Potrivit art. 65 alin. 1 din Codul Muncii:
“concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă
încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului
de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu
persoana acestuia.
- alin. 2: “desfiinţarea locului de muncă
trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.”
Desfiinţarea locului de muncă este efectivă
atunci când el este suprimat din statul de funcţii sau organigrama societăţii.
Concedierea contestatoarei a avut o cauză
reală şi serioasă, fiind dispusă în vederea eficientizării propriei activităţi.
În doctrină şi jurisprudenţă s-a subliniat
în mod constant că pentru a se reţine îndeplinirea condiţiei impuse de art. 65
alin. 2 din Codul Muncii, este suficient ca angajatorul să urmărească
eficientizarea propriei activităţi în scopul utilizării cu randament maxim a
resurselor umane şi financiare, fiind atributul exclusiv al angajatorului de a
hotărî asupra modalităţii în care îşi organizează activitatea.
Art.
65 - Codul muncii
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului
Constanţa sub nr. 8707/118/2010 reclamanta M.F.S. a chemat în judecată pe
pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa
să dispună anularea deciziei nr. 6/12.07.2010, prin care s-a dispus concedierea
sa din postul de diriginte de şantier, reintegrarea pe postul anterior deţinut
sau pe un post similar acestuia şi obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri
egale cu valoarea salariilor indexate, majorate şi reactualizate şi cu
celelalte drepturi de care a beneficiat anterior.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că
a fost angajată la societatea pârâtă în funcţia de diriginte de şantier, fiind
numită ca responsabilă de contract pentru lucrările de construcţii şi
sistematizări efectuate în cadrul şantierului. Ulterior, prin decizia nr.
6/12.03.2010 a fost numită inspector în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă, iar prin decizia nr. 16/10.05.2010 a fost numită şi responsabil cu
protecţia mediului.
A mai susţinut reclamanta că la data de
12.07.2010 s-a dispus concedierea sa din funcţia de director de şantier, în
temeiul art. 65 alin.1 Codul muncii, motivul desfiinţării postului fiind acela
al externalizării activităţii conform noii organigrame a societăţii.
A apreciat reclamanta că decizia de
concediere este nelegală şi se impune anularea ei, în primul rând pentru că nu
subzistă motivul care a stat la baza măsurii concedierii.
Astfel, prin natura activităţii pe care o
presupunea, postul de diriginte de şantier nu putea fi externalizat, ci trebuia
fi ocupat de un angajat cu normă întreagă în cadrul societăţii, întrucât erau
neexecutate lucrările de sistematizare şi de împrejmuire, instalaţiile PSI,
instalaţiile pluviale, cariera de piatră şi cabina de pază.Totodată, conform
Legii 10/1995 privind disciplina în construcţii, chiar şi după finalizarea
lucrării şi realizarea recepţiei finale, investiţia trebuie urmărită în timp de
un inginer constructor.
În realitate, a precizat pârât, adevărata
cauză a concedierii sale o constituie conflictele pe care le-a avut cu
conducerea societăţii pe tema unor înscrisuri care ar fi trebuit întocmite
pentru o anumită construcţie.
În apărare, pârâta a formulat întâmpinare
prin care a solicitat respingerea cererii.
Pe această cale, pârâta a susţinut că
desfiinţarea postului de diriginte de şantier a fost efectivă, acest post fiind
suprimat din organigramă şi din statul de funcţii ca urmare a finalizării
investiţiei şi a externalizării activităţii, în vederea rentabilizării
societăţii prin reducerea cheltuielilor. Societatea a apelat la varianta
externalizării acestei activităţi pentru a putea utiliza temporar un diriginte
de şantier în perioada necesară, această măsură implicând costuri mult mai
mici, în considerarea crizei financiare şi a dificultăţilor economice cu care
se confruntă firma.
Cu privire la pretinsă încălcare a procedurii
impuse de art. 64 alin.1 Codul muncii, pârâta a subliniat că propunerea unui
loc de muncă vacant este obligatorie în situaţia în care concedierea se dispune
pentru inaptitudine fizică sau psihică a salariatului sau pentru necorespundere
profesională, situaţie în care reclamanta nu s-a regăsit. Dispoziţiile art. 64 din
Codul muncii nu au în vedere ipoteza concedierii pentru motive care nu ţin de
persoana salariatului, indiferent dacă este vorba despre o concediere
individuală sau una colectivă.
