Din actele şi lucrările dosarului instanţa reţine:

Prin rezoluţia nr. 54/P/2011 din 26.05.2011 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva făptuitorului T.V. -notar public şi a numitului R.M., cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246 alin. 1, 250 alin. 2, 288 alin. 1, 291, 215 alin. 1 şi art. 264 alin. 1 Cod penal, întrucât faptele nu există.

Prin ordonanţa nr. 407/II/2/2011 din 4.07.2011 procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău a dispus respingerea plângerii ca fiind netemeinică.

În termen legal, petentul a formulat plângere conform art. 278/1 Cod procedură penală pe care a depus-o la instanţa competentă.

Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa constată:

Reclamanţii D.V. şi D.I., actualmente domiciliaţi în Franţa, au sesizat organele de parchet faptul că numitul R.M., din comuna Poiana Teiului, sat Petru Vodă, în înţelegere cu notarul T.V., au încheiat în mod nelegal, un antecontract de vânzare -cumpărare autentificat la notarul susmenţionat, sub nr. 627/29.07.2008, în care s-au stipulat clauze neconforme cu realitatea şi voinţa părţilor, în special date referitoare la plata unor sume de bani, reprezentând un avans al tranzacţiei, criticând înscrisul notarial ca fiind fals şi care nu putea produce efecte juridice. În concret, reclamanţii arată că R.M. „în cârdăşie” cu notarul T.V., prin acte false, au indus în eroare autorităţile din Tg. Neamţ, reuşind să obţină suprafaţa de 5 ha de pădure, pe baza contractului de vânzare -cumpărare, încheiat la 29.07.1988 la biroul notarului T.V., deşi trebuia să fie chemaţi şi ei (reclamanţii) ca moştenitori ai mamei lor decedate D.I..

Plecând de la aceste susţineri, reclamaţii au făcut mai multe plângeri la organele de parchet din oraşul Bicaz, la organele de poliţie şi instanţa din aceeaşi localitate. Unele din aceste cauze au fost soluţionate iar altele se află încă pe rolul acestor organe, unde reclamanţii s-au prezentat, susţinându-şi pretenţiile formulate, în mod deosebit la instanţele de judecată din oraşele Bicaz şi Piatra Neamţ.

La rândul său şi numitul R.M. s-a adresat organelor de poliţie şi parchet, solicitând efectuarea de cercetări penale faţă de numiţii D.V. şi D. I., pentru comiterea unor infracţiuni de fals, uz de fals, înşelăciune, prevăzute şi pedepsite de art. 289, 291, 215 alin.1, 2 şi 3 Cod penal, acuzându-i în fapt că au prezentat în instanţe acte false (îndeosebi medicale) pentru a demonstra că mama lor, când a semnat actele de vânzare -cumpărare nu ar fi avut discernământ (vezi dosarele nr. 163/P/2010 şi 101/P/2011 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Bicaz nr.2207/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Tg. Neamţ).

Sunt ataşate copii de pe aceste dosare (soluţii, cereri şi alte acte) la dosarul cauzei. În aceste dosare s-au dat soluţii de neurmărire, constatându-se că mama reclamanţilor suferea de anumite afecţiuni datorate vârstei înaintate dar aceasta avea discernământul faptelor sale, în momentul semnării actului la notar.

În acelaşi timp, atât reclamanţii cât şi numitul R.M., au făcut plângeri şi acţiuni la Judecătoria Bicaz şi Tribunalul Neamţ pentru perfectarea actelor de vânzare -cumpărare, anulare antecontract vânzare -cumpărare, plângeri conform Legii nr.18/1991 privind fondul funciar.

