Contracte colective de muncă.
Caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă la nivel superior
pentru clauzele celor de la nivel inferior.
Codul muncii, art. 238
Legea nr. 130/1996 republicată,
art. 8
Legea dialogului social nr.
62/2011, art. 132, art. 133 alin.1
Întrucât prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior
s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaţilor, aceştia nu pot renunţa
la ele, negocierea clauzelor contractului individual de muncă sau a
contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior fiind posibilă numai
peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege şi/sau în contractul
colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I
Civilă,
Decizia civilă nr. 3078 din 25
septembrie 2012.
Prin acţiunea civilă înregistrată
pe rolul Tribunalului Buzău reclamantul ... a chemat în judecată pe pârâta
... solicitând instanţei ca prin
sentinţa ce se va pronunţa pârâta să fie obligată, în calitate de angajator, la
plata următoarelor drepturi:
1. diferenţa de salariu pe
perioada decembrie 2008 şi până la momentul încetării contractului său
individual de muncă, respectiv 06.04.2010, ce rezultă din faptul că în
contractul colectiv de muncă pe ramură transporturi aplicabil este prevăzut un
salariu de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, iar în perioada
precizată reclamantul a fost plătit în funcţie de următoarele salarii minim
brute: iulie 2008 - martie 2010 = 570 lei;
aprilie 2010 = 600 lei; 2. sporurile permanente şi nepermanente pentru
perioada decembrie 2008 - aprilie 2010, aplicate la diferenţa de salariu
menţionată la pct. 1;3. plata indemnizaţiei de 2 salarii brute avute în luna
pensionării, ce se acordă salariaţilor pensionaţi pentru limita de vârstă,
calculate în funcţie de salariul rezultat la punctul 1 conform contractului
colectiv de muncă pe ramură transporturi;4. sporul de noapte (50%) pentru munca
prestată în zilele de sâmbătă, duminică şi sărbători legale, pentru perioada
decembrie 2008 şi până la momentul încetării contractului individual de muncă
al reclamantului, respectiv 06.04.2010, calculat conform contractului colectiv
de muncă pe ramură transporturi ţinând cont că reclamantul a prestat serviciu în regim de tură;5. salariul
suplimentar reactualizat, echivalent cu
salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului precedent,
pentru munca ireproşabilă desfăşurată în cursul unui an calendaristic, pe anii 2008 -2009 şi parţial 2010, conform CCM pe
grup de unităţi aplicabil;6. premierea
de Ziua feroviarului pe anul 2009, conform contractului colectiv de
muncă pe grup de unităţi aplicabil, stabilită la nivelul clasei 1 de salarizare
(700 lei); 7.premierea de Paşte
stabilită la nivelul clasei 1 de salarizare (700 lei), pe anul 2009, conform
CCM pe grup de unităţi aplicabil;8. premierea de Crăciun 2008 - diferenţa
rezultată din suma acordată la acel moment şi salariul corespondent clasei 1 de
salarizare de 700 lei, iar pe anii 2009 şi 2010 - integral, clasa 1 de
salarizare de 700 lei, conform CCM pe grup de unităţi;9. premierea de vacanţă
pe anii 2009-2010, stabilită la nivelul
clasei 20 de salarizare ( diferenţa rezultată din suma acordată la momentele respective
şi suma de 1293,6 lei, calculată în funcţie de salariul minim aferent clasei 1
de salarizare de 700 lei, conform CCM pe grup de unităţi aplicabil;10. plata
orelor alocate pentru examinări profesionale, examinări medicale, pe ultimii 3
ani, conform CCM la nivel de grup de unităţi aplicabil;11. actualizarea cu
indicele de inflaţie a sumelor de bani menţionate mai sus.
S-a
mai solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate
de prezentul proces.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că
a fost salariatul pârâtei, iar în luna februarie 2010 a depus dosarul de
pensionare, urmând a aştepta decizia, lucrând efectiv la pârâtă până când i-a
fost comunicată decizia, respectiv 06.04.2010.
A
mai învederat reclamantul că de-a lungul timpului a adus la cunoştinţă atât
sindicatului, cât şi conducerii subunităţii în care şi-a desfăşurat
activitatea, faptul că este privat de o parte din drepturile înscrise în CCM
aplicabile, însă de fiecare dată i s-a răspuns că sumele aferente acestor
drepturi nu au fost prevăzute în bugetul anual de venituri şi cheltuieli al
societăţii, singura soluţie de obţinere a acestor drepturi fiind instanţa de
judecată
A
menţionat reclamantul că drepturile ce fac obiectul acţiunii, prevăzute în CCM
aplicabile, au un caracter imperativ pentru pârâtă, aceasta neputând invoca
lipsa profitului sau a altor cauze, ca motiv de nerespectare.
Pârâta
a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele
solicitate, motivat de faptul că dreptul material la acţiune pentru aceste sume
este prescris potrivit disp.art.268 alin.1 lit.e din Codul muncii, care prevăd
că cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în
termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul
neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestora.
