Cheltuieli de judecată. Reducerea
onorariului avocatului în ipoteza aplicării art. 274 alin.(3) Cod proc. civilă.
Jurisprudenţa CEDO.
Cod Procedură civilă, art. 274
alin. 3
Potrivit disp.art.274 (3) Cod
pr.civilă judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile
avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de
câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de
valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Prerogativa instanţei de a
cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul
onorariului avocaţial prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi
complexitatea activităţii depuse este
conformă prevederilor constituţionale şi jurisprudenţei CEDO.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I
Civilă,
Decizia civilă nr. 2524 din 19
iunie 2012.
Prin decizia civilă nr. 2524 din 19.06.2012,
Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul
AD împotriva sentinţei civile nr.60 din 17.02.2012 pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâta MAI şi
autoritatea Tutelară – Serviciul Public de Asistenţă Socială Rm.Sărat.
La pronunţarea soluţiei instanţa
de recurs a reţinut în esenţă
următoarele:
Prin cererea înregistrată pe
rolul Judecătoriei Rm.Sărat sub nr. 1967/287/2011, reclamantul AD a solicitat,
în contradictoriu cu pârâta MAM, să se modifice modalitatea de a avea legături
personale cu minorul ADA.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că,
prin sentinţa civilă nr. 393/09.03.2009, pronunţată de Judecătoria Rm.Sărat,
minorul DA, născut la data de 17.04.2006, a fost încredinţat spre creştere şi
educare, mamei acestuia, pârâta MAM, încuviinţându-se ca reclamantul să aibă
legături personale cu minorul în prima şi a treia duminică din lună, între
orele 10-14 în domiciliul său, obligaţia de transport a minorului fiind în
sarcina tatălui.
Reclamantul a solicitat să i se încuviinţeze
să îl ia pe minor în domiciliul său din Rm.Sărat, în prima şi a treia săptămână
din lună, începând de sâmbătă ora 9, până duminică ora 19.00, încuviinţarea
luării minorului în domiciliul său în mod alternativ, în prima zi a
sărbătorilor de Crăciun, Revelion şi Paşte, precum şi încuviinţarea dreptului
de a pleca cu minorul în vacanţă timp de două săptămâni în vacanţa de vară şi o
săptămână în vacanţa de iarnă şi de Paşte, perioada efectivă urmând a fi
stabilită de comun acord cu mama copilului, reclamantul obligându-se să suporte
integral contravaloarea tuturor cheltuielilor aferente plecării minorului în
vacanţe şi să-l readucă pe acesta la domiciliul mamei.
Pârâta MAM a formulat întâmpinare prin care a
solicitat respingerea acţiunii ca netemeinică.
Prin sentinţa civilă nr.2685/24.11.2011,
Judecătoria Rm.Sărat a admis acţiunea şi a încuviinţat cererea reclamantului de
a avea legături personale cu minorul în sensul de a-l lua pe minor în domiciliul său, în prima
şi a treia săptămână din lună, începând de sâmbătă ora 09.00 până duminică ora
19.00, alternativ în perioada sărbătorilor de Crăciun, Revelion şi Paşte,
precum şi în vacanţa de vară timp de două săptămâni, în luna august, iar în
vacanţa de iarnă timp de o săptămână. Pârâta a fost obligată la 2650 lei,
cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta MAM
în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost
obligată, în sumă de 2650 lei, apreciind că acesta este nejustificat şi,
conform art. 274 alin. 3 Cod proc. civilă, a solicitat diminuarea, raportat la
obiectul acţiunii, gradul de complexitate, precum şi munca prestată de
apărătorul reclamantului.
Intimatul AD a depus la dosar întâmpinare,
prin care a invocat excepţia tardivităţii apelului, susţinând că a fost depăşit
termenul de 15 zile de declarare a apelului.
Referitor la cererea pârâtei, de a-i fi recomunicată
hotărârea, a precizat că aceasta trebuia adresată Judecătoriei Rm. Sărat.
Până la proba contrară, faţă de data
comunicării hotărârii către acesta, respectiv 12.12.2011, care este aceeaşi dată
şi pentru pârâtă, având în vedere domiciliul acesteia, precum şi data
declarării apelului, respectiv 30.12.2011, ar rezulta depăşirea termenului de
15 zile, acesta împlinindu-se anterior datei de 30.12.2011.
Cu privire la cererea de repunere în termen, a
solicitat ca aceasta să fie soluţionată în raport de dovada comunicări
hotărârii şi respinsă.
