avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Cheltuieli de judecată. Reducerea onorariului avocatului în ipoteza aplicării art. 274 alin.(3) Cod proc. civilă. Jurisprudenţa CEDO.
 
Cod Procedură civilă, art. 274 alin. 3
 
Potrivit disp.art.274 (3) Cod pr.civilă judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Prerogativa instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse  este conformă prevederilor constituţionale şi jurisprudenţei CEDO.
 
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,
Decizia civilă nr. 2524 din 19 iunie 2012. 
 
 
Prin decizia civilă nr. 2524 din 19.06.2012, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul AD împotriva sentinţei civile nr.60 din 17.02.2012 pronunţată de Tribunalul Buzău,  în contradictoriu cu pârâta MAI şi autoritatea Tutelară – Serviciul Public de Asistenţă Socială Rm.Sărat.
La pronunţarea soluţiei instanţa de recurs a reţinut  în esenţă următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Rm.Sărat sub nr. 1967/287/2011, reclamantul AD a solicitat, în contradictoriu cu pârâta MAM, să se modifice modalitatea de a avea legături personale cu minorul ADA.
   În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin sentinţa civilă nr. 393/09.03.2009, pronunţată de Judecătoria Rm.Sărat, minorul DA, născut la data de 17.04.2006, a fost încredinţat spre creştere şi educare, mamei acestuia, pârâta MAM, încuviinţându-se ca reclamantul să aibă legături personale cu minorul în prima şi a treia duminică din lună, între orele 10-14 în domiciliul său, obligaţia de transport a minorului fiind în sarcina tatălui.
   Reclamantul a solicitat să i se încuviinţeze să îl ia pe minor în domiciliul său din Rm.Sărat, în prima şi a treia săptămână din lună, începând de sâmbătă ora 9, până duminică ora 19.00, încuviinţarea luării minorului în domiciliul său în mod alternativ, în prima zi a sărbătorilor de Crăciun, Revelion şi Paşte, precum şi încuviinţarea dreptului de a pleca cu minorul în vacanţă timp de două săptămâni în vacanţa de vară şi o săptămână în vacanţa de iarnă şi de Paşte, perioada efectivă urmând a fi stabilită de comun acord cu mama copilului, reclamantul obligându-se să suporte integral contravaloarea tuturor cheltuielilor aferente plecării minorului în vacanţe şi să-l readucă pe acesta la domiciliul mamei.
   Pârâta MAM a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca netemeinică.
   Prin sentinţa civilă nr.2685/24.11.2011, Judecătoria Rm.Sărat a admis acţiunea şi a încuviinţat cererea reclamantului de a avea legături personale cu minorul în sensul de  a-l lua pe minor în domiciliul său, în prima şi a treia săptămână din lună, începând de sâmbătă ora 09.00 până duminică ora 19.00, alternativ în perioada sărbătorilor de Crăciun, Revelion şi Paşte, precum şi în vacanţa de vară timp de două săptămâni, în luna august, iar în vacanţa de iarnă timp de o săptămână. Pârâta a fost obligată la 2650 lei, cheltuieli de judecată.
   Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta MAM în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, în sumă de 2650 lei, apreciind că acesta este nejustificat şi, conform art. 274 alin. 3 Cod proc. civilă, a solicitat diminuarea, raportat la obiectul acţiunii, gradul de complexitate, precum şi munca prestată de apărătorul reclamantului.
   Intimatul AD a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii apelului, susţinând că a fost depăşit termenul de 15 zile de declarare a apelului.
 Referitor la cererea pârâtei, de a-i fi recomunicată hotărârea, a precizat că aceasta trebuia adresată Judecătoriei Rm. Sărat.
 Până la proba contrară, faţă de data comunicării hotărârii către acesta, respectiv 12.12.2011, care este aceeaşi dată şi pentru pârâtă, având în vedere domiciliul acesteia, precum şi data declarării apelului, respectiv 30.12.2011, ar rezulta depăşirea termenului de 15 zile, acesta împlinindu-se anterior datei de 30.12.2011.
 Cu privire la cererea de repunere în termen, a solicitat ca aceasta să fie soluţionată în raport de dovada comunicări hotărârii şi respinsă.
 Pe fondul cauzei, reclamantul a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.
 Apelanta-pârâtă a formulat cerere de recomunicare a hotărârii şi repunerea în termenul de exercitare a apelului, înregistrată la data de 30.12.2011, susţinând că, din verificările actelor din dosar, a constatat că hotărârea i-ar fi fost trimisă la domiciliu şi afişată, dar că nu a primit nicio hotărâre, nu a găsit-o în cutia poştală sau în gard. După declararea apelului, prin cererea depusă la dosar la data de 15.02.2012, apelanta a solicitat să se aibă în vedere că, pe dovada de comunicare a hotărârii, s-a menţionat „sector 3”, acesta putând constitui motivul pentru care nu a primit hotărârea.
   Tribunalul Buzău a pronunţat decizia civilă nr.60/17.02.2012 prin care a respins excepţia tardivităţii apelului, invocată de către intimat.
   