A
precizat pârâta că pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VIII-a, se află
dosarul nr. 11143/3/2008, având ca obiect constatarea nulităţii contractului
colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, dosar
în care pârâta are calitatea de intervenient în interes propriu şi, având în
vedere că Asociaţia Patronală la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar,
al cărei membru fondator este şi pârâta, nu a fost invitată la negocierea
contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii
2008-2010, negându-i-se exerciţiul dreptului, negocierea contractului colectiv
de muncă s-a făcut cu nerespectarea limitelor şi condiţiilor prevăzute de Legea
nr. 130/1996 conform art. 8 alin.1, astfel că, în baza art. 24 alin.1 din
aceeaşi lege, acest contract colectiv de muncă este lovit de nulitate.
S-a solicitat suspendarea
judecării cererii de chemare în judecată, considerându-se că sunt îndeplinite
condiţiile pentru aplicarea art. 244 alin. 1 Cod pr.civilă.
Pe fondul cauzei, pârâta a
solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată pentru considerentele expuse pe
larg în întâmpinare.
La termenul din data de
08.02.2012, a depus la dosar cerere de
intervenţie în interes propriu numitul ..., ce a solicitat, în contradictoriu
cu aceeaşi pârâtă, aceleaşi drepturi cerute şi de reclamant, însă pe perioada
expres indicată de către intervenient, al cărui contract individual de muncă a
încetat în luna decembrie 2010, prin pensionare.
Pe baza probelor cu înscrisuri
administrate în cauză, prin sentinţa
civilă nr. 381 din data de 7 martie
2012, Tribunalul Buzău a respins cererea de suspendare a judecării cauzei
în temeiul disp.art.244 alin.1 pct.1 Cod pr.civilă formulată de pârâtă, precum şi
excepţia prescripţiei invocată de pârâtă.
Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă în parte acţiunea reclamantului şi cererea de
intervenţie, iar pârâta a fost obligată să plătească petenţilor:1.Drepturile
salariale reprezentând diferenţa dintre salariile încasate de aceştia în
perioada decembrie 2008 şi respectiv februarie 2009 şi până la momentul
încetării contractelor de muncă ale acestora şi salariile ce rezultă din
contractul colectiv de muncă pe ramură transporturi aplicabil, de 700 lei;2.
sporurile permanente şi nepermanente pentru perioadele decembrie 2008 - aprilie
2010 şi respectiv, februarie 2009 - decembrie 2009, aplicate la diferenţa de
salariu menţionată la punctul 1; 3.
indemnizaţia de două salarii brute (salariu de bază şi sporuri avute );4.
sporul de noapte pentru munca prestată în zilele de duminică şi sâmbătă , alte
sărbători legale conform contractului colectiv de muncă pe ramură;5.diferenţa
dintre salariul suplimentar pe anii 2008, 2009 şi 2010 , echivalent cu un
salariul de bază de încadrare al acestora în luna decembrie a anului pentru
care se acordă , calculate în funcţie de salariul de bază minim brut la nivelul
ramurii transporturi de 700 lei şi clasele de salarizare negociate prin
contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unităţii pârâte; 6.premierea
pentru Ziua feroviarului 2009, o premieră cu ocazia sărbătorilor de Paşte 2009,
iar pentru reclamantul ... şi premierea de Crăciun 2008 (numai diferenţa), iar pentru anii 2008-2009 integral la nivelul
clasei I de salarizare de 700 lei conform contractului colectiv de muncă pe
grup de unităţi aplicabil;7. diferenţa dintre premierea de vacanţă încasată pe
anii 2009 şi 2010 şi premierea de vacanţă la care aveau dreptul , calculate în
funcţie de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700
lei .
De asemenea, a fost obligată
pârâta la plata acestor sume de bani datorate petenţilor , actualizate cu
indicele de inflaţie la data plăţii efective .
Totodată, au fost respinse
capetele de cerere având ca obiect orele alocate pentru examinarea profesională
şi medicală şi obligată pârâta la cheltuieli de judecată în sensul celor
statuate prin dispozitiv.
Pentru a pronunţa această
soluţie, instanţa de fond a reţinut că cererea de suspendare a judecării
cererii formulată de pârâtă este nefondată întrucât norma instituită în art.244
alin.1 pct.1 Cod pr.civilă are un caracter dispozitiv, iar, pe de altă
parte, s-a apreciat că dezlegarea
prezentei cauze nu depinde de existenţa sau inexistenţa unui drept din dosarul
nr.11143/3/2008, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, în care s-a respins
intervenţia pârâtei. S-a arătat că în
situaţia unei soluţii favorabile în recurs, în favoarea acesteia, Codul de procedură
civilă oferă alte căi de atac prin care eventualele drepturi ale salariaţilor
pot fi revocate.
Excepţia prescripţiei dreptului
material la acţiune a fost, de asemenea, apreciată ca neîntemeiată, fiind
respinsă pe motiv că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 268 lit.c Codul
muncii, iar nu cele ale art. 268 alin.1 lit.e Codul muncii invocate de pârâtă.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 238
Codul muncii în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă:
„(1) Contractele colective
de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel
inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel
superior;
(2) Contractele individuale de
muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior
celui stabilit prin contractele colective de muncă;
(3) La încheierea contractului
colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au
un caracter minimal.”