În acest sens trebuie amintite, următoarele dosare :

-dosar nr. 2264/188/2010 -anulare act vânzare -cumpărare, acţiune formulată de

reclamaţi -cauză în care Judecătoria Bicaz a respins acţiunea ca netimbrată, la data

de 21.02.2011;

-dosar nr. 821/188/2010 al Judecătoriei Bicaz -obligaţia de a face - reclamant R.M;

-Judecătoria Bicaz prin sentinţa civilă nr. 985/22.06.2010, a respins acţiunea pe bază

de excepţie a lipsei calităţii procesuale a reclamantului, dar Tribunalul Neamţ prin

decizia nr. 869/RC/19.10.2010, a admis recursul şi trimite cauza instanţei de fond

pentru rejudecare.

-dosar nr. 1996/188/2008 al Judecătoriei Bicaz, având ca obiect acţiunea de

perfectare a vânzării -cumpărării celor 5 ha de pădure de la D. I., cauză în care prin

încheierea din 19.05.2010 Judecătoria Bicaz a dispus suspendarea judecăţii până la soluţionarea dosarului 821/188/2010 al aceleaşi instanţe, având ca obiect tot

 

acţiunea de perfectare vânzare – cumpărare;

-dosarele nr. 96/188/2008 al Tribunalului Neamţ şi nr.96/188/2008 al Judecătoriei

Bicaz, ambele având ca obiect plângeri fond funciar formulate de reclamanţii din

prezenta cauză. În dosarul Judecătoriei Bicaz cu numărul de mai sus, s-a respins

cererea reclamanţilor prin încheierea din 29.06.2010, iar Tribunalul Neamţ prin

decizia nr. 943/RC/11.112010, a respins, de asemenea, recursul declarat de

reclamanţi.

În prezent, părţile se judecă la instanţele de judecată, respectiv la Tribunalul Neamţ şi Judecătoria Bicaz în dosarele 279/103/2011 (Tribunalul Neamţ) şi 529/188/2011 (Judecătoria Bicaz), având termen de judecată la data de 25.05.2011 (dosar 529/188/2011) şi la data de 0606.2011 (dosar 279/103/2011).

Analizând actele premergătoare efectuate în dosar, a rezultat că nu s-au comis infracţiunile sesizate de reclamanţi de notarul public V.T. şi nici de R. M., că actele notariale încheiate între acesta din urmă şi D.I. sunt reale, întocmite în formă autentică, în faţa notarului, cu prezenţa părţilor, prin citirea şi semnarea actelor întocmite şi prin achitarea preţului pentru bunul vândut (5 ha teren pădure, pentru care D.I. avea act de proprietate, titlu de proprietate valabil).

D.I. avea posibilitatea să vândă suprafaţa de teren de pădure amintită, fiind proprietară pe acel teren, mai ales că aceasta a precizat că doreşte să facă acest lucru cât mai repede, pentru că are nevoie de bani pentru că vrea să plece şi ea definitiv la copii săi în Franţa, unde aceştia au domiciliul de peste 20 de ani.

De altfel, R.M. a dovedit cu martori şi înscrisuri, prin declaraţiile şi actele notarului, că antecontractul de vânzare -cumpărare a fost corect întocmit, că a achitat preţul (70.000 lei) în mai multe rânduri şi că cele susţinute de reclamanţi sunt afirmaţii tendenţioase. R.M. mai arată că până la vânzarea efectuată reclamanţii nu veneau în ţară, dar după acest lucru, s-au prezentat mereu la organele judiciare, organe silvice, încercând prin orice mijloace să anuleze actele încheiate de mama lor şi pe care le consideră incorecte, acuzând în principal că nu s-ar fi achitat în totalitate preţul vânzării, fără a dovedi însă acest lucru.

De altfel singură în măsură să se pronunţe în legătură cu valabilitatea actelor notariale încheiate este instanţa de judecată, urmând ca după judecata de fond şi căile de atac să se stabilească o situaţie de fapt reală, definitivă şi irevocabilă.

