avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


19. Concediere dispusă în baza art. 65 alin. 1 din Codul muncii. Desfiinţarea locului de muncă - să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

 

Potrivit art. 65 alin. 1 din Codul Muncii: “concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.

- alin. 2: “desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.”

Desfiinţarea locului de muncă este efectivă atunci când el este suprimat din statul de funcţii sau organigrama societăţii.

Concedierea contestatoarei a avut o cauză reală şi serioasă, fiind dispusă în vederea eficientizării propriei activităţi.

În doctrină şi jurisprudenţă s-a subliniat în mod constant că pentru a se reţine îndeplinirea condiţiei impuse de art. 65 alin. 2 din Codul Muncii, este suficient ca angajatorul să urmărească eficientizarea propriei activităţi în scopul utilizării cu randament maxim a resurselor umane şi financiare, fiind atributul exclusiv al angajatorului de a hotărî asupra modalităţii în care îşi organizează activitatea.

 

Art. 65 - Codul muncii

 

 

         Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 8707/118/2010 reclamanta M.F.S. a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună anularea deciziei nr. 6/12.07.2010, prin care s-a dispus concedierea sa din postul de diriginte de şantier, reintegrarea pe postul anterior deţinut sau pe un post similar acestuia şi obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu valoarea salariilor indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care a beneficiat anterior.

         În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost angajată la societatea pârâtă în funcţia de diriginte de şantier, fiind numită ca responsabilă de contract pentru lucrările de construcţii şi sistematizări efectuate în cadrul şantierului. Ulterior, prin decizia nr. 6/12.03.2010 a fost numită inspector în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, iar prin decizia nr. 16/10.05.2010 a fost numită şi responsabil cu protecţia mediului.

         A mai susţinut reclamanta că la data de 12.07.2010 s-a dispus concedierea sa din funcţia de director de şantier, în temeiul art. 65 alin.1 Codul muncii, motivul desfiinţării postului fiind acela al externalizării activităţii conform noii organigrame a societăţii.

         A apreciat reclamanta că decizia de concediere este nelegală şi se impune anularea ei, în primul rând pentru că nu subzistă motivul care a stat la baza măsurii concedierii.

         Astfel, prin natura activităţii pe care o presupunea, postul de diriginte de şantier nu putea fi externalizat, ci trebuia fi ocupat de un angajat cu normă întreagă în cadrul societăţii, întrucât erau neexecutate lucrările de sistematizare şi de împrejmuire, instalaţiile PSI, instalaţiile pluviale, cariera de piatră şi cabina de pază.Totodată, conform Legii 10/1995 privind disciplina în construcţii, chiar şi după finalizarea lucrării şi realizarea recepţiei finale, investiţia trebuie urmărită în timp de un inginer constructor.

         În realitate, a precizat pârât, adevărata cauză a concedierii sale o constituie conflictele pe care le-a avut cu conducerea societăţii pe tema unor înscrisuri care ar fi trebuit întocmite pentru o anumită construcţie.

         În apărare, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii.

         Pe această cale, pârâta a susţinut că desfiinţarea postului de diriginte de şantier a fost efectivă, acest post fiind suprimat din organigramă şi din statul de funcţii ca urmare a finalizării investiţiei şi a externalizării activităţii, în vederea rentabilizării societăţii prin reducerea cheltuielilor. Societatea a apelat la varianta externalizării acestei activităţi pentru a putea utiliza temporar un diriginte de şantier în perioada necesară, această măsură implicând costuri mult mai mici, în considerarea crizei financiare şi a dificultăţilor economice cu care se confruntă firma.

         Cu privire la pretinsă încălcare a procedurii impuse de art. 64 alin.1 Codul muncii, pârâta a subliniat că propunerea unui loc de muncă vacant este obligatorie în situaţia în care concedierea se dispune pentru inaptitudine fizică sau psihică a salariatului sau pentru necorespundere profesională, situaţie în care reclamanta nu s-a regăsit. Dispoziţiile art. 64 din Codul muncii nu au în vedere ipoteza concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, indiferent dacă este vorba despre o concediere individuală sau una colectivă.