Pe fondul cauzei, reclamantul a solicitat
respingerea apelului ca neîntemeiat.
Apelanta-pârâtă a formulat cerere de
recomunicare a hotărârii şi repunerea în termenul de exercitare a apelului,
înregistrată la data de 30.12.2011, susţinând că, din verificările actelor din
dosar, a constatat că hotărârea i-ar fi fost trimisă la domiciliu şi afişată,
dar că nu a primit nicio hotărâre, nu a găsit-o în cutia poştală sau în gard.
După declararea apelului, prin cererea depusă la dosar la data de 15.02.2012,
apelanta a solicitat să se aibă în vedere că, pe dovada de comunicare a
hotărârii, s-a menţionat „sector 3”,
acesta putând constitui motivul pentru care nu a primit hotărârea.
Tribunalul Buzău a pronunţat decizia civilă
nr.60/17.02.2012
prin care a respins excepţia tardivităţii apelului, invocată de către intimat.
A admis apelul formulat de către
pârâtă şi a schimbat în parte, sentinţa apelată, în sensul că suma pe care urma
să o plătească apelanta-pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată, este de
1491 lei. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru
a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Referitor la excepţia de tardivitate a
apelului, s-a reţinut că din procesul-verbal întocmit de către agentul
însărcinat cu comunicarea hotărârii apelate, aflat la fila 55 din dosarul
primei instanţe, că domiciliul apelantei era greşit, fiind menţionat şi
sectorul 3, care nu există în mun. Râmnicu-Sărat, ceea ce echivala cu lipsa
domiciliului, cât timp nu s-a putut verifica dacă actul a fost comunicat la
adresa corectă. Faptul că nu s-a îndeplinit în mod legal însă procedura de
comunicare a hotărârii, prin lipsa unui element esenţial al dovezii, duce la
inexistenţa acestui act, ceea ce înseamnă că, în privinţa apelantei, termenul
de apel nu a început să curgă de la comunicarea hotărârii, considerente faţă de care, în temeiul art.
284 Cod proc. civilă, tribunalul a respins excepţia tardivităţii, apreciind
formulat în termenul legal apelul.
Pe fondul căii de atac, tribunalul a constatat
că este învestit cu verificarea temeiniciei hotărârii primei instanţe în
privinţa modului de soluţionare a cererii accesorii, având ca obiect obligarea
pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. A considerat apelanta că este
nejustificat cuantumul cheltuielilor, în raport de obiectul acţiunii, gradul de
complexitate, precum şi munca apărătorului, în timp ce intimatul-reclamant a
apreciat că sunt justificate, atât cheltuielile de transport, cât şi onorariul
de avocat, fiind generate de atitudinea pârâtei, care a tergiversat
soluţionarea cauzei.
Tribunalul a constatat că prima instanţă nu a
arătat motivele pentru care a fost admisă, în totalitate şi cererea accesorie,
având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate
de către reclamant, ci a indicat numai prevederile legale, art. 274 Cod proc.
civilă, şi cuantumul total al cheltuielilor, de 2650 lei. Din suma totală, a
rezultat că s-a avut în vedere cuantumul de 650 lei, contravaloare combustibil
(benzină), potrivit celor 4 bonuri fiscale şi 2000 lei, onorariu de avocat,
nefiind luate în considerare taxa judiciară de timbru şi contravaloarea
timbrului judiciar (8,3 lei).
A constatat tribunalul, că nu suma de 650 lei
a fost costul transportului, ci instanţa ar fi trebuit să reducă respectivele
cheltuieli de transport, pentru distanţa Bucureşti-Râmnicu-Sărat (145 km, în total 1160 km pentru cele 4
drumuri pretinse, dus-întors) la suma de 491 lei, care ar fi rezultat din
consumul mediu de 7,5 litri/100 km.
Cât priveşte onorariul de avocat, instanţa a
constatat că suma pe care a suportat-o reclamantul a fost de 2000 lei, achitată
cu chitanţele nr. 247/01.07.2011 şi 261/01.11.2011, emise de către S.C.A. A & A.
Potrivit art. 28 alin. 1 din Legea nr.
51/1995, avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică
sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, iar pentru
această activitate avocatul are dreptul la onorariu, element care trebuie menţionat
obligatoriu în cuprinsul contractului de asistenţă juridică, conform art. 127
alin. 1 din Statutul profesiei de avocat.