Analizând actele de la dosar instanţa reţine că iniţial antecontractul de vânzare ­cumpărare a fost încheiat de numita D.I., autoarea petenţilor. Ori, aceasta în perioada cât a fost în viaţă, aşa cum reţine şi procurorul, putea dispune de bunurile sale prin acte oneroase sau gratuite după bunul său plac. Încercările petenţilor de a demonstra lipsa de discernământ a acesteia din momentul întocmirii antecontractului au rămas fără succes, în dosarele nr. 163/P/2010 şi 101/P/2011ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Bicaz şi nr. 2207/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Tg. Neamţ pronunţându-se soluţii de scoatere de sub urmărire penală.

Împrejurarea că ulterior decesului autoarei petenţii nu au mai fost de acord cu perfectarea actului de vânzare -cumpărare nu poate duce la concluzia săvârşirii vreunei infracţiuni de către intimaţi. Cu privire la realitatea achitării preţului de către intimatul R.M., atâta vreme cât susţinerea a fost făcută de numita D. în faţa notarului, în lipsa altor probe, nu demonstrează că acesta nu s-a primit. În acest context susţinerile petenţilor nu au nici un suport probator fiind simple supoziţii.

În conformitate cu dispoziţiile art. 278/1 alin. 10 Cod procedură penală: „Hotărârea judecătorului pronunţată potrivit alin. 8 este definitivă.”

Împotriva acestei hotărâri D.V., în nume propriu şi în calitate de mandatar al petentei D.I., a formulat contestaţie în anulare, invocând aspectele prezentate în partea introductivă a considerentelor prezentei hotărâri.

Curtea, având în vedere dispoziţiile art. 391 alin. 1 Cod procedură penală, text potrivit

căruia „Instanţa examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie prevăzute în art. 386 lit. a) -c) şi e), fără citarea părţilor” a examinat admisibilitatea în principiu a contestaţiei fără citarea părţilor.

Examinarea admisibilitatea în principiu a contestaţiei fără citarea părţilor este justificată de următoarele considerente:

Contestaţia în anulare, cale extraordinară de atac împotriva hotărârilor penale definitive, poate fi exercitată numai în condiţiile reglementate în art. 386-392 din Codul de procedură penală.

În cadrul acestor reglementări, prin art. 391 din acelaşi cod a fost instituită procedura prealabilă a admiterii în principiu, stabilindu-se în alin.1 că: “instanţa examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie prevăzute în art. 386 lit. a)-c) şi e), fără citarea părţilor”, iar la alin. 2 că: “instanţa constatând că cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute în art. 386 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate”.

Ori, prin natura şi conţinutul ei specific, o astfel de procedură prealabilă, de examinare a contestaţiei în anulare sub aspectul admisibilităţii în principiu, nu vizează însăşi soluţionarea acestei căi extraordinare de atac, ci doar verificarea dacă sunt întrunite condiţiile de exercitare a acesteia, şi anume cu privire la încadrarea cererii în termenul legal, la întemeierea ei pe cazurile prevăzute în lege şi la depunerea de dovezi ori invocarea de probe din dosar în sprijinul contestaţiei.

Aşadar, cât timp procedura admiterii în principiu, astfel cum este prevăzută în art. 391 din Codul de procedură penală, nu priveşte însăşi judecarea contestaţiei în anulare, o atare procedură fiind reglementată cu caracter exclusiv în art. 392 din acelaşi cod, se constată că nu sunt temeiuri care să impună citarea părţii în faza admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare.

În astfel de condiţii de reglementare, faţă de limitele şi efectele restrânse ale derulării procedurii în cadrul examinării admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, nu s-ar putea considera că desfăşurarea acestei etape prealabile ar fi susceptibilă de atragerea aplicabilităţii automate, directe, a prevederilor art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. c) din Convenţie.

Natura juridică însăşi a contestaţiei în anulare, instituită pentru îndreptarea viciilor de ordin procedural ce atrag nulitatea actului la care se referă, o face improprie extinderii aplicării mecanice, ad litteram, a tuturor reglementărilor înscrise în art. 6 din Convenţie, de neînlăturat pentru faza judecăţii propriu-zise, dar inadecvate etapei prealabile specifice de verificare a susceptibilităţii căii de atac de a fi admisă în principiu, în vederea parcurgerii procesului firesc de judecată.