 
 
A admis apelul formulat de către pârâtă şi a schimbat în parte, sentinţa apelată, în sensul că suma pe care urma să o plătească apelanta-pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată, este de 1491 lei. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
  Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
 Referitor la excepţia de tardivitate a apelului, s-a reţinut că din procesul-verbal întocmit de către agentul însărcinat cu comunicarea hotărârii apelate, aflat la fila 55 din dosarul primei instanţe, că domiciliul apelantei era greşit, fiind menţionat şi sectorul 3, care nu există în mun. Râmnicu-Sărat, ceea ce echivala cu lipsa domiciliului, cât timp nu s-a putut verifica dacă actul a fost comunicat la adresa corectă. Faptul că nu s-a îndeplinit în mod legal însă procedura de comunicare a hotărârii, prin lipsa unui element esenţial al dovezii, duce la inexistenţa acestui act, ceea ce înseamnă că, în privinţa apelantei, termenul de apel nu a început să curgă de la comunicarea hotărârii,  considerente faţă de care, în temeiul art. 284 Cod proc. civilă, tribunalul a respins excepţia tardivităţii, apreciind formulat în termenul legal apelul.
 Pe fondul căii de atac, tribunalul a constatat că este învestit cu verificarea temeiniciei hotărârii primei instanţe în privinţa modului de soluţionare a cererii accesorii, având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. A considerat apelanta că este nejustificat cuantumul cheltuielilor, în raport de obiectul acţiunii, gradul de complexitate, precum şi munca apărătorului, în timp ce intimatul-reclamant a apreciat că sunt justificate, atât cheltuielile de transport, cât şi onorariul de avocat, fiind generate de atitudinea pârâtei, care a tergiversat soluţionarea cauzei.
 Tribunalul a constatat că prima instanţă nu a arătat motivele pentru care a fost admisă, în totalitate şi cererea accesorie, având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamant, ci a indicat numai prevederile legale, art. 274 Cod proc. civilă, şi cuantumul total al cheltuielilor, de 2650 lei. Din suma totală, a rezultat că s-a avut în vedere cuantumul de 650 lei, contravaloare combustibil (benzină), potrivit celor 4 bonuri fiscale şi 2000 lei, onorariu de avocat, nefiind luate în considerare taxa judiciară de timbru şi contravaloarea timbrului judiciar (8,3 lei).
 A constatat tribunalul, că nu suma de 650 lei a fost costul transportului, ci instanţa ar fi trebuit să reducă respectivele cheltuieli de transport, pentru distanţa Bucureşti-Râmnicu-Sărat (145 km, în total 1160 km pentru cele 4 drumuri pretinse, dus-întors) la suma de 491 lei, care ar fi rezultat din consumul mediu de 7,5 litri/100 km.
 Cât priveşte onorariul de avocat, instanţa a constatat că suma pe care a suportat-o reclamantul a fost de 2000 lei, achitată cu chitanţele nr. 247/01.07.2011 şi 261/01.11.2011, emise  de către S.C.A. A & A.
 Potrivit art. 28 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, iar pentru această activitate avocatul are dreptul la onorariu, element care trebuie menţionat obligatoriu în cuprinsul contractului de asistenţă juridică, conform art. 127 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat.
 Aşadar, cuantumul onorariului plătit de client avocatului său este stabilit prin contractul de asistenţă juridică, iar depunerea în proces a originalului chitanţei de plată a onorariului, emisă în baza contractului de asistenţă juridică, naşte prezumţia că acesta este onorariul stabilit prin contractul de asistenţă juridică pentru respectiva cauză.
 În lumina disp. art. 274 alin. 3 Cod proc. civilă, instanţa este îndreptăţită să aprecieze în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de mărimea pretenţiilor, de complexitatea cauzei, de munca efectiv depusă de către avocat, dispoziţii faţă de care s-a avut în vedere faptul că activitatea avocatului a constat în redactarea cererii de chemare în judecată şi concluzii la termenele la care au avut loc dezbaterile.
 Raportat la aceste criterii, tribunalul a apreciat ca fiind suficientă suma de 1000 lei, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată care a stat la baza cererii de acordare cheltuieli de judecată – modificare legături personale şi de activitatea concretă depusă de avocat.
  Împotriva  deciziei a declarat  recurs în termen legal reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, invocând în drept nulitatea înscrisă în art.304 pct.9 Cod pr.civilă sub aspectul greşitei rezolvări a cuantumului cheltuielilor de judecată.
 
