avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Art. 202 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale. Obligaţia de plată a societăţii în cazul dobândirii unei părţi sociale prin succesiune. Dovada calităţii de moştenitor în cazul în care asociatul decedat era cetăţean italian,la data decesului . Legea aplicabilă moştenirii. Condiţiile reprezentării părţilor în instanţă.
 Art.275 Cod proc.civ. Relevanţa juridică a recunoaşterii subsidiare a pretenţiilor.
 
 
Legea nr. 31/1990, art. 202 alin. 3
Cod proc. civ., art. 275
 
Potrivit art. 202 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale ,în cazul dobândirii unei părţi sociale prin succesiune, prevederile alin.(2) nu sunt aplicabile dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel; în acest din urmă caz, societatea este obligată la plata părţii sociale către succesori, conform ultimului bilanţ contabil aprobat.
          Potrivit art. 66 şi 67 din Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, moştenirea este supusă: a)în ceea ce priveşte bunurile mobile, oriunde acestea s-ar afla, legii naţionale pe care persoana o avea la data morţii. Legea aplicabilă moştenirii stabileşte îndeosebi: a) momentul deschiderii moştenirii ; b) persoanele cu vocaţie de a moşteni; c) calităţile cerute pentru a moşteni; d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct; e) condiţiile  şi efectele opţiunii succesorale; f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul; g) drepturile statului asupra succesiunii vacante.
        Având în vedere dispoziţiile legale arătate, transmisiunea succesorală legală s-a produs, în ceea ce priveşte succesiunea defunctului D.F.R. potrivit legii naţionale a testatorului, respectiv potrivit legii italiene, persoanele cu vocaţia de a moşteni şi deci calitatea de moştenitori fiind stabilită, potrivit legii italiene, prin actul notarial întocmit de Notarul Ortensia Maria Vella la 20.04.2010.
 
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,
Decizia nr. 68 din 20 iunie 2012.
 
Prin decizia nr.68/20.06.2012 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţii SC I L SRL,V V şi A E  împotriva sentinţei nr. 1007 din data de  12 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu reclamantul D F S şi intervenienţii în nume propriu M L şi D F S şi a obligat apelanta SC I L SRL la plata sumei de 4.400 lei cheltuieli de judecată către intimaţi (reclamant şi interveniente).  
Potrivit art. 202 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale ,în cazul dobândirii unei părţi sociale prin succesiune, prevederile alin.(2) nu sunt aplicabile dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel; în acest din urmă caz, societatea este obligată la plata părţii sociale către succesori, conform ultimului bilanţ contabil aprobat.
Aşa cum rezultă din analiza procesului verbal de conciliere (semnat de părţile din proces) prin Hotărârea nr.1/ 25.04.2010 asociaţii S.C. I L S.R.L. au decis că nu doresc continuarea activităţii societăţii cu moştenitorii asociatului decedat.