De aceea, câtă vreme cerinţele de legalitate şi temeinicie a operaţiunii de examinare a admisibilităţii în principiu sunt suficient garantate în cadrul restrâns reglementat prin art. 391 alin. 1 din Codul de procedură penală, este evident că nu se impune neluarea în considerare a dispoziţiei privind necitarea părţilor doar pe motiv că aceasta ar contraveni reglementărilor art. 6 paragraful 1 şi 3 lit. c din Convenţie.

În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Plenul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin decizia nr. 10 din data de 09 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 691 din 14/10/2009.

În conformitate cu dispoziţiile art. 414/5 Cod procedură penală: „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.” 

Curtea va examina mai întâi competenţa soluţionării prezentei contestaţii în anulare.

Înfăptuirea justiţiei a demonstrat că, în marea majoritate a cauzelor rezolvate, hotărârile penale rămase definitive reflectă adevărul. Totodată, a reieşit că, în anumite situaţii, chiar hotărârile rămase definitive sunt nelegale şi netemeinice.

De regulă, calea de atac a apelului şi a recursului contribuie, pe de o parte, la repararea greşelilor care s-ar putea strecura într-o hotărâre judecătorească, iar pe de altă parte, ajută la realizarea uniformităţii în interpretarea şi aplicarea legilor.

Dar, în activitatea sa, şi instanţa de recurs poate greşi uneori, fie prin nerespectarea unor dispoziţii legale după care se desfăşoară procesul penal, fie prin nerezolvarea cauzei în deplină concordantă cu materialele aflate la dosar. Este deci posibil ca instanţa de recurs să pronunţe o hotărâre nelegală şi netemeinică, dar care, fiind definitivă, nu poate fi atacată cu o cale ordinară de atac.

Asemenea hotărâri judecătoreşti nu pot fi lăsate însă să-şi producă efectele juridice, legiuitorul punând la dispoziţia celor interesaţi contestaţia în anulare, care este o cale extraordinară de atac.

În această din urmă ipoteză s-a pus problema raportului dintre principiul autorităţii lucrului judecat, pe de o parte, şi principiile legalităţii şi aflării adevărului, pe de altă parte, şi s-a decis că, în împrejurări excepţionale, cauza rezolvată printr-o hotărâre penală rămasă definitivă poate fi supusă unei reexaminări printr-o procedură cu caracter extraordinar.

În lumina consideraţiilor făcute, căile extraordinare de atac se înfăţişează ca remedii procesuale menite a repara erorile pe care le conţin hotărârile judecătoreşti penale rămase definitive.

Mijloacele prin care pot fi atacate hotărârile penale definitive sunt căile extraordinare de atac.

Pentru cazurile de contestaţie în anulare prevăzute de art. 386 lit. a-c este competentă instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere.

Stabilirea, de principiu, a competenţei instanţei de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere este pe deplin logică, pentru considerentele care vor fi prezentate.

Pe de o parte, potrivit art.386 Cod procedură penală, fiind o cale extraordinară de atac, contestaţia în anulare poate fi formulată doar împotriva unei hotărâri definitive.

Apoi, motivele pentru care se poate face contestaţie în anulare, cu deosebire cele prevăzute de art.386 lit.a şi b Cod procedură penală (a. când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b. când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare), trebuie să vizeze aspecte referitoare activitatea de judecată de la instanţa de recurs, pentru că, altfel, împotriva hotărârilor supuse apelului şi recursului, sau doar recursului, astfel de aspecte, pot fi invocate în apel, sau recurs, fiind prevăzute printre motivele care au drept consecinţă desfiinţarea, respectiv, casarea cu trimitere spre rejudecare (art. 379  pct. 2 lit. b Cod procedură penală) şi art. 385/15 pct. 2 lit. c, cu referire la art. 385/9 alin. 1 pct. 21 Cod procedură penală).