 
A susţinut recurentul că în mod greşit Tribunalul Buzău a admis apelul declarat de pârâtă şi, schimbând în parte sentinţa atacată a redus cheltuielile de judecată pe care le datorează pârâta reclamantului la 1491 lei, sumă compusă din 1000 lei onorariu avocat şi 491 lei costul transportului pe ruta Bucureşti-Rm.Sărat şi retur.
  A arătat recurentul că hotărârea de reducere a cheltuielilor de judecată sub ambele aspecte este nelegală, întrucât, referitor la activitatea avocatului ales instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că au fost administrate probe în faţa instanţei de fond care au necesitat activitatea avocatului, în plus trebuie avută în vedere şi atitudinea de tergiversare a soluţionării cauzei de către pârâtă, fapt ce a condus la prelungirea soluţionării cauzei.
  Cât priveşte stabilirea în mod unilateral şi contrar dovezilor depuse la dosar, a unui consum mediu de carburant, şi sub acest aspect soluţia este nelegală întrucât nicio dispoziţie legală nu poate obliga partea sau avocatul să se deplaseze la instanţă cu un autovehicul care să se încadreze într-un anumit consum mediu de carburant.
  Curtea, analizând decizia atacată în raport cu motivele invocate, faţă de dispoziţiile legale incidente în cauză, a constatat că recursul este nefondat pentru motivele de mai jos:
În considerarea alin.3 al art.274 Cod proc.civilă judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor ori de câte ori vor constata motivat că sunt  nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
De altfel,  Curtea  Constituţională învestită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a textului legal citat a stabilit constant faptul că în absenţa unor prevederi constituţionale exprese nimic nu interzice consacrarea prin lege a prerogativei  instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecat, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.
O atare prerogativă este cu  atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi  suportat  de partea potrivnică dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.
În sensul celor arătate este şi jurisprudenţa CEDO care, învestită  fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor  de judecată în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi respectate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
În cauza dată, instanţa de apel cenzurând cuantumul cheltuielilor de judecată pe care trebuie să le suporte pârâta, a apreciat, raportat la complexitatea activităţii prestate de avocat că suma de 1000 lei este suficientă, avându-se în vedere şi natura litigiului în care s-a prestat asistenţa juridică, respectiv modificare legături personale cu minorul.
Tribunalul a redus corect cuantumul cheltuielilor de judecată şi sub aspectul cheltuielilor de transport, avându-se în vedere costul consumului mediu de carburanţi aferent distanţei Bucureşti-Râmnicu Sărat.
Faţă de considerentele mai sus arătate, Curtea a constatat că legalitatea deciziei atacate nu este afectată, motiv pentru care a respins recursul ca nefondat.
 (Judecător Constanţa Ştefan)