Clauzele contractelor colective
de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din
ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Potrivit art.133 alin.(1) lit.”c” din Legea
nr. 62/2011, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum
urmează: c) pentru toţi angajaţii încadraţi în unităţile din sectorul de
activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă şi care fac
parte din organizaţiile patronale semnatare ale contractului.
Mai mult, potrivit art.1 lit.”a” pct.i din
aceeaşi lege, (…) Prin încheierea contractelor colective de muncă se urmăreşte
promovarea şi apărarea intereselor părţilor semnatare (…).
Art.
133 din Legea nr. 62/2011
Art. 241 alin.1
lit.”c” din Codul muncii
Prin cererea adresată Tribunalului Bucureşti,
înregistrată sub nr. 44168/3/2011, reclamanţii N.M. ş.a., prin Sindicatul S.,
au chemat în judecată S.C. „A.H.” S.A. Bucureşti, solicitând obligarea pârâtei
să le plătească restanţele de natură salarială, constând în sporul de vechime
în muncă (25% din salariul de baza), pentru perioada 1 iunie 2010 şi până la
data pronunţării hotărârii în cauză.
În motivare, reclamanţii au arătat că au peste 20 ani
vechime în câmpul muncii, urmând a beneficia, conform art. 39 lit. d) din Contractul
colectiv de muncă la nivel de ramură turism de un spor de salariu de 25% din
salariul de bază.
S-a mai arătat că în C.C.M. la nivel de unitate nr.
2102/31.05.2010 respectiv la Anexa 3, se precizează la
pct. 8 în mod expres că pentru salariaţii cu vechime de până la 20 ani, sporul
de vechime este absorbit în salariul de bază lunar, astfel că printr-o
interpretare per a contrario, pentru salariaţii cu vechime de peste 20 ani,
sporul nu este absorbit în salariul de bază lunar.
În apărare, a formulat întâmpinarea pârâta, prin care
a arătat că, cererea reclamanţilor este neîntemeiată, în condiţiile în care
C.C.M. la nivel de unitate nu prevede posibilitatea acordării sporului de
vechime de 25%, iar prevederile C.C.M. la nivel de ramură turism nr. 526/2009,
invocat de aceştia, nu îi este aplicabil societăţii.
În subsidiar, pârâta a arătat că cererea reclamanţilor
trebuie respinsă ca neîntemeiată, cel puţin în parte, cu consecinţa reducerii
cuantumului pretenţiilor acestora prin raportare la procentul sporului de
vechime şi perioada de referinţă pentru care sunt solicitate toate drepturile
băneşti.
Astfel, a menţionat pârâta că, în cazul salariaţilor
cu vechime ce depăşeşte 20 de ani,
societatea ar mai putea datora doar o diferenţă de 5% dintre valoarea sporului
de vechime stabilită de C.C.M. la nivel de ramură turism şi cea prevăzută de
C.C.M. la nivel de societate, de 20% pentru vechime de 20 de ani (deja acordată).
De asemenea, pârâta a menţionat că, perioada pentru
care sunt solicitate drepturile, este indicată în mod greşit către reclamanţi.
S-a arătat în acest sens că, în baza fluturaşilor de
salariu corespunzători fiecăruia dintre reclamanţi, se poate observa că
plata sporului de vechime de 5% a fost
efectuată inclusiv în luna septembrie 2010, plata corespunzătoare perioadei
lucrate din luna august 2010.
La data de 25 mai 2011, reclamanţii au formulat cerere
modificatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâtei la plata
sporului de vechime în cuantum de 5%, acest procent fiind negociat a fi acordat
separat de salariul de bază pentru
angajaţii cu vechime în muncă mai mare de 20 de ani, diferenţa de 20% până la
25% fiind cuprinsă în salariul de bază.
În şedinţa din 27.05.2011, instanţa, din oficiu, a
invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti în ceea ce
priveşte pe reclamanta S.N., având în vedere că aceasta are domiciliul în
judeţul Tulcea.
Prin sentinţa civilă nr. 5563/27.05.2011, Tribunalul
Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa
de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, referitor la
reclamanta S.N.
La
Tribunalul Tulcea s-a format dosarul nr. 2378/88/2011.