Aşa cum se arăta mai sus, de principiu, contestaţia în anulare apare ca un remediu procesual prin care se pot repara erori de neînlăturat pe alte căi, fiind o cale de anulare pentru vicii, nulităţi privind actele de procedură; motivul contestaţiei nu îl poate constitui o nulitate care ar privi fondul cauzei (vitio sau errores in iudicando).

Ori, în cazul hotărârilor pronunţate în soluţionarea unor plângeri împotriva soluţiilor procurorului de netrimitere în judecată, erorile săvârşite de prima instanţă privind citarea părţilor, nu mai pot fi invocate printr-o altă cale de atac şi devin de neînlăturat.   

Contestaţia în anulare este tocmai calea de atac prin care cei care au pierdut anumite drepturi sau prerogative din cauza unui act procedural nul sunt repuşi în aceste drepturi.

Aşa cu se arăta mai sus, potrivit art. 278/1 alin. 10 Cod procedură penală hotărârea judecătorului pronunţată potrivit alin. 8 este definitivă, astfel că prima condiţie prevăzută de art. 386 Cod procedură penală, respectiv ca hotărârea împotriva căreia se formulează contestaţie în anulare să fie definitivă este îndeplinită în cauză.

Este adevărat că potrivit art.389 Cod procedură penală contestaţia în anulare pentru cazurile prevăzute în art. 386 lit. a) -c) şi e) se introduce la instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, iar contestaţia pentru cazul prevăzut în art. 386

lit. d) se introduce la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre.

Iată de ce, considerăm că motivele contestaţiei în anulare prevăzute de art. 386 lit. a şi b Cod procedură penală, pot fi invocate şi în cauzele având ca obiect plângeri împotriva soluţiilor procurorului de netrimitere în judecată, iar invocarea acestora, dat fiind şi caracterul de cale de atac de anulare şi de retractare, se poate face, prin derogare, în faţa instanţei care a soluţionat cauza în primă instanţă.

Curtea apreciază că împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă care prin voinţa legiuitorului sunt definitive, pentru motivele prevăzute de art. 386 lit. a şi b Cod procedură penală, soluţionarea contestaţiei în anulare este de competenţa instanţei care a soluţionat plângerea împotriva soluţiei procurorului de netrimitere în judecată.

Desigur că, având în vedere caracterul definitiv al hotărârilor pronunţate de Curţile de Apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 278 alin. 8 lit. b Cod procedură penală, nu se poate dispune declinarea competenţei soluţionării contestaţiei în anulare în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie  şi Justiţie.

Dacă s-ar îmbrăţişa ideea că, contestaţia în anulare împotriva unor astfel de hotărâri nu este nici de competenţa instanţei care a soluţionat cauza în primă instanţă şi nici decompetenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ar însemna că prima instanţă poate judeca cauza având ca obiect plângere împotriva soluţiilor procurorului de netrimitere în judecată chiar fără citarea părţilor, pentru că, oricum, hotărârea pe care o pronunţă este definitivă, neputând fi invocate temeiurile prevăzute de art. 386 lit. a şi b Cod procedură penală, referitoare la citarea părţilor sau imposibilitatea prezentării şi înştiinţarea instanţei despre această imposibilitate, lucru de neacceptat.

În cele ce urmează, Curtea va examina, potrivit art. 391 Cod procedură penală, admisibilitatea în principiu  a contestaţiei în anulare formulate de contestator.

În ceea ce priveşte titularii contestaţiei în anulare, trebuie arătat că aceştia sunt diferenţiaţi în funcţie de cazurile în contestaţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 387 Cod procedură penal, contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, iar contestaţia pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. c) şi d) şi de procuror.