Prin
sentinţa civilă nr. 2895/16.05.2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a
respins cererea formulată de reclamantă, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre,
instanţa de fond a avut în vedere următoarele:
Conform contractului individual de muncă nr. 9/14.04.2008, încheiat
între părţi, reclamanta a fost angajată de societatea pârâtă în funcţia de
director şantier.
Articolul
F din acest contract prevedea obligaţia salariatului de a îndeplini atribuţiile
stabilite prin fişa postului, anexă la contractul individual de muncă.
Prin
decizia nr. 6/12.03.2010, emisă de societatea pârâtă, reclamanta a fost
desemnată în calitate de inspector în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă, iar prin decizia nr. 16/10.05.2010 a fost numită şi ca responsabil
protecţia mediului.
Deşi
pentru aceste noi atribuţii stabilite de către angajator a fost întocmită şi o
fişă a postului, contractul individual de muncă nu a fost modificat prin act
adiţional cu privire la funcţia deţinută de reclamantă, astfel încât aceasta a
rămas încadrată tot în funcţia de diriginte de şantier, având şi
responsabilităţi în materie de protecţia muncii şi protecţia mediului.
De
altfel, desemnarea prin decizia angajatorului a salariatului care să
îndeplinească activităţile de protecţia muncii, constituie o procedură impusă
chiar de art. 8.1 din Legea 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă,
potrivit cu care angajatorul desemnează unul sau mai mulţi
lucrători pentru a se ocupa de activităţile de protecţie şi de activităţile de
prevenire a riscurilor profesionale din întreprindere şi/sau unitate, denumiţi
lucrători desemnaţi.
Totodată, potrivit art. 20 din HG 1425/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
prevederilor Legii nr. 319/2006, desemnarea nominală a
lucrătorului/lucrătorilor pentru a se ocupa de activităţile de prevenire şi
protecţia se face prin decizie a angajatorului, acesta urmând a consemna în
fişa postului activităţile pe care lucrătorul desemnat are capacitatea, timpul
necesar şi mijloacele adecvate să le efectueze.
În consecinţă, în cazul
reclamantei nu se poate vorbi despre un cumul de funcţii, întrucât acesta ar fi
presupus încheierea a două contracte individuale de muncă şi ocuparea a două
funcţii distincte în organigrama şi statul de funcţii ale societăţii pârâte.
Reclamanta a ocupat funcţia de diriginte de şantier, având şi atribuţii
complementare acestui post, respectiv în materie de protecţia muncii şi
protecţia mediului, fără ca aceste noi atribuţii să se concretizeze măcar
într-o creştere a salariului stabilit prin contractul individual de muncă.
Prin urmare, în analiza
legalităţii şi temeiniciei deciziei de concediere, instanţa va porni de la
constatarea că reclamanta a ocupat postul de diriginte de şantier, astfel că
îndeplinirea condiţiilor art. 65 Codul muncii va fi verificată prin raportare
la acest post.
Potrivit
textului de lege invocat chiar de către angajator în cuprinsul deciziei, concedierea
pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea
contractului individual de muncă, determinată de desfiinţarea locului de muncă
ocupat de salariat ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor
tehnologice sau a reorganizării activităţii.
Desfiinţarea locului de
muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă”.
Din analiza coroborată a organigramelor şistatului de funcţiuni, rezultă că postul
ocupat de reclamantă a fost suprimat din structura angajatorului, astfel încât,
sub aspectul caracterului efectiv al desfiinţării, decizia de concediere este
legală.
În ce priveşte caracterul real şi
serios al cauzei care a determinat concedierea, în doctrină şi jurisprudenţă
s-a subliniat în mod constant că pentru a se reţine îndeplinirea condiţiei
impuse de art. 65 alin.2 Codul muncii este suficient ca angajatorul să
urmărească eficientizarea propriei activităţi în scopul utilizării cu randament
maxim a resurselor umane şi financiare, fiind atributul exclusiv al
angajatorului de a hotărî asupra modalităţii în care îşi organizează
activitatea. Prin reorganizarea societăţii, în baza art.65 Codul muncii, se
înţelege inclusiv orice modificare a structurii interne a angajatorului, precum
şi orice măsură de ordin organizatoric vizând creşterea performanţelor în
activitate, singurul îndreptăţit să decidă în acest sens fiind angajatorul,
care este liber să gestioneze politica de personal în direcţiile pe care le
consideră oportune pentru rentabilizarea activităţii, interesul legitim al
angajatorului pentru concedierea salariatului fiind dictat tocmai de nevoia
eficientizării activităţii sale.