La acest dosar, pârâta a formulat întâmpinare prin
care a solicitat respingerea în întregime a cererii formulate de reclamanta S.N.,
având în vedere că C.C.M. la nivel de unitate nu prevede posibilitatea
acordării sporului de vechime de 25%, iar prevederile C.C.M. la nivel de ramură
turism nr. 526/31.08.2009 invocat, nu este aplicabil societăţii.
În subsidiar, s-a solicitat ca cererea reclamantei să
fie respinsă ca fiind neîntemeiată cel puţin în parte, cu consecinţa reducerii
cuantumului pretenţiilor reclamantei, prin raportare la perioada de referinţă
pentru care sunt solicitate drepturile băneşti.
În acest sens, pârâta a arătat că din statele de
salarii depuse la dosar, se poate observa că, în mod eronat plata pretinsului
spor de vechime de 5%, a fost efectuată inclusiv în luna martie 2011, acesta
putând fi eventual datorat începând cu aprilie 2011.
Prin
sentinţa civilă nr.3885 din data de 07 octombrie 2011, pronunţată în dosarul
civil nr.2378/88/2011, Tribunalul Tulcea a admis acţiunea având ca obiect drepturi băneşti, formulată de
reclamanta S.N. prin Sindicatul S., în contradictoriu cu
pârâta S.C. A.H. S.A. Bucureşti.
A obligat pârâta la plata către reclamantă a sporului
suplimentar de vechime de 5% pentru perioada 1.09.2010 – 7.10.2011.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a
reţinut următoarele:
Aşa după cum însăşi pârâta recunoaşte prin adresa nr.
392/30.09.2011, reclamanta înregistrează o vechime în câmpul muncii de 22 de
ani.
Conform prevederilor art. 39 lit. d) din C.C.M. la
nivel de ramură turism, înregistrat la Ministerul Muncii
Familiei şi Protecţiei Sociale sub nr. 526/31.08.2009:
„Sporurile minime ce se acordă în condiţiile
prezentului contract colectiv de muncă sunt: (...) d) spor de vechime în muncă:
(...) peste 20 ani – 25%.
Potrivit prevederilor art. 5 din C.C.M. la nivel de
ramură turism, mai sus- menţionat acesta a fost valabil până la 31 12. 2010 şi
având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada că vreuna dintre părţi l-a denunţat cu 30 de zile
înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea
acestuia s-a prelungit, cu încă 12 luni, respectiv până la 31.12.2011.
Prin C.C.M. la nivel de unitate pentru anii 2010 - 2011,
înregistrat la A.P.P.S.
Bucureşti sub nr. 2102/31.05.2010, respectiv la Anexa 3, s-a prevăzut că:
„În S.C. „A.H.” S.A. – punct de lucru A.P.H. Bucureşti,
sporul permanent de vechime de 20% pentru o vechime în muncă de până în 20
ani, este absorbit în salariul de bază lunar.
Pentru salariaţii cu o vechime în muncă de până la 20
de ani, fluturaşul de salariu va avea menţionat în cadrul salariului lunar
sporul de vechime care este absorbit în salariul de bază şi care nu se acordă
în mod aparte”.
Prin cererea modificatoare depusă la dosarul nr.
44168/3/2011 al Tribunalului Bucureşti, s-a precizat că pentru toţi reclamanţii
din respectivul dosar, deci şi în ceea ce o priveşte pe reclamanta S.N., s-a
făcut aplicarea articolului din C.C.M. la nivel de unitate pentru anii
2010-2011, mai sus citat.
Faţă de susţinerea pârâtei, conform cu care
prevederile art. 39 lit. d) C.C.M. la nivel de ramură turism nr.
526/31.08.2009, nu este aplicabil societăţii pârâte instanţa a reţinut următoarele:
Conform prevederilor art. 11 lit. c) din Legea nr.
130/1996 privind contractul colectiv de muncă, clauzele contractelor colective
de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi în toate unităţile din ramura
de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Aşa fiind, reclamantei îi sunt pe deplin aplicabile
prevederile art. 39 lit. d) din C.C.M. la nivel de ramură turism, mai
sus-citate.
