocierea contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, negându-i-se exerciţiul dreptului, negocierea contractului colectiv de muncă s-a făcut cu nerespectarea limitelor şi condiţiilor prevăzute de Legea nr. 130/1996 conform art. 8 alin.1, astfel că, în baza art. 24 alin.1 din aceeaşi lege, acest contract colectiv de muncă este lovit de nulitate.
S-a solicitat suspendarea judecării cererii de chemare în judecată, considerându-se că sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea art. 244 alin. 1 Cod pr.civilă.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată pentru considerentele expuse pe larg în întâmpinare.
La termenul din data de 08.02.2012, a depus  la dosar cerere de intervenţie în interes propriu numitul ..., ce a solicitat, în contradictoriu cu aceeaşi pârâtă, aceleaşi drepturi cerute şi de reclamant, însă pe perioada expres indicată de către intervenient, al cărui contract individual de muncă a încetat în luna decembrie 2010, prin pensionare.
Pe baza probelor cu înscrisuri administrate în cauză,  prin sentinţa civilă nr. 381 din data de 7 martie  2012, Tribunalul Buzău a respins cererea de suspendare a judecării cauzei în temeiul disp.art.244 alin.1 pct.1 Cod pr.civilă formulată de pârâtă, precum şi excepţia prescripţiei invocată de pârâtă.
Prin aceeaşi sentinţă  a fost admisă în parte  acţiunea reclamantului şi cererea de intervenţie, iar pârâta a fost obligată să plătească petenţilor:1.Drepturile salariale reprezentând diferenţa dintre salariile încasate de aceştia în perioada decembrie 2008 şi respectiv februarie 2009 şi până la momentul încetării contractelor de muncă ale acestora şi salariile ce rezultă din contractul colectiv de muncă pe ramură transporturi aplicabil, de 700 lei;2. sporurile permanente şi nepermanente pentru perioadele decembrie 2008 - aprilie 2010 şi respectiv, februarie 2009 - decembrie 2009, aplicate la diferenţa de salariu menţionată la punctul 1;  3. indemnizaţia de două salarii brute (salariu de bază şi sporuri avute );4. sporul de noapte pentru munca prestată în zilele de duminică şi sâmbătă , alte sărbători legale conform contractului colectiv de muncă pe ramură;5.diferenţa dintre salariul suplimentar pe anii 2008, 2009 şi 2010 , echivalent cu un salariul de bază de încadrare al acestora în luna decembrie a anului pentru care se acordă , calculate în funcţie de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei şi clasele de salarizare negociate prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unităţii pârâte; 6.premierea pentru Ziua feroviarului 2009, o premieră cu ocazia sărbătorilor de Paşte 2009, iar pentru reclamantul ... şi premierea de Crăciun 2008 (numai diferenţa),  iar pentru anii 2008-2009 integral la nivelul clasei I de salarizare de 700 lei conform contractului colectiv de muncă pe grup de unităţi aplicabil;7. diferenţa dintre premierea de vacanţă încasată pe anii 2009 şi 2010 şi premierea de vacanţă la care aveau dreptul , calculate în funcţie de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei .
De asemenea, a fost obligată pârâta la plata acestor sume de bani datorate petenţilor , actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective .
Totodată, au fost respinse capetele de cerere având ca obiect orele alocate pentru examinarea profesională şi medicală şi obligată pârâta la cheltuieli de judecată în sensul celor statuate prin dispozitiv.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că cererea de suspendare a judecării cererii formulată de pârâtă este nefondată întrucât norma instituită în art.244 alin.1 pct.1 Cod pr.civilă are un caracter dispozitiv, iar, pe de altă parte,  s-a apreciat că dezlegarea prezentei cauze nu depinde de existenţa sau inexistenţa unui drept din dosarul nr.11143/3/2008, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, în care s-a respins intervenţia pârâtei. S-a arătat că  în situaţia unei soluţii favorabile în recurs, în favoarea acesteia, Codul de procedură civilă oferă alte căi de atac prin care eventualele drepturi ale salariaţilor pot fi revocate.
Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost, de asemenea, apreciată ca neîntemeiată, fiind respinsă pe motiv că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 268 lit.c Codul muncii, iar nu cele ale art. 268 alin.1 lit.e Codul muncii invocate de pârâtă.
Pe fondul cauzei,  prima instanţă a reţinut că potrivit art. 238 Codul muncii în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă:
 „(1) Contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior;
(2) Contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă;
(3) La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal.”
Prima instanţă a reţinut că, în acelaşi sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 republicată (în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă analizate în cauză), contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar  la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal.
S-a conchis că toate normele legale anterior menţionate consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituţional şi prin art. 41 alin.5 din Constituţia României conform căruia: „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate.”
Orice contract colectiv de muncă, a reţinut prima instanţă, se încheie nu numai în considerarea legii, dar şi în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părţile au încheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt lovite de nulitate.
De asemenea, a arătat tribunalul, contractele colective de muncă se constituiau într-un sistem ierarhic, în vârful căruia se afla  contractul colectiv de muncă la nivel naţional, iar la baza lui, contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate şi întrucât au caracter obligatoriu, rezultă că drepturile salariaţilor sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior -  în cauză la nivel de grup de unităţi şi, respectiv, de ramură, în cazul în care la nivel de unitate au fost stabilite drepturi la un nivel inferior, iar salariaţii nu pot renunţa la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
A constatat instanţa de fond că, atâta timp cât prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în cauză, la nivel de grup de unităţi şi de ramură) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaţilor, aceştia nu pot renunţa la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior - în speţă, la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute  în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Faţă de considerentele ce preced, a fost apreciat ca fiind fondat capătul de cerere privind plata diferenţei de salarii încasate de reclamant şi intervenient în  perioada decembrie 2008 şi respectiv februarie 2009 şi până la momentul încetării contractelor de muncă ale acestora şi salariile ce rezultă din CCM pe ramură transporturi aplicabil de 700 lei
Admiţând acest capăt de cerere, instanţa a admis şi capetele de cerere subsecvente acestuia, ce au fost arătate.
 În ce priveşte solicitarea de plată a unei indemnizaţii egale cu 2 salarii brute avute în luna pensionării, instanţa a apreciat că şi aceasta este fondată, având în vedere că dreptul solicitat este reglementat de art.52 din CCM la nivel de grup de unităţi, iar pârâta nu a făcut dovada achitării unei astfel de indemnizaţii cuvenite reclamantului şi intervenientului.
Referitor la plata sporului de noapte, instanţa, reţinând superioritatea  CCM la nivel de ramură, respectiv art. 42 alin.1 lit.g, a admis şi acest capăt de cerere şi a obligat pârâta să plătească reclamantului şi intervenientului sporul de noapte de 50%, respectiv diferenţa, reţinându-se că s-a achitat 25%, pentru munca prestată  pe timp de noapte, în zilele de sâmbătă, duminică şi sărbători legale.
Pentru aceleaşi considerente, instanţa a obligat pârâta să plătească reclamantului şi intervenientului şi diferenţa dintre salariul suplimentar pe anii 2008, 2009, 2010, echivalent cu salariul de bază de încadrare al acestora, din luna decembrie a anului pentru care se acordă, calculate în funcţie de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei şi clasele de salarizare negociate în CCM încheiat la nivelul unităţii pârâte.
Apărarea pârâtei referitoare la acest salariu suplimentar, legată de lipsa de fonduri, nu a fost acceptată, întrucât clauzele contractului colectiv de muncă negociate de comun acord, ce nu au fost anulate sau suspendate, trebuie respectate şi sunt obligatorii pentru angajator, conform art. 229 alin.4 din Codul muncii.