Prima instanţă a reţinut că, în acelaşi
sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 republicată (în vigoare la data
încheierii contractelor colective de muncă analizate în cauză), contractele
colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un
nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă
încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractului colectiv
de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un
caracter minimal.
S-a conchis că toate normele
legale anterior menţionate consacră caracterul obligatoriu al contractelor
colective de muncă, caracter garantat constituţional şi prin art. 41 alin.5 din
Constituţia României conform căruia: „Dreptul la negocieri colective în
materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt
garantate.”
Orice contract colectiv de muncă,
a reţinut prima instanţă, se încheie nu numai în considerarea legii, dar şi în
considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel
superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părţile au încheiat
contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la
un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior,
clauzele celor dintâi sunt lovite de nulitate.
De asemenea, a arătat tribunalul,
contractele colective de muncă se constituiau într-un sistem ierarhic, în
vârful căruia se afla contractul colectiv de muncă la nivel naţional, iar
la baza lui, contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate şi
întrucât au caracter obligatoriu, rezultă că drepturile salariaţilor sunt cele
stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior
- în cauză la nivel de grup de unităţi
şi, respectiv, de ramură, în cazul în care la nivel de unitate au fost
stabilite drepturi la un nivel inferior, iar salariaţii nu pot renunţa la cele
care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
A constatat instanţa de fond că,
atâta timp cât prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior
(în cauză, la nivel de grup de unităţi şi de ramură) s-au stabilit anumite
drepturi în favoarea salariaţilor, aceştia nu pot renunţa la ele, negocierea
clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior - în speţă,
la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor
recunoscute în contractul colectiv de
muncă încheiat la nivel superior.
Faţă de considerentele ce preced,
a fost apreciat ca fiind fondat capătul de cerere privind plata diferenţei de
salarii încasate de reclamant şi intervenient în perioada decembrie 2008 şi respectiv
februarie 2009 şi până la momentul încetării contractelor de muncă ale acestora
şi salariile ce rezultă din CCM pe ramură transporturi aplicabil de 700 lei
Admiţând acest capăt de cerere,
instanţa a admis şi capetele de cerere subsecvente acestuia, ce au fost
arătate.
În ce priveşte solicitarea de plată a unei
indemnizaţii egale cu 2 salarii brute avute în luna pensionării, instanţa a
apreciat că şi aceasta este fondată, având în vedere că dreptul solicitat este
reglementat de art.52 din CCM la nivel de grup de unităţi, iar pârâta nu a
făcut dovada achitării unei astfel de indemnizaţii cuvenite reclamantului şi
intervenientului.
Referitor la plata sporului de
noapte, instanţa, reţinând superioritatea
CCM la nivel de ramură, respectiv art. 42 alin.1 lit.g, a admis şi acest
capăt de cerere şi a obligat pârâta să plătească reclamantului şi
intervenientului sporul de noapte de 50%, respectiv diferenţa, reţinându-se că
s-a achitat 25%, pentru munca prestată
pe timp de noapte, în zilele de sâmbătă, duminică şi sărbători legale.
Pentru aceleaşi considerente,
instanţa a obligat pârâta să plătească reclamantului şi intervenientului şi
diferenţa dintre salariul suplimentar pe anii 2008, 2009, 2010, echivalent cu
salariul de bază de încadrare al acestora, din luna decembrie a anului pentru
care se acordă, calculate în funcţie de salariul de bază minim brut la nivelul
ramurii transporturi de 700 lei şi clasele de salarizare negociate în CCM încheiat
la nivelul unităţii pârâte.
Apărarea pârâtei referitoare la
acest salariu suplimentar, legată de lipsa de fonduri, nu a fost acceptată,
întrucât clauzele contractului colectiv de muncă negociate de comun acord, ce
nu au fost anulate sau suspendate, trebuie respectate şi sunt obligatorii
pentru angajator, conform art. 229 alin.4 din Codul muncii.
Susţinerea pârâtei vizând plata
primei ocazionate de sărbătorile de Paşte 2009,
Ziua feroviarului pe anul 2009 şi Crăciun 2008, diferenţă, iar pe anii
2008 - 2009 integral, pentru reclamant, respectiv încheierea unui nou CCM la
nivel de unitate pe anul 2009-2010, care prin art.64 alin.1 şi 2 a consemnat neacordarea acestor drepturi pe
anul 2009, fiind suspendate până în data de 01.01.2010, a fost apreciată ca
nefondată, având în vedere superioritatea CCM la nivel de grup de unităţi pe
anii 2006-2007, prelungit prin act adiţional până la 28.12.2010, în baza
căruia, potrivit art. 71, reclamantul şi intervenientul erau îndreptăţiţi, cu
ocazia sărbătorilor de Paşte şi Crăciun (reclamantul) la un ajutor material
stabilit cel puţin la nivelul clasei 1 de salarizare, iar pentru Ziua
feroviarului, la o premiere al cărei cuantum urma a fi stabilit de Consiliul de
Administraţie la nivelul clasei 1 de salarizare.