         Prin sentinţa civilă nr. 2895/16.05.2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a respins cererea formulată de reclamantă, ca nefondată.

         Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

         Conform contractului individual de muncă nr. 9/14.04.2008, încheiat între părţi, reclamanta a fost angajată de societatea pârâtă în funcţia de director şantier.

         Articolul F din acest contract prevedea obligaţia salariatului de a îndeplini atribuţiile stabilite prin fişa postului, anexă la contractul individual de muncă.

         Prin decizia nr. 6/12.03.2010, emisă de societatea pârâtă, reclamanta a fost desemnată în calitate de inspector în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, iar prin decizia nr. 16/10.05.2010 a fost numită şi ca responsabil protecţia mediului.

         Deşi pentru aceste noi atribuţii stabilite de către angajator a fost întocmită şi o fişă a postului, contractul individual de muncă nu a fost modificat prin act adiţional cu privire la funcţia deţinută de reclamantă, astfel încât aceasta a rămas încadrată tot în funcţia de diriginte de şantier, având şi responsabilităţi în materie de protecţia muncii şi protecţia mediului.

         De altfel, desemnarea prin decizia angajatorului a salariatului care să îndeplinească activităţile de protecţia muncii, constituie o procedură impusă chiar de art. 8.1 din Legea 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, potrivit cu care angajatorul desemnează unul sau mai mulţi lucrători pentru a se ocupa de activităţile de protecţie şi de activităţile de prevenire a riscurilor profesionale din întreprindere şi/sau unitate, denumiţi lucrători desemnaţi. Totodată, potrivit art. 20 din HG 1425/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 319/2006, desemnarea nominală a lucrătorului/lucrătorilor pentru a se ocupa de activităţile de prevenire şi protecţia se face prin decizie a angajatorului, acesta urmând a consemna în fişa postului activităţile pe care lucrătorul desemnat are capacitatea, timpul necesar şi mijloacele adecvate să le efectueze.

         În consecinţă, în cazul reclamantei nu se poate vorbi despre un cumul de funcţii, întrucât acesta ar fi presupus încheierea a două contracte individuale de muncă şi ocuparea a două funcţii distincte în organigrama şi statul de funcţii ale societăţii pârâte. Reclamanta a ocupat funcţia de diriginte de şantier, având şi atribuţii complementare acestui post, respectiv în materie de protecţia muncii şi protecţia mediului, fără ca aceste noi atribuţii să se concretizeze măcar într-o creştere a salariului stabilit prin contractul individual de muncă.

         Prin urmare, în analiza legalităţii şi temeiniciei deciziei de concediere, instanţa va porni de la constatarea că reclamanta a ocupat postul de diriginte de şantier, astfel că îndeplinirea condiţiilor art. 65 Codul muncii va fi verificată prin raportare la acest post.                      

Potrivit textului de lege invocat chiar de către angajator în cuprinsul deciziei, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă, determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii.

            Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă”.

            Din analiza coroborată a organigramelor şi  statului de funcţiuni, rezultă că postul ocupat de reclamantă a fost suprimat din structura angajatorului, astfel încât, sub aspectul caracterului efectiv al desfiinţării, decizia de concediere este legală.

         În ce priveşte caracterul real şi serios al cauzei care a determinat concedierea, în doctrină şi jurisprudenţă s-a subliniat în mod constant că pentru a se reţine îndeplinirea condiţiei impuse de art. 65 alin.2 Codul muncii este suficient ca angajatorul să urmărească eficientizarea propriei activităţi în scopul utilizării cu randament maxim a resurselor umane şi financiare, fiind atributul exclusiv al angajatorului de a hotărî asupra modalităţii în care îşi organizează activitatea. Prin reorganizarea societăţii, în baza art.65 Codul muncii, se înţelege inclusiv orice modificare a structurii interne a angajatorului, precum şi orice măsură de ordin organizatoric vizând creşterea performanţelor în activitate, singurul îndreptăţit să decidă în acest sens fiind angajatorul, care este liber să gestioneze politica de personal în direcţiile pe care le consideră oportune pentru rentabilizarea activităţii, interesul legitim al angajatorului pentru concedierea salariatului fiind dictat tocmai de nevoia eficientizării activităţii sale.