Deşi pârâta a susţinut în întâmpinare că din analiza
statelor de plată aferente perioadei iunie 2010 – martie 2011, ar rezulta că,
în mod eronat, i-ar fi achitat reclamantei sporul suplimentar de vechime de 5%,
instanţa, analizând respectivele state de
plată şi fluturaşii de salariu aferenţi aceleaşi perioade observă că
susţinerile pârâtei nu corespund realităţii..
Având în vedere că, de altfel pârâta prin întâmpinare
a precizat că apreciază că nu îi pot fi opozabile prevederile art. 39 lit. d)
din C.C.M. la nivel de ramură turism 2009-2010 şi cum nici din înscrisurile
depuse la dosar nu rezultă că i-ar fi achitat reclamantei sporul suplimentar de
vechime de 5% solicitat de aceasta prin acţiune, reţinând considerentele expuse
mai sus, instanţa a obligat pârâta la plata către reclamantă a sporului suplimentar
de vechime de 25% pentru perioada 01.09.2010 – 07.10.2010
Împotriva
sentinţei civile nr.3885 din data de 7 octombrie 2011, pronunţată în dosarul
civil nr.2378/88/2011 de Tribunalul Tulcea, a declarat recurs recurenta pârâtă
S.C. „A.H.” S.A., criticând-o sub următoarele aspecte:
Potrivit dispoziţiilor art.304 pct.7
Cod procedură civilă: „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în
următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate (…) 7. când hotărârea
nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive
contradictorii ori străine de natura pricinii”.
Instanţa de fond nu a răspuns, în nici
un fel, criticilor pârâtei cu privire la inaplicabilitatea, în speţă, a
Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură – turism. Instanţa s-a
limitat la a afirma doar faptul că: „Conform prevederilor art.11 lit.”c” din
Legea nr.130/1996 privind Contractul colectiv de muncă, clauzele contractelor
colective de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi în toate unităţile
din ramura de activitate pentru care s-a încheiat Contractul colectiv de muncă.
Consideră că sentinţa civilă este
pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor Legii nr.130/1996.
Potrivit art.304 pct.9 Cod procedură civilă: “Modificarea sau casarea unor
hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de
nelegalitate: (…) 9. când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori
a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.
Aşa cum a precizat, instanţa de fond
îşi întemeiază hotărârea pe prevederile art.11 lit.”c” din Legea nr.130/1996.
Potrivit acestor dispoziţii legale: “Clauzele contractelor colective de muncă
produc efecte, după cum urmează: c) pentru toţi salariaţii încadraţi în toate
unităţile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv
de muncă”.
Instanţa de recurs poate doar să
intuiască faptul că instanţa de fond a considerat prin prisma textului de lege
invocat, că pârâta deşi nu este semnatara Contractului colectiv de muncă la nivel
ramură turism şi nici nu a participat la negocierea acestuia, este totuşi
obligată să respecte prevederile acestui contract prin simpla apartenenţă la
ramura turism.
Consideră că o astfel de interpretare
este fundamental eronată prin prisma argumentelor expuse cu ocazia judecării în
fond a prezentei cauze şi pe care le reiterează în cele ce urmează.
Nu există nicio raţiune pentru
acceptarea unei interpretăro a textului legal în sensul extinderii efectelor
juridice relative ale unui contract colectiv de muncă la alte părţi decât
semnatarii. Referirea la “toate unităţile din ramura de activitate pentru care
s-a încheiat Contractul colectiv de muncă” trebuie interpretată în coroborare
cu art.13 din Legea nr.130/1996 care aduce clarificarea componentei ramurii de
activitate:
“Unităţile componente ale acestora se
stabilesc şi se precizează de către părţile care negociază contractul colectiv
de muncă, cu respectarea prevederilor prezentei legi”.
Prin urmare, aplicabilitatea
contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, are caracter
relativ deoarece contractul este aplicabil faţă de părţile semnatare şi faţă de
acele unităţi din ramură precizate în mod expres în contractul încheiat de
acestea.
Jurisprudenţa instanţelor române, dar
şi doctrina susţin poziţia pârâtei.
