avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Cerere pentru instituirea tutelei. Calea de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă.
 
Legea nr. 272/2004, art. 39
Deciziei nr. III/ 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
 
         Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 272/2004 şi a Deciziei nr. III/ 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie rezultă că tutela nu face parte din categoria măsurilor de protecţie specială.
         Invocarea de către  intimaţi a faptului că   hotărârea  instanţei de fond  este supusă numai căii de atac a recursului, avea drept  punct de plecare dispoziţiile art. 127 din lege, care statuează că „hotărârea de fond este definitivă şi executorie”.
         Capitolul XI din Legea nr. 272/2004 prevede reguli speciale de procedură, iar din interpretarea normelor cuprinse în acesta, rezultă, în mod evident,   că dispoziţiile art. 124-129 se referă exclusiv la măsurile  de protecţie specială.
         Că este aşa, reiese din trimiterea pe care art. 124 o face la măsurile de protecţie specială, precizând  instanţa competentă să le soluţioneze, precum  şi din art. 125 unde se menţionează şi procedura  de soluţionare, sub aspectul  audierii copilului, al citării  părţilor, participării  obligatorii a procurorului şi a fixării termenelor de judecată.
         În  condiţiile  în care art. 129  prevede că dispoziţiile  acestei legi referitoare la  procedura de soluţionare a cauzelor privind stabilirea  măsurilor de  protecţie  specială se completează în mod corespunzător  cu prevederile Codului de  procedură civilă,  printr-o  interpretare logică, rezultă că   acest text încheie seria articolelor care reglementează regulile de procedură doar pentru măsurile de  protecţie specială, iar art. 126,  127 şi 128 (anterioare art. 129) care  stabilesc ziua când se pronunţă hotărârile, calea de atac ce  poate fi exercitată şi termenul  în care poate fi formulată,  vizează doar măsurile de protecţie specială, măsuri printre care nu se numără şi tutela.
         Un alt argument care vine să susţină ideea că prevederile  art. 124-129 se referă doar la măsurile de protecţie specială (din categoria cărora nu face parte şi tutela) se deduce nu numai din aşezarea textelor, ci şi din  împrejurarea că, ulterior, în art. 130 şi art. 131, se face vorbire de „toate cauzele care privesc aplicarea prezentei legi”. 
         Prin  urmare, atunci când  legiuitorul a vrut să facă trimitere la toate cauzele care  privesc aplicarea acestei legi, a menţionat expres acest  lucru, iar câtă vreme,  prevederile art. 124-129 vizează doar  măsuri de protecţie specială, regulile de procedură stabilite în privinţa acestora reprezintă o situaţie de excepţie şi nu  pot fi extinse, prin analogie, şi în cazul tutelei.
         În atare  împrejurare, sunt aplicabile prevederile Codului de  procedură civilă sub aspectul căii de atac de care este susceptibilă hotărârea pronunţată  de  prima  instanţă, aceasta fiind suspusă atât apelului, cât şi  recursului,din moment ce  nu există o reglementare specială care să prevadă în această materie numai recursul.
 
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,
Decizia civilă nr. 372 din 1 februarie 2012. 
 