         Desfiinţarea postului reclamantei a fost determinată de externalizarea activităţii de diriginte de şantier, aprobată prin Hotărârea Consiliului de Administraţie din data de 07.06.2010. În concret, externalizarea a presupus predarea activităţii interne specifice postului de diriginte de şantier către un prestator de servicii, decizia managerială fiind luată în vederea eficientizării activităţii societăţii şi pentru optimizarea costurilor.

Nu pot fi reţinute susţinerile reclamantei în sensul că externalizarea postului de diriginte de şantier nu era posibilă câtă vreme se mai realizau lucrări de construcţie la fabrica de ciment activ al societăţii, întrucât nici o dispoziţie legală nu obliga pârâta ca atribuţiile specifice postului să fie exercitate de un angajat cu contract individual de muncă, în locul unui colaborator sau prestator de servicii la care să se apeleze doar în caz de nevoie.

            Din cele expuse anterior rezultă că desfiinţarea postului ocupat de reclamantă a fost efectivă şi a avut la bază o cauză reală şi serioasă, deoarece s-a întemeiat pe analiza de către angajator a beneficiilor ce urmau a fi înregistrate în urma externalizării activităţii de diriginte de şantier pentru o investiţie la care lucrările de execuţie fuseseră sistate.

          În ce priveşte motivul de nulitate a deciziei invocat de reclamantă prin raportare la dispoziţiile art. 64 Codul muncii, urmează a se reţine că obligaţia angajatorului de a-i propune salariatului un alt loc de muncă vacant în unitate, compatibil cu pregătirea sa profesională sau cu capacitatea sa de muncă, sau în lipsa unui asemenea loc vacant obligaţia de a se adresa agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, există numai în cazul concedierilor dispuse în temeiul art. 61 lit. c-inaptitudine fizică şi/sau psihică a salariatului, art. 61 lit.d – necorespundere profesională, precum şi în cazul încetării de drept a contractului individual de muncă în temeiul art. 56 lit.f Codul muncii.

          Prin urmare, concedierea reclamantei fiind dispusă în temeiul art. 65 alin.1 Codul muncii, nu deveneau incidente prevederile art. 64 alin.2 invocate prin acţiune.

         M.F.S. a formulat la data de 19 septembrie 2011 recurs împotriva sentinţei civile nr.2895/16.05.2011 pronunţate de Tribunalul Constanţa.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele:

1. Instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că măsura concedierii recurentei a vizat doar funcţia de diriginte de şantier nu şi pe cea de responsabil cu protecţia muncii şi responsabil cu protecţia mediului.

Instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că, deşi recurenta a avut un contract de muncă încheiat pe o perioadă nedeterminată numai cu privire la funcţia de diriginte de şantier nr. 9/14 aprilie 2008, aceasta a îndeplinit în realitate două funcţii, ocupând două posturi: diriginte de şantier şi responsabil cu protecţia muncii şi protecţia mediului, fiind concediată însă numai din cea de diriginte de şantier.

Acest aspect rezultă din cele două fişe de post depuse la dosarul cauzei, ambele conţinând atribuţii ale recurentei.

Deciziile nr. 6/12 martie 2010 prin care a fost desemnată ca inspector în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi decizia nr. 16/10 mai 2010 prin care a fost numită ca responsabil cu protecţia muncii şi mediului.

În organigrama societăţii pârâte de la data angajării recurentei cele două posturi figurează în mod distinct. Instanţa de fond a reţinut în mod eronat şi fără a exista probe în acest sens că “această organigramă datează în mod cert dintr-o perioadă anterioară angajării recurentei în funcţie de diriginte şantier, de vreme ce acest post nu este menţionat în cadrul serviciului mecano-emergetic.”