Nu în ultimul rând, soluţia consacrată de Legea nr.130/1996, precum şi
de jurisprudenţa amintită mai sus, au fost confirmate într-o manieră cât se
poate de clară prin modificările legislative recente, şi anume prin adoptarea
Legii dialogului social nr.62/2011.
Potrivit art.133 alin.(1) lit.”c” din Legea nr. 62/2011, clauzele
contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează: c) pentru toţi
angajaţii încadraţi în unităţile din sectorul de activitate pentru care s-a
încheiat contractul colectiv de muncă şi care fac parte din organizaţiile
patronale semnatare ale contractului.
Mai mult, potrivit art.1 lit.”a” pct.i din aceeaşi lege, (…) Prin
încheierea contractelor colective de muncă se urmăreşte promovarea şi apărarea
intereselor părţilor semnatare (…).
Or, în cauza dedusă judecăţii, trebuie observat că pârâta nu se
regăseşte printre semnatarii Contractului colectiv de muncă din ramura turism
şi nici nu figurează printre unităţile indicate în mod expres de părţile
semnatare în vederea apolicării obligatorii a
Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură. Mai
mult decât atât, societatea nu a fost reprezentată pe parcursul negocierilor,
respective la încheierea şi semnarea Contractului colectiv de muncă la nivel de
ramură tursim.
Astfel, societatea nu poate fi ţinută de
executarea unui contract colectiv de muncă la a cărui încheiere nu a fost
reprezentată.
În plus, menţionează faptul că majoritatea
obligaţiilor stabilite în mod tradiţional prin
Contractul colectiv de muncă sunt
de natură pecuniară sau, în unele cazuri, au implicaţii de natură financiară,
punând o presiune substanţială pe bugetele societăţilor în cauză.
Potrivit teoriei generale din material
obligaţiilor civile, care trebuie luată drept reper şi pe tărâmul raporturilor
de muncă, în completarea normelor specifice, nimeni nu poate fi obligat
împotriva voinţei sale printr-un contract la care nu a fost parte.
Interpretarea dispoziţiilor art. 11 lit.”c” din
Legea nr. 130/1996 ca fiind aplicabile şi pârâtei (aplicarea Contractului
colectiv de muncă la nivel ramură unei societăţi care nici nu a participat la
negocierea acestuia şi nici nu a semnat contractul) semnifică o intruziune
substanţială a unor terţi în problemele de natură corporatistă şi financiară
ale unei societăţi comerciale, lucru nepermis într-un stat de drept.
Simpla încadrare a societăţii în ramura turism,
pe baza obiectului principal de activitate, nu poate în niciun caz să atragă
aplicabilitatea Contractului colectiv de muncă la nivel ramură turism, în lipsa
nominalizării exprese a acesteia în cuprinsul Contractului colectiv de muncă.
În subsidiar, în situaţia în care instanţa va
stabili totuşi obligativitatea aplicării de către pârâtă a prevederilor art.39
lit.”d” din Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii turism, arată
faptul că sporul de vechime de 5% a fost achitat tuturor salariaţilor care
aveau o vechime mai mare de 20 de ani până în luna februarie 2011, inclusiv.
Potrivit raportului de expertiză contabilă
realizat de dl. expert V.P., depus în dosarul nr.4726/3/2011 aflat pe rolul
Tribunalului Bucureşti, dosar din care a fost disjuns şi prezenta cauză, s-a
stabilit că aceste drepturi salariale (i.e. sporul de vechime de 5%) au fost
achitate de pârâtă către angajaţii cu o vechime mai mare de 20 ani începând cu
luna septembrie a anului 2010 şi până în luna februarie a anului 2011,
inclusiv.
Pe cale de consecinţă, în cazul soluţionării
prezentului recurs în defavoarea pârâtei, în sensul admiterii acţiunii
formulate de intimate reclamantă, pârâta nu va putea fi obligată decât la plata
sporului de vechime de 5% pentru perioada martie 2011 – 07 octombrie 2011.
Analizând sentinţa recurată
din prisma criticilor formulate, curtea a respins recursul ca nefondat pentru
următoarele considerente:
Prin cererea formulată reclamanţii au solicitat
obligarea pârâtei la plata diferenţei sporului de vechime de 5% pentru perioada
01.09.2010 – 07.10.2011 în temeiul art.39 lit.”d” din Contractul colectiv de
muncă la nivel ramură turism înregistrat la MInisterul Muncii,
Familiei şi Protecţiei Sociale sub nr. 526/31.08.2009.