Au fost înlăturate ca
neîntemeiate apărările pârâtei privind neacordarea acestor prime în anul 2009
ca urmare a convenţiei părţilor cuprinsă în procesele-verbale încheiate în
25.05.2009 şi 03.06.2009 pe considerentul că respectiva convenţie nu poate
produce efecte retroactiv, noul CCM la nivel de unitate pe anul 2009-2010 fiind
înregistrat la DMPS
Bucureşti la data de 04.06.2009.
Cu privire la capătul de cerere
având ca obiect diferenţa premierei de vacanţă încasată pe anul 2009-2010 şi
premierea de vacanţă la care au dreptul, instanţa a constatat că prin admiterea
primului capăt de cerere şi modificarea salariului de bază, şi acest capăt de
cerere este întemeiat, dreptul solicitat
fiind prevăzut de art.49 alin.3 din CCM la nivel de grup de unităţi.
Capătul de cerere vizând orele
alocate pentru examinări profesionale şi medicale a fost respins pe
considerentul că plata acestor ore este
condiţionată de depăşirea duratei normale a programului de lucru şi, potrivit
susţinerilor pârâtei, aceste ore au fost achitate ca timp normal de lucru,
conform art. 44 din CCM pe grup de unităţi pe anii 2008 -2010.
Împotriva sentinţei primei
instanţe a declarat recurs pârâta, criticând-o ca nelegală şi netemeinică,
invocând disp.art.304 pct.8 şi 9 şi art.3041 Cod pr.civilă.
S-a susţinut, în esenţă, că în
mod greşit instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la
acţiune invocată de societatea recurentă considerând că în cauză sunt incidente
dispoziţiile art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii, aplicându-se termenul de
prescripţie de 3 ani, apreciind plata unui ajutor bănesc - prima de Ziua
feroviarului, Paşte şi Crăciun, ca fiind
un drept natură salarială.
Sub un alt aspect, recurenta a
arătat că în mod eronat instanţa de fond nu a apreciat că se impune suspendarea
dosarului, întrucât pe rolul Tribunalului Bucureşti- Secţia a VIII-a se află
dosarul nr.11143/3/2008 având ca obiect constatarea nulităţii contractului
colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
În ceea ce priveşte fondul cauzei,
recurenta a învederat că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal
întrucât pentru perioada indicată au existat la nivel de unitate contracte
valabile, ale căror prevederi sunt obligatorii pentru părţi, astfel că
prevederile din CCM la nivel de ramură transporturi nu sunt aplicabile în
speţă.
Întrucât, potrivit bilanţului
anual depus la Ministerul Finanţelor,
societatea a încheiat anii fiscali cu pierderi, motiv pentru care
reprezentanţii societăţii împreună cu sindicatele - reprezentanţii salariaţilor,
de comun acord - au făcut toate demersurile pentru redresarea societăţii în
vederea disponibilizării unui număr cât mai mic de personal, s-a susţinut că
instanţa de judecată a reţinut în mod greşit faptele prezentate de către
societate.
În plus, tribunalul nu a reţinut,
conform înscrisurilor de la dosar (procesele-verbale încheiate la 25.05.2009 şi
03.06.2009) că pentru anul 2009 salariaţii, prin reprezentanţii lor, au fost de
acord şi au semnat documentul prin care nu se acordă ajutoare materiale salariaţilor
cu ocazia Paştelui, Crăciunului şi Ziua feroviarului, tot în vederea
participării celor două părţi la redresarea societăţii.Procesul-verbal încheiat
în data de 03.06.2009 a condus la încheierea unui nou contract colectiv de
muncă al societăţii pentru anul 2009-2010, înregistrat la 04.06.2009.
Cu privire la sporul de noapte
acordat de instanţa de fond, recurenta a învederat că acesta a fost plătit în
conformitate cu disp. art. 42 alin.1 lit. g din CCM la nivel de ramură.
Referitor la salariul suplimentar
solicitat în anii 2008 şi 2009, s-a arătat că eronat nu s-a reţinut că obligarea societăţii la
plata acestuia este nelegală şi netemeinică, având în vedere prevederile
clauzelor contractuale cuprinse în CCM aplicabile în perioada indicată.
Aşa cum este prevăzută în CCM
această clauză, s-a arătat că nu are un caracter obligatoriu, aceste salarii
acordându-se la propunerea subunităţii, cu aprobarea Consiliului de
Administraţie .
Disp.art. 30 alin. 3 din
contractul colectiv de muncă al recurentei prevăd că sumele necesare pentru
salariul suplimentar provin din veniturile realizate de societate, iar
veniturile societăţii sunt constituite exclusiv din venituri proprii şi nu din
alocaţii bugetare şi în anii 2008 şi 2009 veniturile nu au asigurat nici măcar
acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali au fost încheiaţi
în pierdere, ceea ce nu a permis constituirea unor fonduri de până la 10% din
fondul de salarii realizat lunar, astfel încât să existe fondurile necesare
plăţilor de salarii suplimentare potrivit art. 30 alin. 1 din contractul
colectiv de muncă al recurentei.