Aşadar, cuantumul onorariului plătit de client
avocatului său este stabilit prin contractul de asistenţă juridică, iar
depunerea în proces a originalului chitanţei de plată a onorariului, emisă în
baza contractului de asistenţă juridică, naşte prezumţia că acesta este
onorariul stabilit prin contractul de asistenţă juridică pentru respectiva
cauză.
În lumina disp. art. 274 alin. 3 Cod proc.
civilă, instanţa este îndreptăţită să aprecieze în ce măsură onorariul părţii
care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de
mărimea pretenţiilor, de complexitatea cauzei, de munca efectiv depusă de către
avocat, dispoziţii faţă de care s-a avut în vedere faptul că activitatea
avocatului a constat în redactarea cererii de chemare în judecată şi concluzii
la termenele la care au avut loc dezbaterile.
Raportat la aceste criterii, tribunalul a
apreciat ca fiind suficientă suma de 1000 lei, în raport de obiectul cererii de
chemare în judecată care a stat la baza cererii de acordare cheltuieli de
judecată – modificare legături personale şi de activitatea concretă depusă de
avocat.
Împotriva deciziei a declarat recurs în termen legal reclamantul,
criticând-o pentru nelegalitate, invocând în drept nulitatea înscrisă în
art.304 pct.9 Cod pr.civilă sub aspectul greşitei rezolvări a cuantumului
cheltuielilor de judecată.
A susţinut recurentul că în mod
greşit Tribunalul Buzău a admis apelul declarat de pârâtă şi, schimbând în
parte sentinţa atacată a redus cheltuielile de judecată pe care le datorează
pârâta reclamantului la 1491 lei, sumă compusă din 1000 lei onorariu avocat şi
491 lei costul transportului pe ruta Bucureşti-Rm.Sărat şi retur.
A
arătat recurentul că hotărârea de reducere a cheltuielilor de judecată sub
ambele aspecte este nelegală, întrucât, referitor la activitatea avocatului
ales instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că au fost administrate probe în
faţa instanţei de fond care au necesitat activitatea avocatului, în plus
trebuie avută în vedere şi atitudinea de tergiversare a soluţionării cauzei de
către pârâtă, fapt ce a condus la prelungirea soluţionării cauzei.
Cât
priveşte stabilirea în mod unilateral şi contrar dovezilor depuse la dosar, a
unui consum mediu de carburant, şi sub acest aspect soluţia este nelegală
întrucât nicio dispoziţie legală nu poate obliga partea sau avocatul să se
deplaseze la instanţă cu un autovehicul care să se încadreze într-un anumit
consum mediu de carburant.
Curtea,
analizând decizia atacată în raport cu motivele invocate, faţă de dispoziţiile
legale incidente în cauză, a constatat că recursul este nefondat pentru
motivele de mai jos:
În considerarea alin.3 al art.274 Cod proc.civilă
judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor ori
de câte ori vor constata motivat că sunt
nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca
îndeplinită de avocat.
De altfel,
Curtea Constituţională învestită
cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a textului legal citat a
stabilit constant faptul că în absenţa unor prevederi constituţionale exprese
nimic nu interzice consacrarea prin lege a prerogativei instanţei de a cenzura, cu prilejul
stabilirii cheltuielilor de judecat, cuantumul onorariului avocaţial convenit,
prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea
activităţii depuse.
O atare prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul
onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat
de partea potrivnică dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod
necesar ca acesta să-i fie opozabil.
În sensul celor arătate este şi jurisprudenţa CEDO care,
învestită fiind cu soluţionarea
pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor
de judecată în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că
acestea urmează a fi respectate numai în măsura în care constituie cheltuieli
necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
În cauza dată, instanţa de apel cenzurând cuantumul
cheltuielilor de judecată pe care trebuie să le suporte pârâta, a apreciat,
raportat la complexitatea activităţii prestate de avocat că suma de 1000 lei
este suficientă, avându-se în vedere şi natura litigiului în care s-a prestat
asistenţa juridică, respectiv modificare legături personale cu minorul.
Tribunalul a redus corect cuantumul cheltuielilor de
judecată şi sub aspectul cheltuielilor de transport, avându-se în vedere costul
consumului mediu de carburanţi aferent distanţei Bucureşti-Râmnicu Sărat.
Faţă de considerentele mai sus arătate, Curtea a constatat
că legalitatea deciziei atacate nu este afectată, motiv pentru care a respins
recursul ca nefondat.