Desfiinţarea postului reclamantei a fost determinată de
externalizarea activităţii de diriginte de şantier, aprobată prin Hotărârea
Consiliului de Administraţie din data de 07.06.2010. În concret,
externalizarea a presupus predarea activităţii interne specifice postului de
diriginte de şantier către un prestator de servicii, decizia managerială fiind
luată în vederea eficientizării activităţii societăţii şi pentru optimizarea costurilor.
Nu pot fi reţinute susţinerile reclamantei în sensul
că externalizarea postului de diriginte de şantier nu era posibilă câtă vreme
se mai realizau lucrări de construcţie la fabrica de ciment activ al
societăţii, întrucât nici o dispoziţie legală nu obliga pârâta ca atribuţiile
specifice postului să fie exercitate de un angajat cu contract individual de
muncă, în locul unui colaborator sau prestator de servicii la care să se
apeleze doar în caz de nevoie.
Din cele expuse
anterior rezultă că desfiinţarea postului ocupat de reclamantă a fost efectivă şi
a avut la bază o cauză reală şi serioasă, deoarece s-a întemeiat pe analiza de către
angajator a beneficiilor ce urmau a fi înregistrate în urma externalizării
activităţii de diriginte de şantier pentru o investiţie la care lucrările de
execuţie fuseseră sistate.
În ce priveşte motivul de nulitate a
deciziei invocat de reclamantă prin raportare la dispoziţiile art. 64 Codul
muncii, urmează a se reţine că obligaţia
angajatorului de a-i propune salariatului un alt loc de muncă vacant în
unitate, compatibil cu pregătirea sa profesională sau cu capacitatea sa de
muncă, sau în lipsa unui asemenea loc vacant obligaţia de a se adresa agenţiei
teritoriale de ocupare a forţei de muncă, există numai în cazul concedierilor
dispuse în temeiul art. 61 lit. c-inaptitudine fizică şi/sau psihică a
salariatului, art. 61 lit.d – necorespundere profesională, precum şi în cazul
încetării de drept a contractului individual de muncă în temeiul art. 56 lit.f
Codul muncii.
Prin
urmare, concedierea reclamantei fiind dispusă în temeiul art. 65 alin.1 Codul
muncii, nu deveneau incidente prevederile art. 64 alin.2 invocate prin acţiune.
M.F.S. a formulat la data de 19 septembrie
2011 recurs împotriva sentinţei civile nr.2895/16.05.2011 pronunţate de
Tribunalul Constanţa.
Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în
esenţă următoarele:
1. Instanţa
de fond nu a ţinut seama de faptul că măsura concedierii recurentei a vizat
doar funcţia de diriginte de şantier nu şi pe cea de responsabil cu protecţia
muncii şi responsabil cu protecţia mediului.
Instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că, deşi
recurenta a avut un contract de muncă încheiat pe o perioadă nedeterminată
numai cu privire la funcţia de diriginte de şantier nr. 9/14 aprilie 2008,
aceasta a îndeplinit în realitate două funcţii, ocupând două posturi: diriginte
de şantier şi responsabil cu protecţia muncii şi protecţia mediului, fiind
concediată însă numai din cea de diriginte de şantier.
Acest aspect rezultă din cele două fişe de post depuse
la dosarul cauzei, ambele conţinând atribuţii ale recurentei.
Deciziile nr. 6/12 martie 2010 prin care a fost
desemnată ca inspector în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi decizia
nr. 16/10 mai 2010 prin care a fost numită ca responsabil cu protecţia muncii
şi mediului.
În organigrama societăţii pârâte de la data angajării
recurentei cele două posturi figurează în mod distinct. Instanţa de fond a
reţinut în mod eronat şi fără a exista probe în acest sens că “această
organigramă datează în mod cert dintr-o perioadă anterioară angajării
recurentei în funcţie de diriginte şantier, de vreme ce acest post nu este
menţionat în cadrul serviciului mecano-emergetic.”