A arătat recurenta că suportul
susţinerilor sale se regăseşte şi în dispoziţiile art. 30 alin.1 din CCM pe
anii 2008-2009, care prevăd că salariatul poate primi un salariu suplimentar,
ceea ce înseamnă că această dispoziţie este sub condiţie, respectiv acordarea
numai în funcţie de posibilităţile financiare ale societăţii, care, conform
dispoziţiilor invocate anterior, nu s-au putut realiza.
O altă critică a vizat greşita obligare
a recurentei la plata către intimaţi a indemnizaţiei de două salarii brute -
salariu de bază şi sporuri avute - la data pensionării, conform art.52 din CCM
la nivel de grup de unităţi, câtă vreme art.52 din respectivul contract nu face
referire la acest aspect, astfel că instanţa nu a analizat înscrisurile depuse
la dosar.
S-a învederat că intimaţii sunt
beneficiarii unei indemnizaţii egale cu un salariu de bază brut, neputând fi
aplicabile, în acelaşi timp, clauzele CCM la nivel de unitate, cele la nivel de
grup de unităţi şi cele ale CCM la nivel de ramură.
Chiar şi în situaţia admiterii
acestui capăt de cerere, intimaţii nu pot beneficia decât de diferenţa
rezultată dintre cele două salarii brute- prevăzute de CCM la nivel de ramură -
şi indemnizaţia de un salariu brut, primită conform CCM la nivel de unitate şi,
respectiv la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar.
Intimaţii au formulat întâmpinare
cu privire la recursul declarat în cauză, solicitând respingerea acestuia ca
nefondat.
Prin decizia civilă
nr.3078/25.09.2012, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul şi a modificat în
parte sentinţa în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului şi intervenientului diferenţa dintre
indemnizaţia egală cu 2 salarii brute avute în
luna pensionării şi sumele
deja achitate cu titlu de indemnizaţie de pensionare,
fiecăruia, menţinând restul
dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa
de control judiciar a reţinut, cu privire la
solicitarea recurentei de suspendare a cauzei în temeiul dispoziţiilor
art. 244 alin.1 pct.1 Cod pr.civilă, având în vedere existenţa pe rolul
Tribunalul Bucureşti- Secţia a VIII-a a dosarului nr. 11143/3/2008, că dispoziţiile legale procesuale în temeiul
cărora s-a solicitat suspendarea reglementează un caz de suspendare legală
facultativă, acordând posibilitatea şi nu obligativitatea ca instanţa să
dispună suspendarea cauzelor a căror soluţionare depinde de rezolvarea în mod
irevocabil a unui alt litigiu.
În aceste condiţii, aprecierea
instanţei în sensul suspendării sau nu a cauzei nu poate constitui un motiv de
nelegalitate, ci cel mult de netemeinicie, care însă nu este incident în
prezenta cauză câtă vreme recurenta are posibilitatea promovării unor căi
extraordinare de atac în cazul în care în dosarul sus-menţionat se constată
nulitatea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
Neîntemeiată a fost apreciată şi
critica prin care se susţine că în mod greşit a fost respinsă excepţia
prescripţiei dreptului la acţiune invocată la prima instanţă de către
recurenta-pârâtă.
Astfel, s-a reţinut că într-adevăr, potrivit art.
268 alin. 1 lit. e Codul muncii republicat (fost art.283 alin.1 lit.e), dreptul
la acţiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia se prescrie în termen de 6 luni de la data
naşterii dreptului la acţiune, aşa cum susţine recurenta, legea nefăcând nicio
diferenţiere în ce priveşte natura acestui drept, însă în ce priveşte drepturile salariale, prin acelaşi articol, la lit. c, s-a prevăzut un termen de 3 ani
aplicabil în toate situaţiile în care obiectul acţiunii este dat de pretenţii
salariale - ca în cauza de faţă - indiferent de izvorul acestora, astfel că
excepţia invocată de recurentă nu este întemeiată.
Nu a fost primită susţinerea
recurentei potrivit căreia drepturile
solicitate prin acţiune nu ar fi de natură salarială, ţinând cont chiar de
terminologia utilizată în cuprinsul contractelor colective de muncă pe anii în
discuţie, arătându-se că nu există reglementare şi nici nu a fost în intenţia
legiuitorului vreodată ca pentru drepturile salariale să existe termene de prescripţie diferite în
funcţie de izvorul acestora.
În ceea ce priveşte rezolvarea
fondului cauzei, instanţa a reţinut că art.41 din contractul colectiv de muncă
unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, aplicabil şi recurentei
conform anexei nr.5 a contractului,
prevede coeficienţii minimi de ierarhizare pentru categoriile de
salariaţi, iar în alin.3 lit.a al art.41 se prevede că salariul de bază minim
brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 şi
negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie / lună este de 700
lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri
ori indemnizaţii incluse în acesta.
Se prevede expres, la lit.b a
alin.3 al art.41, că părţile implicate în negocierile colective la nivel de
grup de unităţi şi unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile
valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulat
la art.40 pct.3 lit.a pentru stabilirea salariului de bază minim brut la
nivelul respectiv.