Susţinerea pârâtei vizând plata primei ocazionate de sărbătorile de Paşte 2009,  Ziua feroviarului pe anul 2009 şi Crăciun 2008, diferenţă, iar pe anii 2008 - 2009 integral, pentru reclamant, respectiv încheierea unui nou CCM la nivel de unitate pe anul 2009-2010, care prin art.64 alin.1 şi 2  a consemnat neacordarea acestor drepturi pe anul 2009, fiind suspendate până în data de 01.01.2010, a fost apreciată ca nefondată, având în vedere superioritatea CCM la nivel de grup de unităţi pe anii 2006-2007, prelungit prin act adiţional până la 28.12.2010, în baza căruia, potrivit art. 71, reclamantul şi intervenientul erau îndreptăţiţi, cu ocazia sărbătorilor de Paşte şi Crăciun (reclamantul) la un ajutor material stabilit cel puţin la nivelul clasei 1 de salarizare, iar pentru Ziua feroviarului, la o premiere al cărei cuantum urma a fi stabilit de Consiliul de Administraţie la nivelul clasei 1 de salarizare.
Au fost înlăturate ca neîntemeiate apărările pârâtei privind neacordarea acestor prime în anul 2009 ca urmare a convenţiei părţilor cuprinsă în procesele-verbale încheiate în 25.05.2009 şi 03.06.2009 pe considerentul că respectiva convenţie nu poate produce efecte retroactiv, noul CCM la nivel de unitate pe anul 2009-2010 fiind înregistrat la DMPS Bucureşti la data de 04.06.2009.
Cu privire la capătul de cerere având ca obiect diferenţa premierei de vacanţă încasată pe anul 2009-2010 şi premierea de vacanţă la care au dreptul, instanţa a constatat că prin admiterea primului capăt de cerere şi modificarea salariului de bază, şi acest capăt de cerere este  întemeiat, dreptul solicitat fiind prevăzut de art.49 alin.3 din CCM la nivel de grup de unităţi.
Capătul de cerere vizând orele alocate pentru examinări profesionale şi medicale a fost respins pe considerentul că  plata acestor ore este condiţionată de depăşirea duratei normale a programului de lucru şi, potrivit susţinerilor pârâtei, aceste ore au fost achitate ca timp normal de lucru, conform art. 44 din CCM pe grup de unităţi pe anii 2008 -2010.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat recurs pârâta, criticând-o ca nelegală şi netemeinică, invocând disp.art.304 pct.8 şi 9 şi art.3041 Cod pr.civilă.
S-a susţinut, în esenţă, că în mod greşit instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de societatea recurentă considerând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii, aplicându-se termenul de prescripţie de 3 ani, apreciind plata unui ajutor bănesc - prima de Ziua feroviarului, Paşte şi Crăciun,  ca fiind un drept natură salarială.
Sub un alt aspect, recurenta a arătat că în mod eronat instanţa de fond nu a apreciat că se impune suspendarea dosarului, întrucât pe rolul Tribunalului Bucureşti- Secţia a VIII-a se află dosarul nr.11143/3/2008 având ca obiect constatarea nulităţii contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenta a învederat că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal întrucât pentru perioada indicată au existat la nivel de unitate contracte valabile, ale căror prevederi sunt obligatorii pentru părţi, astfel că prevederile din CCM la nivel de ramură transporturi nu sunt aplicabile în speţă.
Întrucât, potrivit bilanţului anual depus la Ministerul Finanţelor, societatea a încheiat anii fiscali cu pierderi, motiv pentru care reprezentanţii societăţii împreună cu sindicatele - reprezentanţii salariaţilor, de comun acord - au făcut toate demersurile pentru redresarea societăţii în vederea disponibilizării unui număr cât mai mic de personal, s-a susţinut că instanţa de judecată a reţinut în mod greşit faptele prezentate de către societate.