De asemenea, asociaţii rămaşi în societate au decis urmare obligaţiei de plată a părţilor sociale către succesori, ce  revenea societăţii potrivit textului de lege mai sus citat, despăgubirea acestora cu suma de 29.138 Euro „în contul celor 7 părţi sociale ce au fost proprietatea autorului lor.”Cu această ocazie s-a votat şi în ceea ce priveşte consemnarea sumei respective la dispoziţia moştenitorilor, la sediul societăţii.
În continuare, din analiza procesului verbal de conciliere se poate observa că neînţelegerile
între părţi vizează cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate succesorilor asociatului decedat, având în vedere oferta  iniţială de 80 000 Euro făcută de asociatul pârât  V V prin adresele din 26.04.2010 şi 10.05.2010 şi revenirea asupra acestei oferte.
  Prin urmare, prezentul litigiu s-a declanşat, conform procesului verbal de conciliere încheiat de părţi (filele 6-8 dosar fond), întrucât acestea nu au reuşit să negocieze cuantumul, respectiv contravaloarea părţilor sociale datorate de societatea apelantă intimaţilor (reclamant şi intervenienţi) calitatea acestora de succesori ai asociatului decedat nefiind nici un moment contestată sau pusă la îndoială.
Or, aşa cum s-a recunoscut atât în practica judiciară  cât şi în literatura de specialitate, raportat la dispoziţiile art. 7201 alin.4, ce vizează consemnarea rezultatului concilierii directe, înscrisul care se încheie în cadrul acestei proceduri reprezintă pe de o parte actul pe care părţile îl încheie în privinţa pretenţiilor reciproce (negotium), iar pe de altă parte este mijlocul prin care părţile fac dovada concilierii directe (instrumentum).
Faptul că, ulterior, prin apelul formulat, apelanţii pârâţi au revenit asupra poziţiei iniţiale şi au contestat calitatea de moştenitori a părţilor reclamante dovedesc nu numai inconsecvenţă şi rea credinţă în desfăşurarea relaţiilor dintre acestea, dar presupune o încălcare a actului (negotium) menţionat mai sus, prin care părţile şi-au tranşat pretenţiile, cel puţin în parte cu privire la calitatea lor în cadrul raporturilor guvernate de dispoziţiile art. 202 alin. 3 din Legea nr.31/1990, privind societăţile comerciale.
Deşi prin unul din motivele invocate cu ocazia formulării apelului de faţă, pârâţii apelanţi susţin faptul că reclamanul şi intervenientele nu au făcut „dovada deplină” a calităţii lor de moştenitori nu motivează în niciun fel schimbarea atitudinii iniţiale de recunoaştere a acestei calităţi şi nu fac nicio referire la ofertele de plată pe care le-au făcut tocmai în virtutea calităţii de succesori ai asociatului defunct, precum şi de consemnare la dispoziţia acestora a sumelor cu titlu de contravaloare a părţilor sociale ce li se cuveneau.
Cu toate acestea, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanta de fond reclamantul şi intervenientele din prezenta cauză au făcut dovada calităţii de moştenitori ai asociatului decedat, conform “declaraţiei care înlocuieşte actul public”, înscris depus în original, în traducere legalizată şi apostilată (cu respectarea art.2 şi 3 din O.G. nr.66/1999 pentru aderarea României la Convenţia adoptată la Haga la 5.10.1961).
 