Prin actul adiţional înregistrat
sub nr.370/20.06.2008 la contractul colectiv de muncă la nivel de grup de
unităţi în transportul feroviar pe anii 2006-2008, s-a prevăzut că salariul de
bază minim brut valabil de la 01.07.2008
pentru un program de lucru complet corespunzător coeficientului de ierarhizare
1 este de 570 lei, mai puţin, deci, decât suma de 700 lei, cum se prevedea în
contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
S-a mai arătat că în conformitate
cu prevederile art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii
contractelor colective de muncă:
„(1)
Contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească
drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de
muncă încheiate la nivel superior.
(2)
Contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească
drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de
muncă.
(3)
La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la
drepturile salariaţilor au un caracter minimal”.
Articolele 238-247 din Legea
nr.53/2003 - Codul muncii, a reţinut Curtea, au fost abrogate expres prin art.
I pct.90 din Legea nr. 40/2011, iar dispoziţiile art. 238, mai sus menţionate,
au fost preluate, în substanţa lor şi în cuprinsul art. 132 din Legea
dialogului social nr. 62/2011, al căror
conţinut a fost indicat.
Art. 37 din Codul muncii, a
arătat Curtea, consacră principiul
negocierii individuale şi colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul
art. 38 din acelaşi cod sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele
minimale ale acestei negocieri şi sancţiunea renunţării la unele drepturi
stabilite de lege în favoarea salariatului.
În acelaşi sens, potrivit art. 8
din Legea nr. 130/1996 republicată (în vigoare la data încheierii contractelor
colective de muncă analizate, dispoziţii preluate în esenţă, în cuprinsul art.
132 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social) contractele colective de
muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior
celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel
superior, iar la încheierea contractului colectiv de muncă,
prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter
minimal.
Normele legale mai sus menţionate
consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter
garantat constituţional şi prin art. 41 alin. 5 din Constituţia României
conform căruia: „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul
obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate”, iar obligativitatea
contractelor colective de muncă operează, în prezent, potrivit art.133 alin.1
din Legea dialogului social nr.62/2011.
Toate dispoziţiile legale evocate
reprezintă măsuri de protecţie a salariaţilor, menite să asigure exerciţiul
neîngrădit al drepturilor şi al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul
raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecinţele unor eventuale abuzuri
ori ameninţări din partea angajatorilor.
S-a concluzionat că orice
contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar şi în
considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel
superior.
Având caracter de izvor de drept,
forţa lor obligatorie fiind garantată constituţional, rezultă că drepturile salariaţilor
stabilite prin contractele colective de muncă urmează acelaşi regim juridic cu
cel aplicabil drepturilor stabilite prin acte normative, salariatul neputând
renunţa nici la drepturile acordate prin lege, nici la cele care, în temeiul
legii, au fost statuate prin negocierile colective.
Prin urmare, întrucât prin
contractul colectiv de muncă încheiat la
nivel superior (în speţă, la nivel de ramură transporturi) s-au stabilit
anumite drepturi în favoarea salariaţilor, a reţinut instanţa de recurs,
aceştia nu pot renunţa la ele, negocierea clauzelor contractului individual de
muncă sau a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în
speţă, la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar şi unitate, fiind
posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege şi/sau
în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
S-a mai arătat că susţinerile
recurentei în sensul că nu a mai înregistrat profit, ci pierderi nu pot avea
vreo influenţă asupra recunoaşterii acestor drepturi salariale prevăzute în
contract şi nu o exonerează de plata lor, respectiv de răspunderea executării
obligaţiilor contractuale.
Din
interpretarea dispoziţiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de
ramură transporturi, rezultă că acordarea
acestui drept nu este condiţionată de veniturile pârâtei sau de desfăşurarea ori finalizarea
vreunei negocieri, nefiind o
obligaţie stipulată sub condiţie
suspensivă, ci o obligaţie pură şi simplă, neafectată de modalităţi.
S-a conchis că raportat la
dispoziţiile art.41alin.3 lit.a din contractul colectiv de muncă unic la nivel
de ramură transporturi pe anii 2008-2010, aplicabil şi recurentei conform
anexei nr.5 a contractului, soluţia
primei instanţe apare ca fiind corectă.
Având în vedere argumentele de
drept mai sus arătate, din care rezultă că prevederile contractului colectiv de
muncă la nivel de ramură transporturi se aplică cu prioritate, având caracter
minimal, nu a fost primită susţinerea recurentei potrivit căreia în mod greşit
s-a dispus obligarea acesteia la plată în raport de prevederile art.41 alin.3
lit.a din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii
2008-2010, conform celor stabilite prin sentinţa recurată, în condiţiile în
care obligaţia de a aplica dispoziţiile contractului colectiv de muncă la nivel superior ar exista numai în
situaţia în care la nivel de angajator nu ar fi existat încheiat contract
colectiv de muncă, după cum nici susţinerea conform căreia prevederile contractului colectiv de muncă
încheiat la nivel de ramură transporturi s-ar fi putut aplica numai dacă nu ar
fi fost încheiat contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de
unităţi nu a fost primită.