Aşa cum rezultă din cererea introductivă, contestatorul a formulat prezenta contestaţie şi în calitate de mandatar al numitei D.P.I, sora sa, ataşând în acest sens procura autentificată sub nr. 764 din data de 02.09.2008.

Din examinarea acestei procuri, rezultă că numita D.P.I. l-a mandatat pe fratele său

D.V. să o „reprezinte cu puteri depline în faţa notarului public sau în instanţă după cum va crede de cuviinţă, a autorităţilor administraţiei publice şi oriunde va mai fi necesar şi va putea să solicite în numele meu şi pentru mine deschiderea procedurii succesorale, să facă dovada calităţii mele de moştenitoare legală… şi a acceptării succesiunii, să facă dovada bunurilor ce compun masa succesorală şi să achite impozitul şi taxele necesare, să semneze încheierea finală şi să ridice certificatul de moştenitor sau hotărârea judecătorească de partaj succesoral, să stabilească modul de partajare voluntară a bunurilor şi să accepte în numele meu lotul cuprinzând bunurile ce mi se cuvin în urma realizării partajului voluntar sau sulta pe care urmează să o încasez sau să o plătesc, să semneze actul de partaj în faţa notarului sau actul de tranzacţie în faţa instanţei, iar ulterior să facă înregistrările necesare la organul fiscal competent şi în cartea funciară.”

         Din conţinutul acestei procuri rezultă că, contestatorul nu are mandat de la sora sa pentru a formula, în numele acesteia, contestaţie în anulare împotriva sentinţei penale nr. 138 din data de 06.12.2011.

Referitor la temeiul în drept al contestaţiei în anulare, contestatorul şi-a fundamentat în drept contestaţia în anulare pe prevederile art. 386 lit. a Cod procedură penală, respectiv: „Când procedura de citare a părţii la care s-a judecat cauza … nu a fost îndeplinită conform legii”.

Existenţa cazului de contestaţie în anulare prevăzut în art. 386 lit. a este justificată de

dreptul pe care-l au părţile de a fi prezente la şedinţele de judecată. Acest drept este prevăzut atât în dispoziţiile generale privind judecata (art. 291 alin. 1), cât şi în dispoziţiile privind recursul în special (art. 385/11 alin. 1 şi 2). Prezenţa părţilor la şedinţa de judecată oferă posibilitatea funcţionării din plin a dreptului de apărare. Exercitarea dreptului de apărare în cursul judecăţii, în condiţiile unei şedinţe publice orale şi contradictorii, nu poate fi pe deplin asigurată fără prezenţa concomitentă a părţilor la desfăşurarea şedinţei de judecată, unde, de pe poziţii de egalitate procesuală, pot susţine şi combate cererile formulate, participă la administrarea probelor şi dezvoltă concluziile orale, atât în susţinerea învinuirii, cât şi în combaterea ei .

În vederea garantării participării părţilor în procesul penal, legea reglementează procedura de citare a acestora în faţa primei instanţe, în faţa instanţele de recurs şi, în anumite condiţii, în unele căi extraordinare de atac. Menţionăm, în acest sens, dispoziţiile art. 175, 291, 313, 375 şi 385/11 Cod procedură penală. Mijlocul legal prin care se realizează chemarea părţilor este citaţia, care, potrivit legii, trebuie să respecte anumite condiţii procedurale.

Încălcarea procedurii de citare poate consta în omisiunea citării, emiterea unei citaţii fără menţiunile esenţiale pe care trebuie să le cuprindă, în inexistenţa la dosar a dovezii (procesul-verbal) de înmânare a citaţiei sau în existenţa unei asemenea dovezi, dar care nu este conformă cu cerinţele legii.

Nelegalitatea procedurii de citare poate fi invocată de fiecare parte din proces, dar numai în ceea ce priveşte citarea sa, şi nu citarea altei părţi.