 
Astfel, asociatul D F R era cetăţean italian la data decesului şi a avut ultimul domiciliu în Italia, locul deschiderii succesiunii acestuia aflându-se pe teritoriul acestei ţări.
Potrivit art. 66 şi art. 67 din Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, moştenirea este supusă: a)în ceea ce priveşte bunurile mobile, oriunde acestea s-ar afla, legii naţionale pe care persoana o avea la data morţii. Legea aplicabilă moştenirii stabileşte îndeosebi: a) momentul deschiderii moştenirii ; b) persoanele cu vocaţie de a moşteni; c) calităţile cerute pentru a moşteni; d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct; e) condiţiile  şi efectele opţiunii succesorale; f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul; g) drepturile statului asupra succesiunii vacante.
Având în vedere dispoziţiile legale arătate, transmisiunea succesorală legală s-a produs, în ceea ce priveşte succesiunea defunctului D F R potrivit legii naţionale a testatorului, respectiv potrivit legii italiene, persoanele cu vocaţia de a moşteni şi deci calitatea de moştenitori fiind stabilită, potrivit legii italiene, prin actul notarial întocmit de Notarul OMV la 20.04.2010.
Legea italiană nr. 89/16.02.1913 stabileşte în Titlul I că notarii sunt funcţionari publici cărora le este acordat dreptul de a primi declaraţii de acceptare a moştenirii, cu beneficiere de masă succesorală, potrivit art. 955 din Codul Civil, iar calitatea de moştenitori legitimi sau rezervatari se dovedeşte cu atestare de notarietate judiciară sau notarială.
Actul notarial din 20.04.2010, intitulat “declaraţie care înlocuieşte actul public” (filele 48-50 dosar fond) îndeplineşte condiţiile unui act care atestă, potrivit legii italiene citate, calitatea intimaţilor (reclamanţi şi interveniente) de moştenitori ai defunctului D F R. Acest act notarial cu valoare de act public (Cartea VI, Titlul II, Secţiunea I – despre actul public – Codul Civil Italian) probează pe deplin,  până la înscrierea în fals sau anularea sa cele atestate în cuprinsul său, astfel că, reţinând că societatea pârâtă nu a făcut nici o dovadă privind înlăturarea judiciară a actului public prezentat de reclamant, acesta are o deplină putere doveditoare în privinţa calităţii de moştenitori a intimaţilor.
De asemenea, faptul că instanţa de fond a apreciat că suma de 171.031 lei reprezentând contravaloarea părţilor sociale moştenite de intimaţi se va împărţi în cote egale între aceştia nu este de natură să prejudicieze în vreun fel pe apelanţi, care oricum au fost de acord cu plata unei sume de bani (desigur alta decât cea pretinsă de intimaţi), modalitatea de împărţire a acesteia şi cuantumul ce revine fiecărui moştenitor în parte nefiind o problemă de interes pentru societate sau care să afecteze în vreun fel legalitatea sentinţei pronunţate.
Referitor la excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a intimatului D F S reiterată de apelanţi prin motivele de apel, susţinerile acestora în sensul că mandatul are un obiect străin de natura pricinii deduse judecăţii sunt lipsite de suportul probator necesar şi vor fii cenzurate ca atare de Curte.
Astfel, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientele  M L şi D F S, a fost formulată prin procurator  D F S (mandatar convenţional), iar acesta a şi semnat pentru interveniente cererea dedusă judecăţii, justificându-şi calitatea de reprezentant prin procura specială de la fila 78 dosar fond.
Din analiza integrală a acestei împuterniciri rezultă că reclamantul a fost mandatat să “acţioneze în judecată şi să primească contravaloarea părţilor sociale” din partea societăţii apelante, fiind respectate dispoziţiile prevăzute cu caracter imperativ de art. 68 alin 1, teza I C.proc.civ. potrivit cărora “procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură  legalizată”
De asemenea, potrivit art. 83 alin.1 C.proc.civ. când cererea este făcută prin mandatar se va alătura procura în original, aspect necontestat în prezenta cauză.
Având în vedere obiectul acţiunii şi al cererii de intervenţie dedusă judecăţii, respectiv obligarea pârâtei la plata c/val. părţilor sociale moştenite de la defunctul asociat D F R, procura ce însoţeşte cererea de intervenţie dă dreptul reclamantului care a fost mandatat “să acţioneze în judecată şi să primească contravaloarea părţilor sociale” la investirea instanţei în acest sens.
Prin urmare, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de dispoziţiile art. 67 şi art. 68 C.proc.civ. care reglementează reprezentarea în faţa instanţelor de judecată.
 