Conform art.241 alin.1 lit.c din
Codul muncii, în forma în vigoare la momentul încheierii contractelor colective
de muncă, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii
din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă
la acest nivel.
În mai multe decizii de-a lungul
anilor, Curtea Constituţională a reţinut că raţiunea încheierii contractelor
colective de muncă nu numai la nivel de unităţi, ci şi la niveluri superioare,
constă tocmai în asigurarea în mod unitar a drepturilor minimale tuturor
salariaţilor unităţilor ce aparţin respectivului nivel.
Acest scop nu s-ar putea realiza
dacă nu s-ar prevedea caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă
la nivel superior pentru clauzele celor de la nivel inferior.
Clauzele contractelor colective
de muncă la nivel inferior care înlătură acordarea unor drepturi prevăzute de
contractele colective de muncă la nivel superior nu pot fi producătoare de
efecte juridice.
Contractul colectiv de muncă la
nivel de ramură transporturi este superior celui la nivel de grup de unităţi
din transportul feroviar, apreciindu-se aşadar ca lipsit de relevanţă faptul că
în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul
feroviar pe perioada în discuţie în pricina de faţă, cuantumul salariului brut
la nivelul clasei 1 de salarizare a fost, de asemenea, mai mic decât cel
stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Neîntemeiate au fost apreciate şi
criticile privitoare la greşita obligare a recurentei la plata ajutoarelor
de Paşte şi Crăciun şi a premierii de
Ziua feroviarului în sensul celor statuate prin dispozitivul sentinţei, câtă
vreme intimaţii erau îndreptăţiţi la plata acestora potrivit disp.art.71 din
CCM la nivel de grup de unităţi pe anii 2006-2007, prelungit prin act adiţional
( coroborate cu prevederile din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură
referitoare la salariul minim brut de 700 lei, a căror corectă aplicare s-a
făcut), contract ce este superior celui încheiat la nivel de unitate şi ale
cărui clauze trebuie respectate pentru aceleaşi considerente de principiu ca
cele mai sus arătate, din care rezultă caracterul obligatoriu al contractelor
colective de muncă la nivel superior pentru clauzele celor de la nivel inferior
şi faptul că în situaţia existenţei unor clauze în contractele colective de
muncă la nivel de unitate ce înlătură acordarea unor drepturi prevăzute de
contractele colective de muncă la nivel superior, acestea nu pot produce efecte juridice.
Prin urmare, procesele-verbale
încheiate în 25.05.2009 şi 03.06.2009, respectiv clauzele noului CCM la nivel
de unitate pe anul 2009-2010, înregistrat sub nr.2584/04.06.2009 la DMPS a Municipiului
Bucureşti, invocate de recurentă nu pot justifica respingerea cererii
intimaţilor privitoare la ajutoarele de
Paşte şi Crăciun şi prima de Ziua feroviarului, astfel cum a fost admisă
de prima instanţă.
De asemenea, s-a arătat că în mod
corect a reţinut tribunalul faptul că
inexistenţa unei hotărâri a Consiliului de administraţie pentru
stabilirea primei şi a cuantumului acesteia nu poate fi invocată de recurentă,
aceasta neputându-se prevala de propria culpă ca argument pentru respingerea
cererii intimaţilor.
Referitor la salariul
suplimentar, s-a reţinut că soluţia dată se
fundamentează în mod corect pe prevederile obligatorii ale CCM la nivel
de grup de unităţi din transportul feroviar 2006-2008, prelungit prin adiţional
şi valabil şi pe anul 2010, ce statuează, la art.30 alin.1, că pentru munca ireproşabilă
desfăşurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariaţii
unităţilor feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de
bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Interpretarea literală a textului
art.30 alin.1 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din
transportul feroviar, ce foloseşte în mod expres sintagma „vor primi” conduce în mod logic la concluzia că este
vorba de un drept al salariaţilor, acţiunea neputând fi respinsă pe
considerentul că ar fi vorba de o disponibilitate a angajatorului şi nu de o
obligaţie.
În plus, raportat la motivele invocate în apărare de către
recurentă, s-a reţinut că textul art.30 alin.1 din CCM la nivel de grup de
unităţi din transportul feroviar este clar şi nu lasă loc la interpretări,
stipulându-se expres la art.30 alin.3 că din veniturile realizate, fondul
necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului
de salarii, în procent de până la 10 % din fondul de salarii realizat lunar,
fiind vorba aşadar de o obligaţie.