În conformitate cu prevederile art.39 lit.”d”
din Contractul colectiv de muncă la nivel ramură turism, sporul de vechime ce
se acordă salariaţilor cu o vechime de peste 20 de ani este de 25%.
Prin Contractul colectiv de muncă la nivel de
unitate înregistrat la A.P.P.S.
Bucureşti sub nr.2012/31.05.2010 respectiv la Anexa 3, s-a prevăzut faptul că: “în S.C. ”A.H.”
S.A. – punct de lucru A.P.H. Bucureşti, sporul permanent de vechime de 20%
pentru o vechime în muncă de până la 20 ani, este absorbit în salariu.
Potrivit art.238 al.1 din Codul muncii,
contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească
drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de
muncă încheiate la nivel superior.
În corelaţia dintre diferitele tipuri de
contracte colective de muncă, contractul colectiv de muncă la nivel superior
constituie izvor de drept pentru contractele colective de muncă, contracte încheiete la nivelurile inferioare.
Drepturile salariale stabilite prin contractul
colectiv de muncă la nivel superior reprezintă o bază minimală pentru
contractul colectiv de muncă încheiat la
nivel inferior.
În conformitate cu dispoziţiile art.241 alin.1
lit.”c” din Codul muncii, clauzele contractelor colective de muncă produc
efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ramura de
activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Susţinerea pârâtei - că nu i se aplică
Contractul colectiv de muncă la nivel ramură întrucât nu a semnat acest
contract, nu poate fi reţinută, întrucât Contractul colectiv de muncă este o excepţie de la
principiul relativităţii efectelor contractului.
Este adevărat că, potrivit art.133 al.1 lit.”c”
din Legea nr.62/2011, clauzele contractului colectiv de muncă produc efecte:
“pentru toţi angajaţii încadraţi în unităţile din sectorul de activitate pentru
care s-a încheiat contractul colectiv de muncă şi care fac parte din
organizaţiile patronale semnatare ale contractului”, însă aceste dispoziţii
legale nu retroactivează şi deci nu pot fi aplicate contractelor collective de
muncă negociate anterior intrării în vigoare a Legii nr.62/2011.
În consecinţă, în mod corect, prima instanţă a
aplicat prevederile contractului colectiv de muncă la nivel ramură care
prevedea drepturi mai favorabile salariaţilor, cu prioritate faţă de
prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate care prevedea
drepturi la un nivel inferior.
Faptul că în doctrina de specialitate şi în
practica judiciară s-a îmbrăţişat şi o opinie contrară, nu este în măsură să
atragă o altă soluţie, având în vedere dispoziţiile legale invocate mai sus.
Chiar şi autorii care îşi exprimau opinia că
efectele contractelor collective de muncă nu pot fi nelimitate şi nu pot fi
impuse angajatorilor care nu au semnat contractul colectiv de muncă, totuşi
recomandau ca această soluţie să fie reglementată legislativ.
Susţinerea subsidiară, a pârâtei că ar fi
achitat reclamanţilor diferenţe de spor de vechime de 5% până în luna februarie
2011, inclusiv, nu poate fi reţinută pentru următoarele considerente:
Din ştatele de plată depuse la dosar nu rezultă
că s-ar fi achitat reclamanţilor diferenţa de spor de vechime de 5%.
În plus, această susţinerea vine în contradicţie
cu susţinerea pârâtei că nu a aplicat Contractul colectiv de muncă la nivel
ramură întrucât nu este semnatară a acestui contract.
Raportul de expertiză contabilă depus la dosar,
este o probă extrajudiciară care nu poate fi luat în considerare.
În fine, prima instanţă a arătat considerentele
în fapt şi în drept pentru care a admis cererea reclamanţilor iar faptul că
motivarea ar fi succintă în opinia recurentei pârâte, nu este în măsură să
atragă nulitatea hotărârii.
Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit
art.312 al.1 Cod procedură civilă, curtea a respins recursul ca nefondat.