În plus, tribunalul nu a reţinut, conform înscrisurilor de la dosar (procesele-verbale încheiate la 25.05.2009 şi 03.06.2009) că pentru anul 2009 salariaţii, prin reprezentanţii lor, au fost de acord şi au semnat documentul prin care nu se acordă ajutoare materiale salariaţilor cu ocazia Paştelui, Crăciunului şi Ziua feroviarului, tot în vederea participării celor două părţi la redresarea societăţii.Procesul-verbal încheiat în data de 03.06.2009 a condus la încheierea unui nou contract colectiv de muncă al societăţii pentru anul 2009-2010, înregistrat la 04.06.2009.
Cu privire la sporul de noapte acordat de instanţa de fond, recurenta a învederat că acesta a fost plătit în conformitate cu disp. art. 42 alin.1 lit. g din CCM la nivel de ramură.
Referitor la salariul suplimentar solicitat în anii 2008 şi 2009,  s-a  arătat că eronat  nu s-a reţinut că obligarea societăţii la plata acestuia este nelegală şi netemeinică, având în vedere prevederile clauzelor contractuale cuprinse în CCM aplicabile în perioada indicată.
Aşa cum este prevăzută în CCM această clauză, s-a arătat că nu are un caracter obligatoriu, aceste salarii acordându-se la propunerea subunităţii, cu aprobarea Consiliului de Administraţie .
Disp.art. 30 alin. 3 din contractul colectiv de muncă al recurentei prevăd că sumele necesare pentru salariul suplimentar provin din veniturile realizate de societate, iar veniturile societăţii sunt constituite exclusiv din venituri proprii şi nu din alocaţii bugetare şi în anii 2008 şi 2009 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali au fost încheiaţi în pierdere, ceea ce nu a permis constituirea unor fonduri de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar, astfel încât să existe fondurile necesare plăţilor de salarii suplimentare potrivit art. 30 alin. 1 din contractul colectiv de muncă al recurentei.
A arătat recurenta că suportul susţinerilor sale se regăseşte şi în dispoziţiile art. 30 alin.1 din CCM pe anii 2008-2009, care prevăd că salariatul poate primi un salariu suplimentar, ceea ce înseamnă că această dispoziţie este sub condiţie, respectiv acordarea numai în funcţie de posibilităţile financiare ale societăţii, care, conform dispoziţiilor invocate anterior, nu s-au putut realiza.
O altă critică a vizat greşita obligare a recurentei la plata către intimaţi a indemnizaţiei de două salarii brute - salariu de bază şi sporuri avute - la data pensionării, conform art.52 din CCM la nivel de grup de unităţi, câtă vreme art.52 din respectivul contract nu face referire la acest aspect, astfel că instanţa nu a analizat înscrisurile depuse la dosar.
S-a învederat că intimaţii sunt beneficiarii unei indemnizaţii egale cu un salariu de bază brut, neputând fi aplicabile, în acelaşi timp, clauzele CCM la nivel de unitate, cele la nivel de grup de unităţi şi cele ale CCM la nivel de ramură.
Chiar şi în situaţia admiterii acestui capăt de cerere, intimaţii nu pot beneficia decât de diferenţa rezultată dintre cele două salarii brute- prevăzute de CCM la nivel de ramură - şi indemnizaţia de un salariu brut, primită conform CCM la nivel de unitate şi, respectiv la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar.
Intimaţii au formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
Prin decizia civilă nr.3078/25.09.2012, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul şi a modificat în parte sentinţa în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului  şi intervenientului diferenţa dintre indemnizaţia egală cu 2 salarii brute avute în  luna pensionării şi  sumele deja  achitate cu  titlu de indemnizaţie de pensionare, fiecăruia, menţinând restul  dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, cu privire la  solicitarea recurentei de suspendare a cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin.1 pct.1 Cod pr.civilă, având în vedere existenţa pe rolul Tribunalul Bucureşti- Secţia a VIII-a a dosarului nr. 11143/3/2008,  că dispoziţiile legale procesuale în temeiul cărora s-a solicitat suspendarea reglementează un caz de suspendare legală facultativă, acordând posibilitatea şi nu obligativitatea ca instanţa să dispună suspendarea cauzelor a căror soluţionare depinde de rezolvarea în mod irevocabil a unui alt litigiu.