Prevederile CCM la nivel de grup
de unităţi din transportul feroviar 2006-2008, prelungit prin adiţional,
contract ce este superior faţă de cel la nivel de unitate, au caracter minimal,
iar întrucât prin CCM încheiat la nivel superior, respectiv la nivel de grup de
unităţi, s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaţilor, aceştia nu
pot renunţa la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă
încheiat la nivel inferior, respectiv la nivel de unitate, fiind posibilă numai
peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege şi/sau în contractul
colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Curtea a precizat că OUG
nr.81/1997 invocată de recurentă a avut o aplicabilitate limitată în timp,
această ordonanţă fiind aprobată, cu modificări, prin Legea nr.135/1998, titlul
ordonanţei fiind modificat, în sensul că priveşte reglementarea plăţii
premiilor anuale pe anul 1997 şi a altor sume suportate din fondul de salarii,
care, de regulă, se acordă la finele anului.
Totodată, s-a arătat că dificultăţile
financiare ale recurentei şi celelalte
acte normative invocate de aceasta în apărare nu pot constitui un argument
pentru admiterea recursului, câtă vreme, potrivit art.236 alin.4 din Codul
muncii, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor
legale constituie legea părţilor, iar conform art.243 alin.1 din Codul muncii,
executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi.
În ceea ce priveşte soluţia
primei instanţe, de obligare a pârâtei la plata către intimaţi a sporului de
noapte pentru munca prestată pe timp de noapte în zilele de sâmbătă, duminică
şi sărbătorile legale conform CCM pe ramură, s-a reţinut că potrivit art. 42
alin.1 lit.g din CCM la nivel de ramură transporturi 2008 - 2010 - aplicabil şi
recurentei pentru considerentele mai sus expuse - în cazul în care munca
prestată în timpul nopţii, la solicitarea celui care angajează, va fi prestată
într-o zi de repaus sau de sărbătoare, timpul efectiv lucrat se va plăti cu
spor de 100% la care se aplică sporul pentru orele lucrate în timpul nopţii(
procent total de majorare 250%).
Susţinerea intimaţilor a fost
aceea că sporul de noapte pentru munca prestată pe timp de noapte în zilele de
sâmbătă, duminică şi sărbătorile legale nu le-a fost plătit conform acestei
clauze a contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi,
fiindu-le achitat mai puţin, motiv pentru care s-a cerut diferenţa neachitată,
recurenta, căreia îi revine sarcina probei conform art.272 din Codul muncii
republicat, nefăcând dovada că ar fi plătit sporul respectiv potrivit celor
statuate de prevederile obligatorii ale art.42 alin.1 lit.g din CCM la nivel de
ramură transporturi 2008- 2010.
Cu privire la soluţia instanţei
de fond prin care recurenta-pârâtă a fost obligată la plata către intimaţi a
indemnizaţiei de două salarii brute - salariu de bază şi sporuri avute - la
data pensionării, s-a arătat că obligaţia respectivă este consacrată de art.52
din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii
2008-2010, iar nu de art.52 din CCM la nivel de la nivel de grup de
unităţi, astfel cum eronat s-a reţinut
în considerentele sentinţei, fiind vorba, în mod evident, de o eroare
materială, chiar intimaţii invocând ca temei de drept al acestui capăt de
cerere prevederile art. 52 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură
transporturi pe anii 2008-2010.
Conform art.52 din CCM la nivel de ramură
transporturi pe anii 2008-2010, salariaţii care se pensionează pentru limită de
vârstă primesc o indemnizaţie egală cu cel puţin două salarii brute avute în
luna pensionării. Această clauză a contractul colectiv de muncă la nivel de
ramură transporturi, contract ce este superior celui la nivel de grup de
unităţi şi celui la nivel de unitate, trebuie respectată şi de către
recurenta-pârâtă, pentru considerentele pe larg expuse mai sus, astfel încât
s-a apreciat că nu poate fi primită critica prin care se susţine că intimaţii
nu erau îndreptăţiţi la acordarea celor două salarii brute cu titlu de indemnizaţie de pensionare,
fiecăruia, conform contractului colectiv de muncă la nivel de ramură
transporturi.
Cu toate acestea, câtă vreme din
conţinutul înscrisurilor noi depuse la dosar în recurs de către
recurenta-pârâtă a rezultat că celor doi intimaţi le-a fost achitată deja o
anumită sumă de bani cu titlu de indemnizaţie de pensionare ( în cuantumul mai
mic, pretins nejustificat de către recurenta-pârâtă că le era cuvenit), s-a conchis că soluţia corectă ce se impune
este aceea a obligării recurentei-pârâte la plata către cei doi intimaţi numai
a diferenţei dintre indemnizaţia egală cu două salarii brute avute în luna pensionării şi sumele deja
achitate cu titlu de indemnizaţie
de pensionare, fiecăruia.
Pentru considerentele ce preced,
strict în ceea ce priveşte ultimul motiv de recurs, Curtea a privit recursul ca fondat, astfel încât în baza art.312
alin.1 Cod pr.civilă l-a admis, în cauză fiind incidente disp.art.3041 Cod
pr.civilă, iar conform art. 312 alin.2 şi 3
Cod pr.civilă a modificat în
parte sentinţa atacată în sensul că a obligat pârâta să plătească
reclamantului şi intervenientului
diferenţa dintre indemnizaţia egală cu două salarii brute avute în luna pensionării şi sumele deja
achitate cu titlu de indemnizaţie
de pensionare, fiecăruia, fiind menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