Recurenta arată că nu a făcut niciodată parte din Serviciul Mecano-Energetic, ci din Serviciul Investiţii, conex acestuia, conform organigramei anexate, condus de un Director de Investiţii al cărui post nu s-a restructurat în urma încheierii investiţiei. Are pregătirea necesară pentru funcţia de Responsabil compartiment protecţia muncii şi mediu, cu decizii de Inspector protecţia muncii şi responsabil protecţia mediului, date în urma absolvirii cursurilor la care a fost trimisă de conducerea societăţii. S-a ocupat în mod efectiv de partea de protecţie a muncii încă de la angajare, toate convenţiile de lucrări şi instructajele cu personal aferente contractelor sunt încheiate de contestatoare, şi chiar este declarată la Inspectoratul Teritorial de Muncă Constanţa ca şi Coordonator de Sănătate şi Securitate în Muncă.

Revenea societăţii angajatoare obligaţia încheierii unui act adiţional la contractul adiţional la contractul individual de muncă în care să se menţioneze şi postul de responsabil cu protecţia muncii şi a mediului, astfel ca aceasta  nu îşi poate invoca propria culpă pentru a se apăra de prezenta cauză.

Retribuirea sa necorespunzătoare, în condiţiile în care ocupa două posturi şi era plătită numai pentru unul reprezintă un abuz al angajatorului şi nu poate fi reţinut ca probă împotriva sa, ea fiind cea prejudiciată în acest context.

Comparând organigrama din mai 2010, anterior concedierii sale, cât şi în cea din iulie 2010, ulterioară acestei măsuri, este evident că a fost desfiinţat numai postul ocupat de recurentă, nici un alt angajat nefiind afectat de aşa-zisa reorganizare a societăţii pârâte.

2. Instanţa de fond a apreciat în mod greşit că măsura concedierii recurentei a fost legală în condiţiile în care postul acesteia de diriginte de şantier a fost desfiinţat, ignorând faptul că atribuţiile de diriginte de şantier nu încetaseră şi mai mult au fost supuse externalizării.

Subliniază faptul că postul de diriginte de şantier nu poate fi externalizat, el putând fi îndeplinit numai de către un angajat cu normă întreagă în societatea respectivă, dată fiind tocmai natura activităţii prestate de un diriginte de şantier.

După concedierea sa, rămân de realizat din investiţia iniţială al cărei diriginte de şantier a fost, lucrările de sistematizare care trebuiesc vizate de un diriginte de şantier cu specialitatea inginer constructor. De asemenea, mai sunt de realizat lucrări de împrejmuire, instalaţiile PSI, instalaţiile pluviale-decantorul de nămol, cariera de piatră, cabina de pază.

Ulterior realizării lor, aceste lucrări trebuiau urmărite în timp de către un inginer constructor din momentul efectuării recepţiei la terminarea lucrărilor şi până la recepţia finală a acestora.

De asemenea, martorul I.C. audiat în cauză a arătat în ce constă activitatea recurentei în cadrul societăţii pârâte şi care erau atribuţiile sale de serviciu, dar instanţa de fond nu are în vedere depoziţia acestuia, fără a motiva însă nici măcar înlăturarea ei.

Instanţa de fond nu ţine seama de faptul că recurenta era reprezentantul SC C. SA care avea pregătirea şi obligaţia de a urmări investiţia în perioada de garanţie, adică perioada de la recepţia la terminarea lucrării până la recepţia finală.

Menţionează că este atestată ca “responsabil cu urmărirea specială a comportării în exploatare a construcţiilor”, numai că perioada de atestare trebuie prelungită, astfel că putea asigura în continuare desfăşurarea activităţii respective.

Din declaraţia martorului audiat în cauză a rezultat faptul că investiţia realizată de SC C. SA la care recurenta era diriginte de şantier nu este încheiată. De asemenea, pârâta nu a depus notificarea de finalizare a lucrării la Inspectoratul în Construcţii Constanţa.

Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că “lucrările de execuţie au încetat în luna mai 2010”, numai pe baza declaraţiei martorului pârâtei, S.C., ţinând seama de procesul verbal la terminarea lucrărilor nr. 53/02 septembrie 2010, depus chiar de către pârâtă la dosarul cauzei.

Procesul verbal la terminarea lucrărilor trebuia încheiat înainte de data restructurării postului de diriginte de şantier, deci declaraţia lui SC C. SA că s-a încheiat lucrarea a fost falsă, aşa cum a declarat că nu mai are nevoie de acest post şi s-a angajat un diriginte de şantier cu contract pe persoana fizică şi cu un salariu similar reecurentei.

Martorul I.C. a declarat că el îndeplinea activitatea de supervizare a lucrărilor de construire din partea băncii şi că la momentul concedierii recurentei acestea nu erau finalizate. Acelaşi martor a arătat că a continuat activitatea de supervizare până în luna septembrie 2010 când a încetat colaborarea cu SC C. SA.

Instanţa de fond a apreciat în mod greşit că “desfiinţarea postului ocupat de recurentă a fost efectivă şi a avut o cauză reală şi serioasă, deoarece s-a întemeiat pe analiza de către angajator a beneficiilor ce urmau a fi înregistrate în urma externalizării activităţii de diriginte de şantier pentru o investiţie la care lucrările de execuţie fuseseră sistate.”

Externalizarea unui serviciu nu înseamnă desfiinţarea postului deoarece nu determină o efectivă desfiinţare a activităţii respective.

SC C. SA a angajat un nou Diriginte de Şantier prin contract de prestare servicii pe persoana fizică după plecarea rcurentei.

În răspunsul la întrebarea nr. 11 din interogatoriul administrat în cauză pârâta-intimată a recunoscut că a încheiat un contract de prestări servicii pe perioada determinată cu H.C., la data de 19 iulie 2010, pentru îndeplinirea atribuţiilor de diriginte de şantier.

Instanţa de fond reţine în mod greşit că “nu se poate aprecia că pârâta a acţionat cu rea credinţă atunci când a optat pentru soluţia de externalizare a activităţii de diriginte de şantier, încheind în acest sens contract de prestări servicii pe durata determinată al cărui cost este evident inferior celui corespunzător plăţii salariului unui angajat cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată”.

Există de asemenea posibilitatea încheierii unui contract de prestări de servicii cu recurenta pentru finalizarea lucrării respective.

Măsura reorganizării acesteia nu se justifică din punct de vedere economic, fiind adoptată în mod evident doar pentru a o putea îndepărta din societate. De altfel, recurenta a fost singurul angajat afectat de măsura reorganizării şi care a fost concediat ca urmare a desfiinţării postului său, fapt confirmat chiar de către pârâtă din prezenta cauză.

Adevărata cauză a prezentei concedieri o reprezintă anumite conflicte pe care le-a avut în ultima perioadă cu conducerea societăţii determinate de anumite înscrisuri ce ar fi trebuit să existe pentru o anumită construcţie, înscrisuri care însă nu se pot întocmi decât la finalizarea lucrărilor şi după recepţia finală a acestora.

Acest aspect este demonstrat de anunţul electronic postat de SC C. SA pe un site specializat în care se solicită angajarea unui inginer constructor cu exact aceeaşi pregătire cu a recurentei şi pentru a desfăşura aceleaşi activităţi pe care le desfăşuram şi ea.

3. Instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că recurenta  putea fi angajată pe un alt post în cadrul SC C. SA, conform pregătirii sale profesionale.

În decizia de concediere se precizează că “în societate nu există posturi vacante” pe care recurenta ar putea să fie încadrată, în condiţiile în care are pregătire de specialitate inginer construcţii, dar are şi abilitatea legală de inspector în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi inspector în domeniul protecţiei mediului, aşa cum a arătat mai sus.

În condiţiile în care concedierea recurentei a fost nelegală se impune repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere prin reintegrarea mea pe postul ocupat anterior.

Dacă instanţa va aprecia că măsura concedierii este legală ca urmare a desfiinţării postului de diriginte de şantier ocupat de recurentă, solicită obligarea pârâtei la încadrarea sa pe un post similar pregătirii sale profesionale în cadrul aceleiaşi unităţii.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente.