Recurenta arată că nu a făcut niciodată parte din
Serviciul Mecano-Energetic, ci din Serviciul Investiţii, conex acestuia,
conform organigramei anexate, condus de un Director de Investiţii al cărui post
nu s-a restructurat în urma încheierii investiţiei. Are pregătirea necesară
pentru funcţia de Responsabil compartiment protecţia muncii şi mediu, cu
decizii de Inspector protecţia muncii şi responsabil protecţia mediului, date
în urma absolvirii cursurilor la care a fost trimisă de conducerea societăţii.
S-a ocupat în mod efectiv de partea de protecţie a muncii încă de la angajare,
toate convenţiile de lucrări şi instructajele cu personal aferente contractelor
sunt încheiate de contestatoare, şi chiar este declarată la Inspectoratul Teritorial
de Muncă Constanţa ca şi Coordonator de Sănătate şi Securitate în Muncă.
Revenea societăţii angajatoare obligaţia încheierii
unui act adiţional la contractul adiţional la contractul individual de muncă în
care să se menţioneze şi postul de responsabil cu protecţia muncii şi a
mediului, astfel ca aceastanu îşi poate
invoca propria culpă pentru a se apăra de prezenta cauză.
Retribuirea sa necorespunzătoare, în condiţiile în
care ocupa două posturi şi era plătită numai pentru unul reprezintă un abuz al
angajatorului şi nu poate fi reţinut ca probă împotriva sa, ea fiind cea
prejudiciată în acest context.
Comparând organigrama din mai 2010, anterior
concedierii sale, cât şi în cea din iulie 2010, ulterioară acestei măsuri, este
evident că a fost desfiinţat numai postul ocupat de recurentă, nici un alt
angajat nefiind afectat de aşa-zisa reorganizare a societăţii pârâte.
2. Instanţa
de fond a apreciat în mod greşit că măsura concedierii recurentei a fost legală
în condiţiile în care postul acesteia de diriginte de şantier a fost
desfiinţat, ignorând faptul că atribuţiile de diriginte de şantier nu
încetaseră şi mai mult au fost supuse externalizării.
Subliniază faptul că postul de diriginte de şantier nu
poate fi externalizat, el putând fi îndeplinit numai de către un angajat cu
normă întreagă în societatea respectivă, dată fiind tocmai natura activităţii
prestate de un diriginte de şantier.
După concedierea sa, rămân de realizat din investiţia
iniţială al cărei diriginte de şantier a fost, lucrările de sistematizare care
trebuiesc vizate de un diriginte de şantier cu specialitatea inginer
constructor. De asemenea, mai sunt de realizat lucrări de împrejmuire,
instalaţiile PSI, instalaţiile pluviale-decantorul de nămol, cariera de piatră,
cabina de pază.
Ulterior realizării lor, aceste lucrări trebuiau
urmărite în timp de către un inginer constructor din momentul efectuării
recepţiei la terminarea lucrărilor şi până la recepţia finală a acestora.
De asemenea, martorul I.C. audiat în cauză a arătat în
ce constă activitatea recurentei în cadrul societăţii pârâte şi care erau
atribuţiile sale de serviciu, dar instanţa de fond nu are în vedere depoziţia
acestuia, fără a motiva însă nici măcar înlăturarea ei.
Instanţa de fond nu ţine seama de faptul că recurenta
era reprezentantul SC C. SA care avea pregătirea şi obligaţia de a urmări
investiţia în perioada de garanţie, adică perioada de la recepţia la terminarea
lucrării până la recepţia finală.
Menţionează că este atestată ca “responsabil cu
urmărirea specială a comportării în exploatare a construcţiilor”, numai că
perioada de atestare trebuie prelungită, astfel că putea asigura în continuare
desfăşurarea activităţii respective.
Din declaraţia martorului audiat în cauză a rezultat
faptul că investiţia realizată de SC C. SA la care recurenta era diriginte de
şantier nu este încheiată. De asemenea, pârâta nu a depus notificarea de
finalizare a lucrării la
Inspectoratul în Construcţii Constanţa.
Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că “lucrările
de execuţie au încetat în luna mai 2010”, numai pe baza declaraţiei martorului
pârâtei, S.C., ţinând seama de procesul verbal la terminarea lucrărilor nr.
53/02 septembrie 2010, depus chiar de către pârâtă la dosarul cauzei.
Procesul verbal la terminarea lucrărilor trebuia
încheiat înainte de data restructurării postului de diriginte de şantier, deci
declaraţia lui SC C. SA că s-a încheiat lucrarea a fost falsă, aşa cum a
declarat că nu mai are nevoie de acest post şi s-a angajat un diriginte de
şantier cu contract pe persoana fizică şi cu un salariu similar reecurentei.
Martorul I.C. a declarat că el îndeplinea activitatea
de supervizare a lucrărilor de construire din partea băncii şi că la momentul
concedierii recurentei acestea nu erau finalizate. Acelaşi martor a arătat că a
continuat activitatea de supervizare până în luna septembrie 2010 când a
încetat colaborarea cu SC C. SA.
Instanţa de fond a apreciat în mod greşit că
“desfiinţarea postului ocupat de recurentă a fost efectivă şi a avut o cauză
reală şi serioasă, deoarece s-a întemeiat pe analiza de către angajator a
beneficiilor ce urmau a fi înregistrate în urma externalizării activităţii de
diriginte de şantier pentru o investiţie la care lucrările de execuţie fuseseră
sistate.”
Externalizarea unui serviciu nu înseamnă desfiinţarea
postului deoarece nu determină o efectivă desfiinţare a activităţii respective.
SC C. SA a angajat un nou Diriginte de Şantier prin
contract de prestare servicii pe persoana fizică după plecarea rcurentei.
În răspunsul la întrebarea nr. 11 din interogatoriul
administrat în cauză pârâta-intimată a recunoscut că a încheiat un contract de
prestări servicii pe perioada determinată cu H.C., la data de 19 iulie 2010,
pentru îndeplinirea atribuţiilor de diriginte de şantier.
Instanţa de fond reţine în mod greşit că “nu se poate
aprecia că pârâta a acţionat cu rea credinţă atunci când a optat pentru soluţia
de externalizare a activităţii de diriginte de şantier, încheind în acest sens
contract de prestări servicii pe durata determinată al cărui cost este evident
inferior celui corespunzător plăţii salariului unui angajat cu contract
individual de muncă pe perioadă nedeterminată”.
Există de asemenea posibilitatea încheierii unui
contract de prestări de servicii cu recurenta pentru finalizarea lucrării
respective.
Măsura reorganizării acesteia nu se justifică din
punct de vedere economic, fiind adoptată în mod evident doar pentru a o putea
îndepărta din societate. De altfel, recurenta a fost singurul angajat afectat
de măsura reorganizării şi care a fost concediat ca urmare a desfiinţării
postului său, fapt confirmat chiar de către pârâtă din prezenta cauză.
Adevărata cauză a prezentei concedieri o reprezintă
anumite conflicte pe care le-a avut în ultima perioadă cu conducerea societăţii
determinate de anumite înscrisuri ce ar fi trebuit să existe pentru o anumită
construcţie, înscrisuri care însă nu se pot întocmi decât la finalizarea
lucrărilor şi după recepţia finală a acestora.
Acest aspect este demonstrat de anunţul electronic
postat de SC C. SA pe un site specializat în care se solicită angajarea unui
inginer constructor cu exact aceeaşi pregătire cu a recurentei şi pentru a
desfăşura aceleaşi activităţi pe care le desfăşuram şi ea.
3. Instanţa de
fond nu a avut în vedere faptul că recurenta putea fi angajată pe un alt post în cadrul SC
C. SA, conform pregătirii sale profesionale.
În decizia de concediere se precizează că “în
societate nu există posturi vacante” pe care recurenta ar putea să fie
încadrată, în condiţiile în care are pregătire de specialitate inginer
construcţii, dar are şi abilitatea legală de inspector în domeniul securităţii
şi sănătăţii în muncă şi inspector în domeniul protecţiei mediului, aşa cum a
arătat mai sus.
În condiţiile în care concedierea recurentei a fost
nelegală se impune repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului
de concediere prin reintegrarea mea pe postul ocupat anterior.