Prin  decizia civilă nr. 372 din 1 februarie 2012  Curtea de Apel Ploieşti a respins excepţiile  inadmisibilităţii şi a autorităţii de  lucru judecat, a admis recursul formulat de pârâţii R.I. şi R.V. împotriva deciziei nr.1495 pronunţată la  15 noiembrie 2011 de  Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanta D.G.A.S.P.C.G., D.G.A.S.P.C.V., D.G.A.S..P.C.T., S.R., S.M., C.L.T.M. şi C.L.H, a casat decizia  si a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Prahova, ca  instanţă de apel  pentru următoarele considerente:
Principalul motiv al recursului formulat a vizat faptul că  în mod  greşit  Tribunalul Prahova a soluţionat ca recurs calea de atac declarată împotriva sentinţei primei instanţe, situaţie în care,  în opinia  recurenţilor, sunt  incidente dispoziţiile  art. 304 pct. 1 C.pr.civilă.
         Pe de altă parte,  intimaţii au invocat excepţia inadmisibilităţii  recursului şi a  autorităţii de lucru judecat, plecând de la ideea diametral opusă celei expuse anterior, şi anume faptul că, în speţă, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată –instituirea tutelei-  calea de atac ce  putea fi exercitată era doar aceea a recursului, care în mod corect a fost soluţionată de Tribunalul Prahova, iar în acest context nu se mai putea formula un alt recurs împotriva hotărârii deja pronunţată în recurs.
         Întrucât pentru a răspunde, atât excepţiilor invocate, cât şi motivelor de recurs, se impunea a fi lămurită o singură problemă, vizând calea de atac ce  poate fi exercitată împotriva  unei  hotărâri privind  instituirea  tutelei, instanţa a răspuns susţinerilor părţilor pe baza  unor considerente comune.
         Conform art. 39 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi (aşa cum era cazul de faţă) are dreptul la protecţie alternativă, în alin. 2 al aceluiaşi text menţionându-se  că protecţia prevăzută la alin.(1) include instituirea tutelei, măsurile de protecţie specială prevăzute de prezenta lege şi adopţia.
         În articolele imediat următoare (40,41,42) se punctează situaţiile în care se  instituie această  măsură,  instanţa competentă să  o dispună şi modalitatea în care se realizează, dar  şi persoanele care  pot avea calitatea de tutore.
         Pentru  lămurirea exactă a regimului juridic al tutelei, s-a impus a se examina  caracterul acestei măsuri. În acest sens, relevantă este  decizia nr. III/2007  pronunţată de Înalta Curte de Casaţie  şi Justiţie   într-un recurs în interesul legii   prin care s-a stabilit că în cazul cererilor  privind măsura de protecţie alternativă a tutelei, competenţa  materială de soluţionare a acesteia revine  instanţei de drept comun, respectiv  judecătoriei.
         În cuprinsul acestei decizii s-a statuat , în urma examinării prevederilor Legii nr. 272/2004,  că între măsurile de protecţie specială a copilului, reglementate de acest act  normativ, nu se regăseşte şi aceea a tutelei, ci doar plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă  şi supravegherea specializată, aşa cum sunt ele menţionate  în art. 55.  Prin urmare, tutela nu face parte din categoria măsurilor de protecţie specială.
         Invocarea de către  intimaţi a faptului că   hotărârea  instanţei de fond  este supusă numai căii de atac a recursului, are drept  punct de plecare dispoziţiile art. 127 din lege, care statuează că „hotărârea de fond este definitivă şi executorie”.
         Capitolul XI din legea nr. 272/2004 prevede regulile speciale de procedură, iar din interpretarea normelor cuprinse în acesta, rezultă, în mod evident,   că dispoziţiile art. 124-129 se referă exclusiv la măsurile  de protecţie specială.
         Că este aşa, reiese din trimiterea pe care art. 124 o face la măsurile de protecţie specială, precizând  instanţa competentă să le soluţioneze, precum  şi din art. 125 unde se menţionează şi procedura  de soluţionare, sub aspectul  audierii copilului, al citării  părţilor, participării  obligatorii a procurorului şi a fixării termenelor de judecată.
         În  condiţiile  în care art. 129  prevede că dispoziţiile  acestei legi referitoare la  procedura de soluţionare a cauzelor privind stabilirea  măsurilor de  protecţie  specială se completează în mod corespunzător  cu prevederile Codului de  procedură civilă,  printr-o  interpretare logică, rezultă că   acest text încheie seria articolelor care reglementează regulile de procedură doar pentru măsurile de  protecţie specială, iar art. 126,  127 şi 128 (anterioare art. 129) care  stabilesc ziua când se pronunţă hotărârile, calea de atac ce  poate fi exercitată şi termenul  în care poate fi formulată,  vizează doar măsurile de protecţie specială, măsuri printre care nu se numără şi tutela.