 
Art. 112 C.proc.civ. reclamă indicarea în cuprinsul cererii de chemare în judecată (în speţă, în cuprinsul cererii de intervenţie în interes propriu) a numelui şi calităţii celui care angajează ori reprezintă partea în proces, iar în cuprinsul cererii de intervenţie în interes propriu se specifică faptul că acesta a fost promovată prin reprezentant convenţional, alăturându-se exemplarul original al procurii, în care există o prevedere expresă cu privire la acţionarea în judecată.
De asemenea, în speţă este îndeplinită şi condiţia de fond a reprezentării, justificându-se puterea de a reprezenta pe altul, respectiv dobândirea acestei puteri şi întinderea acesteia.
Puterea de a acţiona în justiţie are în speţă un fundament convenţional caracterizat prin manifestările concordante de voinţă ale persoanei reprezentate -  mandantul (intervenientele) şi de persoane care reprezintă mandatarul (reclamantul).
În aceste condiţii, în mod corect prima instanţă a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant apreciind că prin procura specială depusă la dosar au fost îndeplinite cerinţele art. 67-68 C.pro.civ. care reglementează reprezentarea în faţa instanţei.
Pe cale de consecinţă, Curtea va respinge şi excepţia nulităţii cererii de intervenţie în interes propriu pentru lipsa semnăturii, aceasta fiind semnată de reclamantul D F S, în calitate de reprezentant convenţional al intervenientelor.
În acest context al respingerii excepţiilor mai sus invocate, Curtea nu va mai analiza excepţia de inadmisibilitate a acţiunii derivate din împrejurarea că reclamantul nu putea promova singur cererea de chemare în judecată, ci doar alături de ceilalţi moştenitori.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor V V şi A E L este adevărat că asociaţii rămaşi în societate nu au nici o obligaţie patrimonială faţă de moştenitorii asociatului defunct, aspect reţinut, de altfel, şi de instanţa de fond.
Aceasta este motivaţia pentru care, în speţă a fost obligată numai societatea pârâtă la plata contravalorii părţilor sociale ce se cuveneau asociatului defunct, ceilalţi doi pârâţi fiind chemaţi în judecată pentru opozabilitatea hotărârii.
De altfel, prin încheierea de şedinţă din data de 7.11.2011 instanţa de fond a luat act de renunţarea la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor doi asociaţi.
Cât priveşte susţinerea apelanţilor în sensul că instanţa de fond a acordat plus petito, întrucât intimaţii au solicitat expres a fii despăgubiţi potrivit bilanţului contabil aferent anului 2009, susţinerile sunt total nefondate şi lipsite de suportul probator necesar.
Astfel, intimaţii reclamant şi interveniente au solicitat atât cu ocazia concluziilor orale în faţa instanţei de fond cât şi prin concluziile scrise (filele 108-110) ca plata acestor despăgubiri să se facă ţinând cont de bilanţul contabil aprobat pe anul 2010, ca fiind ultimul bilanţ contabil.
În acest context, în mod corect prima instanţă a apreciat anul 2010, ca fiind anul ultimului bilanţ aprobat pe baza activului net corectat şi a reţinut, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză că suma reprezentând contravaloarea celor 7 părţi sociale este de 171.031 lei.
A se reţine în cauză suma de  70.020 lei (potrivit subsidiarului formulat de apelanţi) potrivit bilanţului contabil aferent anului 2009 ar fi însemnat pronunţarea unei soluţii cu încălcarea dispoziţiilor art. 202 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora, contravaloarea părţilor sociale se stabileşte conform ultimului bilanţ contabil aprobat.
Referitor la critica privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, faţă de împrejurarea că acţiunea a fost admisă în parte, iar prin întâmpinarea depusă la dosar apelanţii au fost de acord cu despăgubirea moştenitorilor asociatului defunct cu suma ce va fi stabilită de instanţă, Curtea o apreciază de asemenea, ca nefondată şi o va respinge ca atare.
Este de observat faptul că, instanţa de fond a obligat-o pe apelanta societate la plata cheltuielilor de judecată aferente pretenţiilor admise, cu respectarea dispoziţiilor art.274-276 Cod procedură civilă.
De asemenea, în cauză nu poate fi vorba de o recunoaştere a pretenţiilor intimaţilor de natură să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 275 Cod procedură civilă.
În conformitate cu acest text de lege “pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”.
Or, în speţă apelanta pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamant după cum ulterior a solicitat respingerea cererii de intervenţie în interes propriu, invocând în acest sens diverse apărări sub forma excepţiilor procesuale sau (pe fond) netemeinicia cererilor.
Faptul că societatea pârâtă a fost de acord (subsidiar) cu plata  unei sumei de bani în alt cuantum decât cel solicitat de reclamant şi interveniente este lipsit de relevanţă juridică raportat la dispoziţiile art. 275 Cod Procedură Civilă.
Mai mult pârâta apelantă fusese notificată înainte la cererea de chemare în judecată pentru plata acestei sume, notificare comunicată în baza art. 7201 Cod Procedură Civilă, care în materie comercială complineşte dispoziţiile art.1079 Cod Civil.
Aşadar, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, nefiind întemeiat nici unul din motivele de apel invocate de societatea pârâtă, motiv pentru care, Curtea în baza art.296 Cod Procedură Civilă va respinge apelul, ca nefondat.
Totodată,Curtea reţinând culpa procesuală a apelantei SC I L SRL o va obliga pe aceasta ,în baza art.274 c.pr.civ. ,la plata cheltuielilor de judecată în sumă  de 4.400 lei reprezentând onorariu de avocat către intimaţi (reclamant şi interveniente).
 
                          (Judecător Mariana Tănăsescu)