Conform contractului individual de muncă nr. 9/14 aprilie 2008 încheiat între părţi, reclamanta a fost angajată de societatea pârâtă în funcţia de director şantier.

Prin decizia nr. 6/12 martie 2010 şi respectiv nr. 16/10 mai 2010, reclamantei i-au fost date atribuţii în plus, respectiv de inspector în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi responsabil cu protecţia muncii.

Nu se poate reţine că reclamanta a avut un cumul de funcţii, prin contractul individual de muncă aceasta având doar funcţia de diriginte de şantier şi atribuţii complementare acestui post, respectiv în materia protecţiei muncii şi a protecţiei mediului.

De asemenea, prin decizia angajatorului, desemnarea salariatului care să îndeplinească activităţile de protecţia muncii constituie o procedură impusă de art. 8.1. din Legea 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, potrivit cu care angajatorul desemnează unul sau mai mulţi lucrători pentru a se ocupa de activităţile de protecţie şi de activităţile de prevenire a riscurilor profesionale din întreprinderea şi/sau unitate, denumiţi lucrători desemnaţi.

Totodată, potrivit art. 20 din Hotărârea Guvernamentală 1425/2006 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii 319/2006, desemnarea nominală a lucrătorului pentru a se ocupa de activităţile de prevenire şi protecţie se face prin decizie a angajatorului, acesta urmând a consemna în fişa postului activităţile pe care lucrătorul desemnat are capacitatea, timpul necesar şi mijloacele adecvate să le efectueze.

Din organigramele depuse la dosar de către pârâtă, rezultă că postul de responsabil protecţia mediului şi protecţia muncii nu a mai fost menţinut de angajator, ceea ce înseamnă că la momentul la care reclamanta a preluat atribuţiile specifice în domeniile respective, postul a fost suprimat din structura organizatorică a pârâtului, angajatorul optând pentru varianta desemnării unor angajaţi, încadraţi în alte posturi care să exercite şi aceste noi sarcini de serviciu.

Prin decizia contestată s-a dispus, în temeiul art. 65 alin. 1 din Legea 53/2003 –Codul Muncii, încetarea contractului individual de muncă al reclamantei din funcţia de diriginte de şantier, ca urmare a desfiinţării postului şi externalizării acestei activităţi.

Potrivit art. 65 alin. 1 din Codul Muncii: “concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.

- alin. 2: “desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.”

Desfiinţarea locului de muncă este efectivă atunci când el este suprimat din statul de funcţii sau organigrama societăţii.

Din analiza organigramelor şi statului de funcţiuni rezultă că postul ocupat de reclamantă a fost suprimat din structura angajatorului, astfel încât sub aspectul caracterului efectiv al desfiinţării decizia de concediere este legală.

Concedierea contestatoarei a avut o cauză reală şi serioasă, fiind dispusă în vederea eficientizării propriei activităţi.

Astfel, prin Hotărârea Consiliului de administraţie din 7 iunie 2010, care a stat la baza emiterii deciziei de concediere, s-a aprobat reorganizarea societăţii prin externalizarea activităţii de diriginte de şantier, fapt care a determinat desfiinţarea postului aferent.

În doctrină şi jurisprudenţă s-a subliniat în mod constant că pentru a se reţine îndeplinirea condiţiei impuse de art. 65 alin. 2 din Codul Muncii, este suficient ca angajatorul să urmărească eficientizarea propriei activităţi în scopul utilizării cu randament maxim a resurselor umane şi financiare, fiind atributul exclusiv al angajatorului de a hotărî asupra modalităţii în care îşi organizează activitatea.

În concret, externalizarea a presupus predarea activităţii interne specifice postului de diriginte de şantier către un prestator de servicii, decizia managerială fiind luată în vederea eficientizării activităţii societăţii şi pentru optimizarea costurilor.