În cauza în care s-a pronunţat hotărârea împotriva căreia s-a formulat prezenta contestaţie în anulare, Curtea a acordat un prim termen de judecată la data de 08.11.2011, termen pentru care a dispus citarea şi a petenţilor, inclusiv a contestatorului din prezenta cauză, procedură care s-a efectuat cu respectarea dispoziţiilor art.177 Cod procedură penală, dovada de efectuare a procedurii de citare aflându-se la fl.20.

Aşa cum rezultă şi din cererea depusă de petent (fl.23), prin care a solicitat acordarea unui termen mai lung pentru organizarea apărării, petenţii au confirmat primirea citaţiei.

Primirea citaţiei a fost confirmată inclusiv prin prezenta contestaţie în anulare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 291 alin. 3 Cod procedură penală: „Partea prezentă personal la un termen, prin reprezentant, prin avocat ales ori prin avocat din oficiu, dacă acesta din urmă a luat legătură cu partea reprezentată, la un termen, precum şi partea căreia, personal, prin reprezentant sau apărător ales sau prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, i s-a înmânat în mod legal citaţia pentru un termen de judecată nu mai sunt citate pentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la vreunul dintre aceste termene cu excepţia situaţiilor în care prezenţa acestora este obligatorie potrivit legii.”

Având în vedere faptul că petentul a primit citaţia pentru termenul de judecată din data de 08.11.2011, în mod legal prima instanţa nu a mai dispus citarea acestuia, acesta având termen în cunoştinţă.

La cererea petenţilor şi a intimatului T.V., prima instanţă a dispus amânarea judecării cauzei pentru data de 06.12.2011, termen la care petenţii nu s-au prezentat şi cauza a fost soluţionată pe fond.

Deşi nu a fost invocat în mod expres ca temei al contestaţiei în anulare cel prevăzut de art.386 lit.b Cod procedură penală, respectiv: „când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;”, având în vedere justificarea în drept a contestaţiei în anulare, Curtea va examina cererea contestatorului şi din perspectiva acestui temei în drept.

În conformitate cu prevederile art. 386 lit. b Cod procedură penală, partea poate face contestaţie în anulare dacă dovedeşte că, la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare.

Condiţiile art. 386 lit. b sunt cumulative, astfel că pentru admiterea contestaţiei în anulare nu este suficient să se facă dovada imposibilităţii de prezentare, ci contestatarul să dovedească, pe lângă aceasta, şi imposibilitatea de a încunoştinţa instanţa despre împiedicarea de a se prezenta.

În literatura de specialitate s-a arătat, pe bună dreptate, că imposibilitatea de prezentare a părţii la judecată nu trebuie înţeleasă ca datorându-se unei împrejurări cu totul excepţionale (un război, un cataclism etc.), ci trebuie apreciată în funcţie de anumite realităţi care pot săîmpiedice partea să se prezinte la judecată. În acest sens, pot constitui motive de contestaţie în anulare o boală gravă, un accident, întreruperea circulaţiei între localitatea unde se află partea şi localitatea unde se află instanţa.

Sunt anumite împrejurări care, prin natura lor, pot conduce, aşa cum arătăm, la imposibilitatea de prezentare şi imposibilitatea de a încunoştinţa despre cauza de împiedicare. Astfel, o inundaţie sau o înzăpezire poate duce atât la întreruperea căilor de acces între două localităţi, cât şi la întreruperea comunicaţiilor poştale, telefonice sau telegrafice, etc..

Nu poate fi considerat motiv de contestaţie în anulare faptul că la termenul de judecată partea s-a aflat în deplasare în interes de serviciu.

Nu constituie, de asemenea, motiv de contestaţie în anulare neprezentarea la judecată datorită lipsei de comoditate în deplasare.

Din perspectiva celor arătate, având în vedere susţinerile din contestaţia formulată, Curtea a constatat că în cauză nu este incident nici acest temei în drept al contestaţiei în anulare.

Pentru toate aceste considerente, deoarece în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale mai sus analizate, în temeiul art. 391 Cod procedură penală, Curtea a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare.