Cerere pentru instituirea tutelei. Calea de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă.
Legea nr.
272/2004, art. 39
Deciziei nr.
III/ 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Din interpretarea coroborată a
dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 272/2004 şi a Deciziei nr. III/ 2007
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie rezultă că tutela nu face
parte din categoria măsurilor de protecţie specială.
Invocarea
de către intimaţi a faptului că hotărârea
instanţei de fond este supusă
numai căii de atac a recursului, avea drept
punct de plecare dispoziţiile art. 127 din lege, care statuează că
„hotărârea de fond este definitivă şi executorie”.
Capitolul
XI din Legea nr. 272/2004 prevede reguli speciale de procedură, iar din
interpretarea normelor cuprinse în acesta, rezultă, în mod evident, că dispoziţiile art. 124-129 se referă
exclusiv la măsurile de protecţie
specială.
Că
este aşa, reiese din trimiterea pe care art. 124 o face la măsurile de
protecţie specială, precizând instanţa
competentă să le soluţioneze, precum şi
din art. 125 unde se menţionează şi procedura
de soluţionare, sub aspectul
audierii copilului, al citării părţilor,
participării obligatorii a procurorului
şi a fixării termenelor de judecată.
În condiţiile
în care art. 129 prevede că
dispoziţiile acestei legi referitoare la procedura de soluţionare a cauzelor privind
stabilirea măsurilor de protecţie specială se completează în mod
corespunzător cu prevederile Codului
de procedură civilă, printr-o
interpretare logică, rezultă că
acest text încheie seria articolelor care reglementează regulile de
procedură doar pentru măsurile de protecţie
specială, iar art. 126, 127 şi 128
(anterioare art. 129) care stabilesc
ziua când se pronunţă hotărârile, calea de atac ce poate fi exercitată şi termenul în care poate fi formulată, vizează doar măsurile de protecţie specială,
măsuri printre care nu se numără şi tutela.
Un
alt argument care vine să susţină ideea că prevederile art. 124-129 se referă doar la măsurile de
protecţie specială (din categoria cărora nu face parte şi tutela) se deduce nu
numai din aşezarea textelor, ci şi din
împrejurarea că, ulterior, în art. 130 şi art. 131, se face vorbire de
„toate cauzele care privesc aplicarea prezentei legi”.
Prin urmare, atunci când legiuitorul a vrut să facă trimitere la toate
cauzele care privesc aplicarea acestei
legi, a menţionat expres acest lucru,
iar câtă vreme, prevederile art. 124-129
vizează doar măsuri de protecţie
specială, regulile de procedură stabilite în privinţa acestora reprezintă o
situaţie de excepţie şi nu pot fi
extinse, prin analogie, şi în cazul tutelei.
În
atare împrejurare, sunt aplicabile
prevederile Codului de procedură civilă
sub aspectul căii de atac de care este susceptibilă hotărârea pronunţată de
prima instanţă, aceasta fiind
suspusă atât apelului, cât şi
recursului,din moment ce nu
există o reglementare specială care să prevadă în această materie numai
recursul.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,
Decizia civilă nr. 372 din 1 februarie 2012.
Prin decizia
civilă nr. 372 din 1 februarie 2012
Curtea de Apel Ploieşti a respins excepţiile inadmisibilităţii şi a autorităţii de lucru judecat, a admis recursul formulat de
pârâţii R.I. şi R.V. împotriva deciziei nr.1495 pronunţată la 15 noiembrie 2011 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu
reclamanta D.G.A.S.P.C.G., D.G.A.S.P.C.V., D.G.A.S..P.C.T., S.R., S.M.,
C.L.T.M. şi C.L.H, a casat decizia si a
trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Prahova, ca instanţă de apel pentru următoarele considerente:
Principalul motiv al recursului formulat a vizat
faptul că în mod greşit
Tribunalul Prahova a soluţionat ca recurs calea de atac declarată
împotriva sentinţei primei instanţe, situaţie în care, în opinia
recurenţilor, sunt incidente
dispoziţiile art. 304 pct. 1 C.pr.civilă.
Pe de altă parte, intimaţii au invocat excepţia
inadmisibilităţii recursului şi a autorităţii de lucru judecat, plecând de la
ideea diametral opusă celei expuse anterior, şi anume faptul că, în speţă,
raportat la obiectul cererii de chemare în judecată –instituirea tutelei- calea de atac ce putea fi exercitată era doar aceea a
recursului, care în mod corect a fost soluţionată de Tribunalul Prahova, iar în
acest context nu se mai putea formula un alt recurs împotriva hotărârii deja
pronunţată în recurs.
Întrucât pentru a răspunde, atât
excepţiilor invocate, cât şi motivelor de recurs, se impunea a fi lămurită o
singură problemă, vizând calea de atac ce
poate fi exercitată împotriva
unei hotărâri privind instituirea
tutelei, instanţa a răspuns susţinerilor părţilor pe baza unor considerente comune.
Conform art. 39 alin. 1 din Legea nr.
272/2004, orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea
părinţilor săi (aşa cum era cazul de faţă) are dreptul la protecţie
alternativă, în alin. 2 al aceluiaşi text menţionându-se că protecţia prevăzută la alin.(1) include
instituirea tutelei, măsurile de protecţie specială prevăzute de prezenta lege
şi adopţia.
În articolele imediat următoare
(40,41,42) se punctează situaţiile în care se
instituie această măsură, instanţa competentă să o dispună şi modalitatea în care se
realizează, dar şi persoanele care pot avea calitatea de tutore.
Pentru
lămurirea exactă a regimului juridic al tutelei, s-a impus a se
examina caracterul acestei măsuri. În
acest sens, relevantă este decizia nr.
III/2007 pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că în cazul cererilor privind măsura de protecţie alternativă a
tutelei, competenţa materială de
soluţionare a acesteia revine instanţei
de drept comun, respectiv judecătoriei.
În cuprinsul acestei decizii s-a
statuat , în urma examinării prevederilor Legii nr. 272/2004, că între măsurile de protecţie specială a
copilului, reglementate de acest act normativ,
nu se regăseşte şi aceea a tutelei, ci doar plasamentul, plasamentul în regim
de urgenţă şi supravegherea
specializată, aşa cum sunt ele menţionate
în art. 55. Prin urmare, tutela
nu face parte din categoria măsurilor de protecţie specială.
Invocarea de către intimaţi a faptului că hotărârea
instanţei de fond este supusă
numai căii de atac a recursului, are drept
punct de plecare dispoziţiile art. 127 din lege, care statuează că
„hotărârea de fond este definitivă şi executorie”.
Capitolul XI din legea nr. 272/2004
prevede regulile speciale de procedură, iar din interpretarea normelor cuprinse
în acesta, rezultă, în mod evident, că
dispoziţiile art. 124-129 se referă exclusiv la măsurile de protecţie specială.
Că este aşa, reiese din trimiterea pe
care art. 124 o face la măsurile de protecţie specială, precizând instanţa competentă să le soluţioneze,
precum şi din art. 125 unde se
menţionează şi procedura de soluţionare,
sub aspectul audierii copilului, al
citării părţilor, participării obligatorii a procurorului şi a fixării termenelor
de judecată.
În
condiţiile în care art. 129 prevede că dispoziţiile acestei legi referitoare la procedura de soluţionare a cauzelor privind
stabilirea măsurilor de protecţie
specială se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă, printr-o
interpretare logică, rezultă că
acest text încheie seria articolelor care reglementează regulile de
procedură doar pentru măsurile de
protecţie specială, iar art. 126,
127 şi 128 (anterioare art. 129) care
stabilesc ziua când se pronunţă hotărârile, calea de atac ce poate fi exercitată şi termenul în care poate fi formulată, vizează doar măsurile de protecţie specială,
măsuri printre care nu se numără şi tutela.
Un alt argument care vine să susţină
ideea că prevederile art. 124-129 se
referă doar la măsurile de protecţie specială (din categoria cărora nu face
parte şi tutela) se deduce nu numai din aşezarea textelor, ci şi din împrejurarea că, ulterior, în art. 130 şi
art. 131, se face vorbire de „toate cauzele care privesc aplicarea prezentei
legi”.
Prin
urmare, atunci când legiuitorul a
vrut să facă trimitere la toate cauzele care
privesc aplicarea acestei legi, a menţionat expres acest lucru, iar câtă vreme, aşa cum s-a expus anterior, prevederile art. 124-129 vizează doar măsuri de protecţie specială, regulile de
procedură stabilite în privinţa acestora reprezintă o situaţie de excepţie şi
nu pot fi extinse, prin analogie, şi în
cazul tutelei.
În atare împrejurare, sunt aplicabile prevederile
Codului de procedură civilă sub aspectul
căii de atac de care este susceptibilă hotărârea pronunţată de
prima instanţă, aceasta fiind
suspusă atât apelului, cât şi
recursului, atâta vreme cât nu există o reglementare specială care să
prevadă în această materie numai recursul.
În virtutea rolului activ,
reglementat art. 129 C.pr.civilă, instanţa
are obligaţia ca, din oficiu, să
procedeze la calificarea corectă a căii de atac ce se exercită împotriva unei hotărâri, în raport de obiectul cererii
de chemare în judecată şi de dispoziţiile legale incidente cauzei.
În condiţiile în care, în speţa de faţă, potrivit
argumentelor expuse în precedent,
hotărârea în materia tutelei este susceptibilă, atât de apel, cât şi de
recurs, rezultă că în mod greşit Tribunalul Prahova a soluţionat ca recurs
calea de atac declarată împotriva
hotărârii judecătoriei, deşi avea obligaţia (indiferent de menţionarea căii de
atac indicată în dispozitivul sentinţei şi de denumirea pe care i-a dat-o
partea ce a exercitat-o) de a proceda la calificarea acesteia ca apel şi de
a o soluţiona în consecinţă.
În materia procesuală inadmisibilitatea
este sancţiunea care intervine în cazul efectuării unui act procedural pe care legea îl exclude,
nu îl prevede sau îl interzice, sau în cazul exercitării unui drept procesual
nerecunoscut ori care a fost epuizat pe altă cale procesuală, fiind prin urmare
o cauză de respingere a cererii
prin care aceasta se valorifică,
dar fără a se intra în cercetarea fondului.
Din
moment ce tribunalul trebuia să soluţioneze pricina ca instanţă de apel,
Curtea a apreciat că nu poate fi primită excepţia inadmisibilităţii
prezentului recurs invocată de intimaţi şi a respins-o.
Pe de altă parte,
susţinerile intimaţilor potrivit
cărora recursul ar fi inadmisibil, chiar dacă s-a făcut
o calificare greşită a căii de atac de către tribunal, au fost înlăturate, întrucât, pe de o parte,
contraveneau normelor de interpretare a
dispoziţiilor legale, iar pe de altă parte, prin decizia nr. 14/2009 (invocată
de aceştia în susţinerea punctului lor
de vedere) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul în interesul
legii cu privire la interpretarea şi aplicarea art. 299 C.pr.civilă, referitoare
la admisibilitatea recursului împotriva unei decizii pronunţată de tribunal în
recurs, dacă aceasta este rezultatul
unei greşite calificări a căii de
atac exercitate de parte, tocmai pe considerentul că nu există o practică neunitară a instanţelor sub acest aspect, deciziile
anexate recursului în interesul legii (a
căror soluţie a fost însuşită şi de Procurorul General al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), fiind în sensul admiterii recursului împotriva unei decizii a tribunalului prin care calea
de atac a fost greşit calificată ca fiind recurs.
Totodată, a fost respinsă şi excepţia
autorităţii de lucru judecat, având în vedere argumentele expuse anterior,
precum şi faptul că, în cauză, nu
sunt îndeplinite dispoziţiile art. 166 C.pr.civilă şi art. 1201
Cod civil.
În raport de toate aceste considerente
instanţa a apreciat că Tribunalul Prahova calificând greşit calea de atac
exercitată de pârâţi ca recurs, în loc de apel, a soluţionat cauza în complet
nelegal constituit, încălcând astfel
normele imperative privind compunerea
instanţei.
O atare situaţie, a determinat
incidenţa cazului prevăzut de art. 304
pct. 1 C.pr.civilă,
motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civilă, Curtea a admis recursul, a casat
decizia şi a trimis cauza tribunalului pentru a
proceda la soluţionarea acestuia ca
instanţă de apel.