         Un alt argument care vine să susţină ideea că prevederile  art. 124-129 se referă doar la măsurile de protecţie specială (din categoria cărora nu face parte şi tutela) se deduce nu numai din aşezarea textelor, ci şi din  împrejurarea că, ulterior, în art. 130 şi art. 131, se face vorbire de „toate cauzele care privesc aplicarea prezentei legi”. 
         Prin  urmare, atunci când  legiuitorul a vrut să facă trimitere la toate cauzele care  privesc aplicarea acestei legi, a menţionat expres acest  lucru, iar câtă vreme, aşa cum s-a  expus anterior,  prevederile art. 124-129 vizează doar  măsuri de protecţie specială, regulile de procedură stabilite în privinţa acestora reprezintă o situaţie de excepţie şi nu  pot fi extinse, prin analogie, şi în cazul tutelei.
         În atare  împrejurare, sunt aplicabile prevederile Codului de  procedură civilă sub aspectul căii de atac de care este susceptibilă hotărârea pronunţată  de  prima  instanţă, aceasta fiind suspusă atât apelului, cât şi  recursului, atâta vreme cât nu există o reglementare specială care să prevadă în această materie numai recursul.
         În virtutea rolului activ, reglementat  art. 129 C.pr.civilă, instanţa are  obligaţia ca, din oficiu,  să  procedeze la calificarea corectă a căii de atac ce se exercită împotriva  unei hotărâri, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile legale incidente cauzei.
         În condiţiile  în care, în speţa de faţă, potrivit argumentelor expuse în precedent,  hotărârea în materia tutelei este susceptibilă, atât de apel, cât şi de recurs, rezultă că în mod greşit Tribunalul Prahova a soluţionat ca recurs calea de atac  declarată împotriva hotărârii judecătoriei, deşi avea obligaţia (indiferent de menţionarea căii de atac indicată în dispozitivul sentinţei şi de denumirea pe care i-a dat-o partea ce a exercitat-o) de a proceda la calificarea acesteia ca apel şi de a  o soluţiona în consecinţă.
         În materia procesuală inadmisibilitatea este sancţiunea care intervine în cazul efectuării  unui act procedural pe care legea îl exclude, nu îl prevede sau îl interzice, sau în cazul exercitării unui drept procesual nerecunoscut ori care a fost epuizat pe altă cale procesuală, fiind prin urmare o cauză de respingere a cererii  prin  care aceasta se valorifică, dar fără a se intra în cercetarea fondului.
         Din  moment ce tribunalul trebuia să soluţioneze pricina ca instanţă de apel, Curtea a apreciat că nu  poate fi  primită excepţia inadmisibilităţii prezentului recurs invocată de intimaţi şi a respins-o.
 Pe de altă  parte,  susţinerile  intimaţilor potrivit cărora  recursul ar  fi inadmisibil, chiar dacă s-a  făcut  o calificare greşită a căii de atac de către tribunal,  au fost înlăturate, întrucât, pe de o parte, contraveneau  normelor de interpretare a dispoziţiilor legale, iar pe de altă parte, prin decizia nr. 14/2009 (invocată de aceştia în susţinerea  punctului lor de vedere) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul în interesul legii cu privire la  interpretarea  şi aplicarea art. 299 C.pr.civilă, referitoare la admisibilitatea recursului  împotriva  unei decizii pronunţată de tribunal în recurs, dacă aceasta este rezultatul  unei greşite calificări  a căii de atac exercitate de parte, tocmai pe considerentul că nu există  o practică neunitară a  instanţelor sub acest aspect, deciziile anexate  recursului în interesul legii (a căror soluţie a fost însuşită şi de Procurorul General al Parchetului de pe  lângă Înalta Curte de Casaţie  şi Justiţie), fiind  în sensul admiterii recursului împotriva  unei decizii a tribunalului prin care calea de atac a fost greşit calificată ca fiind recurs.
         Totodată, a fost respinsă şi excepţia autorităţii de  lucru judecat, având  în vedere argumentele expuse anterior, precum  şi faptul că, în cauză, nu sunt  îndeplinite dispoziţiile art. 166 C.pr.civilă şi art. 1201 Cod civil.
         În raport de toate aceste considerente instanţa a apreciat că Tribunalul Prahova calificând greşit calea de atac exercitată de pârâţi ca  recurs, în  loc de apel, a soluţionat cauza în complet nelegal constituit, încălcând  astfel normele imperative privind compunerea  instanţei.
         O atare situaţie, a determinat incidenţa  cazului prevăzut de art. 304 pct. 1 C.pr.civilă, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civilă, Curtea a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza tribunalului pentru a  proceda la soluţionarea acestuia ca  instanţă de apel.  
                                                                                
(Judecător Veronica Grozescu)