Externalizarea unei activităţi nu presupune ca în cadrul unităţii angajatoare să nu se mai desfăşoare activităţi de genul celor ce intrau în sfera atribuţiilor de serviciu ale salariatului concediat, ci implică predarea acestor activităţi, pe bază de contract, fie unei firme specializate, fie unei alte persoane din afara societăţii, în primul rând pentru un cost mai mic.

Nu pot fi reţinute susţinerile reclamantei în sensul că externalizarea postului de diriginte de şantier nu era posibilă câtă vreme se mai realizau lucrări de construcţii la fabrica de ciment activ al societăţii, întrucât nici o dispoziţie legală nu obligă pârâta ca atribuţiile specifice postului să fie exercitate de un angajat cu contract individual de muncă, în locul unui colaborator sau prestator de servicii la care să se apeleze doar în caz de nevoie.

Societatea pârâtă nu este una cu obiect de activitate în domeniul construcţiilor ci doar beneficiara unei lucrări de construcţie care a angajat un diriginte de şantier în vederea realizării unicului activ al societăţii reprezentat de fabrica de ciment.

În condiţiile în care lucrările de execuţie au încetat din luna mai 2010, aspect confirmat de martorul S.C., nu se poate aprecia că pârâta a acţionat cu rea-credinţă atunci când a optat pentru soluţia externalizării activităţii de diriginte de şantier, încheind în acest sens un contract de prestări de servicii pe durată determinată, al cărui cost este evident inferior celui corespunzător plăţii salariului unui angajat cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată.

În ceea ce priveşte motivul de nulitate a deciziei invocat de reclamantă prin raportare la dispoziţiile art. 64 din Codul Muncii, Curtea urmează a reţine că aceste prevederi nu sunt incidente în cauză, întrucât obligaţia angajatorului de a-i propune salariatului un alt loc de muncă vacant în unitate compatibil cu pregătirea sa profesională sau cu capacitatea sa de muncă, există numai în cazul concedierilor dispuse în temeiul art. 61 lit. c) - inaptitudine  fizică şi/sau psihică a salariatului, art. 61 lit. d) - necorespundere profesională, precum şi în cazul încetării de drept a contractului individual de muncă în temeiul art. 56 lit. f) codul muncii.

În concluzie, desfiinţarea postului ocupat de reclamantă a fost efectivă şi a avut la bază o cauză reală şi serioasă, deoarece s-a întemeiat pe analiză de către angajator a beneficiilor ce urmau a fi înregistrate în urma externalizării activităţii de diriginte de şantier pentru o investiţie la care lucrările de execuţie fuseseră sistate din cauza problemelor financiare ale societăţii, datorate contextului economic de criză.

Susţinerea recurentei că se impunea menţinerea acesteia până la finalizarea lucrării şi încheierea procesului verbal de recepţie este neîntemeiată, având în vedere că societatea nu era în măsură să menţină un post care nu mai avea nici o justificare raportat la situaţia de fapt. În caz contrar, societatea ar fi fost obligată să suporte cheltuielile cu salariul, fără ca salariata să presteze o activitate, din lipsa surselor financiare pentru finalizarea lucrărilor de construcţii.

Afirmaţia recurentei că a fost singurul angajat al societăţii concediat nu are relevanţă, având în vedere că celelalte departamente ale societăţii funcţionează . La momentul concedierii s-au sistat lucrările la construcţia activului fabrica de ciment, urmând ca acestea să fie reluate la momentul şi în funcţie de posibilităţile societăţii de a suporta în continuare aceste lucrări.

Declaraţia martorului I.C. referitoare la faptul că la momentul concedierii reclamantei nu se terminaseră efectiv lucrările, întrucât la acel moment nu se efectuase recepţia finală, nu are relevanţă atât timp cât activitatea de diriginte de şantier a fost externalizată, urmând a fi exercitată de un prestator de servicii şi continuată în funcţie de posibilităţile financiare ale pârâtei.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 din Codul de procedură Civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.

            Decizia civilă nr. 783/CM/13.12.2011

Dosar nr. 8707/118/2010

Judecător redactor Jelena Zalman