În aceste condiţii, aprecierea instanţei în sensul suspendării sau nu a cauzei nu poate constitui un motiv de nelegalitate, ci cel mult de netemeinicie, care însă nu este incident în prezenta cauză câtă vreme recurenta are posibilitatea promovării unor căi extraordinare de atac în cazul în care în dosarul sus-menţionat se constată nulitatea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi  pe anii 2008-2010.
Neîntemeiată a fost apreciată şi critica prin care se susţine că în mod greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată la prima instanţă de către recurenta-pârâtă.
Astfel,   s-a reţinut că într-adevăr, potrivit art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii republicat (fost art.283 alin.1 lit.e), dreptul la acţiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă  ori a unor clauze ale acestuia  se prescrie în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, aşa cum susţine recurenta, legea nefăcând nicio diferenţiere în ce priveşte natura acestui drept, însă  în ce priveşte drepturile salariale,  prin acelaşi articol,  la lit. c, s-a prevăzut un termen de 3 ani aplicabil în toate situaţiile în care obiectul acţiunii este dat de pretenţii salariale - ca în cauza de faţă - indiferent de izvorul acestora, astfel că excepţia invocată de recurentă nu este întemeiată.
Nu a fost primită susţinerea recurentei potrivit căreia  drepturile solicitate prin acţiune nu ar fi de natură salarială, ţinând cont chiar de terminologia utilizată în cuprinsul contractelor colective de muncă pe anii în discuţie, arătându-se că nu există reglementare şi nici nu a fost în intenţia legiuitorului vreodată ca pentru drepturile salariale  să existe termene de prescripţie diferite în funcţie de  izvorul acestora.
În ceea ce priveşte rezolvarea fondului cauzei, instanţa a reţinut că art.41 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, aplicabil şi recurentei conform anexei nr.5 a contractului,  prevede coeficienţii minimi de ierarhizare pentru categoriile de salariaţi, iar în alin.3 lit.a al art.41 se prevede că salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 şi negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie / lună este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizaţii incluse în acesta.
Se prevede expres, la lit.b a alin.3 al art.41, că părţile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unităţi şi unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulat la art.40 pct.3 lit.a pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv.
  Prin  actul adiţional înregistrat sub nr.370/20.06.2008 la contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi în transportul feroviar pe anii 2006-2008, s-a prevăzut că salariul de bază minim  brut valabil de la 01.07.2008 pentru un program de lucru complet corespunzător coeficientului de ierarhizare 1 este de 570 lei, mai puţin, deci, decât suma de 700 lei, cum se prevedea în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.          
S-a mai arătat că în conformitate cu prevederile art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă:
                     „(1) Contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
                     (2) Contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
                     (3) La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal”.
Articolele 238-247 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, a reţinut Curtea, au fost abrogate expres prin art. I pct.90 din Legea nr. 40/2011, iar dispoziţiile art. 238, mai sus menţionate, au fost preluate, în substanţa lor şi în cuprinsul art. 132 din Legea dialogului social nr. 62/2011,  al căror conţinut a fost indicat.
Art. 37 din Codul muncii, a arătat Curtea,  consacră principiul negocierii individuale şi colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul art. 38 din acelaşi cod sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestei negocieri şi sancţiunea renunţării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.
În acelaşi sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 republicată (în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă analizate, dispoziţii preluate în esenţă, în cuprinsul art. 132 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social) contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar  la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal.
Normele legale mai sus menţionate consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituţional şi prin art. 41 alin. 5 din Constituţia României conform căruia: „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate”, iar obligativitatea contractelor colective de muncă operează, în prezent, potrivit art.133 alin.1 din Legea dialogului social nr.62/2011.
Toate dispoziţiile legale evocate reprezintă măsuri de protecţie a salariaţilor, menite să asigure exerciţiul neîngrădit al drepturilor şi al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecinţele unor eventuale abuzuri ori ameninţări din partea angajatorilor.
S-a concluzionat că orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar şi în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior.
Având caracter de izvor de drept, forţa lor obligatorie fiind garantată constituţional, rezultă că drepturile salariaţilor stabilite prin contractele colective de muncă urmează acelaşi regim juridic cu cel aplicabil drepturilor stabilite prin acte normative, salariatul neputând renunţa nici la drepturile acordate prin lege, nici la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
            Prin urmare, întrucât prin contractul  colectiv de muncă încheiat la nivel superior (în speţă, la nivel de ramură transporturi) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaţilor, a reţinut instanţa de recurs, aceştia nu pot renunţa la ele, negocierea clauzelor contractului individual de muncă sau a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în speţă, la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar şi unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege şi/sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
          S-a mai arătat că susţinerile recurentei în sensul că nu a mai înregistrat profit, ci pierderi nu pot avea vreo influenţă asupra recunoaşterii acestor drepturi salariale prevăzute în contract şi nu o exonerează de plata lor, respectiv de răspunderea executării obligaţiilor contractuale.
          Din  interpretarea dispoziţiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, rezultă că acordarea  acestui drept nu este condiţionată de veniturile  pârâtei sau de desfăşurarea ori finalizarea vreunei negocieri, nefiind   o obligaţie  stipulată sub condiţie suspensivă, ci o obligaţie  pură  şi simplă, neafectată de modalităţi.
S-a conchis că raportat la dispoziţiile art.41alin.3 lit.a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, aplicabil şi recurentei conform anexei nr.5 a contractului,  soluţia primei instanţe apare ca fiind corectă.
Având în vedere argumentele de drept mai sus arătate, din care rezultă că prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi se aplică cu prioritate, având caracter minimal, nu a fost primită susţinerea recurentei potrivit căreia în mod greşit s-a dispus obligarea acesteia la plată în raport de prevederile art.41 alin.3 lit.a din  contractul colectiv de  muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, conform celor stabilite prin sentinţa recurată, în condiţiile în care obligaţia de a aplica dispoziţiile contractului colectiv de  muncă la nivel superior ar exista numai în situaţia în care la nivel de angajator nu ar fi existat încheiat contract colectiv de muncă, după cum nici susţinerea conform căreia  prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi s-ar fi putut aplica numai dacă nu ar fi fost încheiat contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unităţi nu a fost primită.
Conform art.241 alin.1 lit.c din Codul muncii, în forma în vigoare la momentul încheierii contractelor colective de muncă, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru  toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
În mai multe decizii de-a lungul anilor, Curtea Constituţională a reţinut că raţiunea încheierii contractelor colective de muncă nu numai la nivel de unităţi, ci şi la niveluri superioare, constă tocmai în asigurarea în mod unitar a drepturilor minimale tuturor salariaţilor unităţilor ce aparţin respectivului nivel.
Acest scop nu s-ar putea realiza dacă nu s-ar prevedea caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă la nivel superior pentru clauzele celor de la nivel inferior.
Clauzele contractelor colective de muncă la nivel inferior care înlătură acordarea unor drepturi prevăzute de contractele colective de muncă la nivel superior nu pot fi producătoare de efecte juridice.
Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi este superior celui la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar, apreciindu-se aşadar ca lipsit de relevanţă faptul că în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar pe perioada în discuţie în pricina de faţă, cuantumul salariului brut la nivelul clasei 1 de salarizare a fost, de asemenea, mai mic decât cel stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Neîntemeiate au fost apreciate şi criticile privitoare la greşita obligare a recurentei la plata ajutoarelor de  Paşte şi Crăciun şi a premierii de Ziua feroviarului în sensul celor statuate prin dispozitivul sentinţei, câtă vreme intimaţii erau îndreptăţiţi la plata acestora potrivit disp.art.71 din CCM la nivel de grup de unităţi pe anii 2006-2007, prelungit prin act adiţional ( coroborate cu prevederile din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură referitoare la salariul minim brut de 700 lei, a căror corectă aplicare s-a făcut), contract ce este superior celui încheiat la nivel de unitate şi ale cărui clauze trebuie respectate pentru aceleaşi considerente de principiu ca cele mai sus arătate, din care rezultă caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă la nivel superior pentru clauzele celor de la nivel inferior şi faptul că în situaţia existenţei unor clauze în contractele colective de muncă la nivel de unitate ce înlătură acordarea unor drepturi prevăzute de contractele colective de muncă la nivel superior, acestea nu pot produce efecte  juridice.
Prin urmare, procesele-verbale încheiate în 25.05.2009 şi 03.06.2009, respectiv clauzele noului CCM la nivel de unitate pe anul 2009-2010, înregistrat sub nr.2584/04.06.2009 la DMPS a Municipiului Bucureşti, invocate de recurentă nu pot justifica respingerea cererii intimaţilor privitoare la ajutoarele de  Paşte şi Crăciun şi prima de Ziua feroviarului, astfel cum a fost admisă de prima instanţă.
De asemenea, s-a arătat că în mod corect a reţinut tribunalul faptul că  inexistenţa unei hotărâri a Consiliului de administraţie pentru stabilirea primei şi a cuantumului acesteia nu poate fi invocată de recurentă, aceasta neputându-se prevala de propria culpă ca argument pentru respingerea cererii intimaţilor.
Referitor la salariul suplimentar, s-a reţinut că soluţia dată se  fundamentează în mod corect pe prevederile obligatorii ale CCM la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar 2006-2008, prelungit prin adiţional şi valabil şi pe anul 2010, ce statuează, la art.30 alin.1, că pentru munca ireproşabilă desfăşurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariaţii unităţilor feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Interpretarea literală a textului art.30 alin.1 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar, ce foloseşte în mod expres sintagma „vor primi”  conduce în mod logic la concluzia că este vorba de un drept al salariaţilor, acţiunea neputând fi respinsă pe considerentul că ar fi vorba de o disponibilitate a angajatorului şi nu de o obligaţie.
În plus, raportat la  motivele invocate în apărare de către recurentă, s-a reţinut că textul art.30 alin.1 din CCM la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar este clar şi nu lasă loc la interpretări, stipulându-se expres la art.30 alin.3 că din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 % din fondul de salarii realizat lunar, fiind vorba aşadar de o obligaţie.
Prevederile CCM la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar 2006-2008, prelungit prin adiţional, contract ce este superior faţă de cel la nivel de unitate, au caracter minimal, iar întrucât prin CCM încheiat la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unităţi, s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaţilor, aceştia nu pot renunţa la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, respectiv la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege şi/sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Curtea a precizat că OUG nr.81/1997 invocată de recurentă a avut o aplicabilitate limitată în timp, această ordonanţă fiind aprobată, cu modificări, prin Legea nr.135/1998, titlul ordonanţei fiind modificat, în sensul că priveşte reglementarea plăţii premiilor anuale pe anul 1997 şi a altor sume suportate din fondul de salarii, care, de regulă, se acordă la finele anului.
Totodată, s-a arătat că dificultăţile financiare ale recurentei  şi celelalte acte normative invocate de aceasta în apărare nu pot constitui un argument pentru admiterea recursului, câtă vreme, potrivit art.236 alin.4 din Codul muncii, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor, iar conform art.243 alin.1 din Codul muncii, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi.
În ceea ce priveşte soluţia primei instanţe, de obligare a pârâtei la plata către intimaţi a sporului de noapte pentru munca prestată pe timp de noapte în zilele de sâmbătă, duminică şi sărbătorile legale conform CCM pe ramură, s-a reţinut că potrivit art. 42 alin.1 lit.g din CCM la nivel de ramură transporturi 2008 - 2010 - aplicabil şi recurentei pentru considerentele mai sus expuse - în cazul în care munca prestată în timpul nopţii, la solicitarea celui care angajează, va fi prestată într-o zi de repaus sau de sărbătoare, timpul efectiv lucrat se va plăti cu spor de 100% la care se aplică sporul pentru orele lucrate în timpul nopţii( procent total de majorare 250%).
Susţinerea intimaţilor a fost aceea că sporul de noapte pentru munca prestată pe timp de noapte în zilele de sâmbătă, duminică şi sărbătorile legale nu le-a fost plătit conform acestei clauze a contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, fiindu-le achitat mai puţin, motiv pentru care s-a cerut diferenţa neachitată, recurenta, căreia îi revine sarcina probei conform art.272 din Codul muncii republicat, nefăcând dovada că ar fi plătit sporul respectiv potrivit celor statuate de prevederile obligatorii ale art.42 alin.1 lit.g din CCM la nivel de ramură transporturi  2008- 2010.
Cu privire la soluţia instanţei de fond prin care recurenta-pârâtă a fost obligată la plata către intimaţi a indemnizaţiei de două salarii brute - salariu de bază şi sporuri avute - la data pensionării, s-a arătat că obligaţia respectivă este consacrată de art.52 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii  2008-2010, iar nu de art.52 din CCM la nivel de la nivel de grup de unităţi, astfel cum eronat   s-a reţinut în considerentele sentinţei, fiind vorba, în mod evident, de o eroare materială, chiar intimaţii invocând ca temei de drept al acestui capăt de cerere prevederile art. 52 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
Conform  art.52 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, salariaţii care se pensionează pentru limită de vârstă primesc o indemnizaţie egală cu cel puţin două salarii brute avute în luna pensionării. Această clauză a contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, contract ce este superior celui la nivel de grup de unităţi şi celui la nivel de unitate, trebuie respectată şi de către recurenta-pârâtă, pentru considerentele pe larg expuse mai sus, astfel încât s-a apreciat că nu poate fi primită critica prin care se susţine că intimaţii nu erau îndreptăţiţi la acordarea celor două salarii brute cu  titlu de indemnizaţie de pensionare, fiecăruia, conform contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Cu toate acestea, câtă vreme din conţinutul înscrisurilor noi depuse la dosar în recurs de către recurenta-pârâtă a rezultat că celor doi intimaţi le-a fost achitată deja o anumită sumă de bani cu titlu de indemnizaţie de pensionare ( în cuantumul mai mic, pretins nejustificat de către recurenta-pârâtă că le era cuvenit),    s-a conchis că soluţia corectă ce se impune este aceea a obligării recurentei-pârâte la plata către cei doi intimaţi numai a diferenţei dintre indemnizaţia egală cu două salarii brute avute în  luna pensionării şi  sumele deja  achitate cu  titlu de indemnizaţie de pensionare, fiecăruia.
Pentru considerentele ce preced, strict în ceea ce priveşte ultimul motiv de recurs,  Curtea a privit recursul  ca fondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă l-a admis, în cauză fiind incidente disp.art.3041 Cod pr.civilă, iar conform art. 312 alin.2 şi 3  Cod pr.civilă a modificat  în parte sentinţa atacată  în sensul  că a obligat pârâta să plătească reclamantului  şi intervenientului diferenţa dintre indemnizaţia egală cu două salarii brute avute în  luna pensionării şi  sumele deja  achitate cu  titlu de indemnizaţie de pensionare, fiecăruia, fiind menţine restul dispoziţiilor sentinţei.          
 
 
 (Judecător Andrea Vera Popescu)