Dacă instanţa va aprecia că măsura concedierii este
legală ca urmare a desfiinţării postului de diriginte de şantier ocupat de
recurentă, solicită obligarea pârâtei la încadrarea sa pe un post similar
pregătirii sale profesionale în cadrul aceleiaşi unităţii.
Analizând
sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul ca
nefondat pentru următoarele considerente.
Conform contractului individual de muncă nr. 9/14
aprilie 2008 încheiat între părţi, reclamanta a fost angajată de societatea
pârâtă în funcţia de director şantier.
Prin decizia nr. 6/12 martie 2010 şi respectiv nr.
16/10 mai 2010, reclamantei i-au fost date atribuţii în plus, respectiv de
inspector în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi responsabil cu
protecţia muncii.
Nu se poate reţine că reclamanta a avut un cumul de
funcţii, prin contractul individual de muncă aceasta având doar funcţia de
diriginte de şantier şi atribuţii complementare acestui post, respectiv în
materia protecţiei muncii şi a protecţiei mediului.
De asemenea, prin decizia angajatorului, desemnarea
salariatului care să îndeplinească activităţile de protecţia muncii constituie
o procedură impusă de art. 8.1. din Legea 319/2006 a securităţii şi sănătăţii
în muncă, potrivit cu care angajatorul desemnează unul sau mai mulţi lucrători
pentru a se ocupa de activităţile de protecţie şi de activităţile de prevenire
a riscurilor profesionale din întreprinderea şi/sau unitate, denumiţi lucrători
desemnaţi.
Totodată, potrivit art. 20 din Hotărârea
Guvernamentală 1425/2006 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a
prevederilor Legii 319/2006, desemnarea nominală a lucrătorului pentru a se
ocupa de activităţile de prevenire şi protecţie se face prin decizie a
angajatorului, acesta urmând a consemna în fişa postului activităţile pe care
lucrătorul desemnat are capacitatea, timpul necesar şi mijloacele adecvate să
le efectueze.
Din organigramele depuse la dosar de către pârâtă,
rezultă că postul de responsabil protecţia mediului şi protecţia muncii nu a
mai fost menţinut de angajator, ceea ce înseamnă că la momentul la care
reclamanta a preluat atribuţiile specifice în domeniile respective, postul a
fost suprimat din structura organizatorică a pârâtului, angajatorul optând
pentru varianta desemnării unor angajaţi, încadraţi în alte posturi care să
exercite şi aceste noi sarcini de serviciu.
Prin decizia contestată s-a dispus, în temeiul art. 65
alin. 1 din Legea 53/2003 –Codul Muncii, încetarea contractului individual de
muncă al reclamantei din funcţia de diriginte de şantier, ca urmare a
desfiinţării postului şi externalizării acestei activităţi.
Potrivit art. 65 alin. 1 din Codul Muncii:
“concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă
încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului
de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu
persoana acestuia.
- alin. 2: “desfiinţarea locului de muncă trebuie să
fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.”
Desfiinţarea locului de muncă este efectivă atunci
când el este suprimat din statul de funcţii sau organigrama societăţii.
Din analiza organigramelor şi statului de funcţiuni
rezultă că postul ocupat de reclamantă a fost suprimat din structura
angajatorului, astfel încât sub aspectul caracterului efectiv al desfiinţării
decizia de concediere este legală.
Concedierea contestatoarei a avut o cauză reală şi
serioasă, fiind dispusă în vederea eficientizării propriei activităţi.
Astfel, prin Hotărârea Consiliului de administraţie
din 7 iunie 2010, care a stat la baza emiterii deciziei de concediere, s-a
aprobat reorganizarea societăţii prin externalizarea activităţii de diriginte
de şantier, fapt care a determinat desfiinţarea postului aferent.
În doctrină şi jurisprudenţă s-a subliniat în mod
constant că pentru a se reţine îndeplinirea condiţiei impuse de art. 65 alin. 2
din Codul Muncii, este suficient ca angajatorul să urmărească eficientizarea
propriei activităţi în scopul utilizării cu randament maxim a resurselor umane
şi financiare, fiind atributul exclusiv al angajatorului de a hotărî asupra modalităţii
în care îşi organizează activitatea.
În concret, externalizarea a presupus predarea
activităţii interne specifice postului de diriginte de şantier către un
prestator de servicii, decizia managerială fiind luată în vederea
eficientizării activităţii societăţii şi pentru optimizarea costurilor.
Externalizarea unei activităţi nu presupune ca în
cadrul unităţii angajatoare să nu se mai desfăşoare activităţi de genul celor
ce intrau în sfera atribuţiilor de serviciu ale salariatului concediat, ci
implică predarea acestor activităţi, pe bază de contract, fie unei firme
specializate, fie unei alte persoane din afara societăţii, în primul rând
pentru un cost mai mic.
Nu pot fi reţinute susţinerile reclamantei în sensul
că externalizarea postului de diriginte de şantier nu era posibilă câtă vreme
se mai realizau lucrări de construcţii la fabrica de ciment activ al
societăţii, întrucât nici o dispoziţie legală nu obligă pârâta ca atribuţiile
specifice postului să fie exercitate de un angajat cu contract individual de
muncă, în locul unui colaborator sau prestator de servicii la care să se
apeleze doar în caz de nevoie.
Societatea pârâtă nu este una cu obiect de activitate
în domeniul construcţiilor ci doar beneficiara unei lucrări de construcţie care
a angajat un diriginte de şantier în vederea realizării unicului activ al
societăţii reprezentat de fabrica de ciment.
În condiţiile în care lucrările de execuţie au încetat
din luna mai 2010, aspect confirmat de martorul S.C., nu se poate aprecia că
pârâta a acţionat cu rea-credinţă atunci când a optat pentru soluţia
externalizării activităţii de diriginte de şantier, încheind în acest sens un
contract de prestări de servicii pe durată determinată, al cărui cost este
evident inferior celui corespunzător plăţii salariului unui angajat cu contract
individual de muncă pe perioadă nedeterminată.
În ceea ce priveşte motivul de nulitate a deciziei
invocat de reclamantă prin raportare la dispoziţiile art. 64 din Codul Muncii,
Curtea urmează a reţine că aceste prevederi nu sunt incidente în cauză,
întrucât obligaţia angajatorului de a-i propune salariatului un alt loc de
muncă vacant în unitate compatibil cu pregătirea sa profesională sau cu
capacitatea sa de muncă, există numai în cazul concedierilor dispuse în temeiul
art. 61 lit. c) - inaptitudinefizică
şi/sau psihică a salariatului, art. 61 lit. d) - necorespundere profesională,
precum şi în cazul încetării de drept a contractului individual de muncă în
temeiul art. 56 lit. f) codul muncii.
În concluzie, desfiinţarea postului ocupat de
reclamantă a fost efectivă şi a avut la bază o cauză reală şi serioasă,
deoarece s-a întemeiat pe analiză de către angajator a beneficiilor ce urmau a
fi înregistrate în urma externalizării activităţii de diriginte de şantier
pentru o investiţie la care lucrările de execuţie fuseseră sistate din cauza
problemelor financiare ale societăţii, datorate contextului economic de criză.
Susţinerea recurentei că se impunea menţinerea
acesteia până la finalizarea lucrării şi încheierea procesului verbal de
recepţie este neîntemeiată, având în vedere că societatea nu era în măsură să
menţină un post care nu mai avea nici o justificare raportat la situaţia de
fapt. În caz contrar, societatea ar fi fost obligată să suporte cheltuielile cu
salariul, fără ca salariata să presteze o activitate, din lipsa surselor
financiare pentru finalizarea lucrărilor de construcţii.
Afirmaţia recurentei că a fost singurul angajat al
societăţii concediat nu are relevanţă, având în vedere că celelalte
departamente ale societăţii funcţionează . La momentul concedierii s-au sistat
lucrările la construcţia activului fabrica de ciment, urmând ca acestea să fie
reluate la momentul şi în funcţie de posibilităţile societăţii de a suporta în
continuare aceste lucrări.
Declaraţia martorului I.C. referitoare la faptul că la
momentul concedierii reclamantei nu se terminaseră efectiv lucrările, întrucât
la acel moment nu se efectuase recepţia finală, nu are relevanţă atât timp cât
activitatea de diriginte de şantier a fost externalizată, urmând a fi
exercitată de un prestator de servicii şi continuată în funcţie de
posibilităţile financiare ale pârâtei.
Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art.
312 din Codul de procedură Civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.