Art. 202 alin. 3 din Legea nr.
31/1990 privind societăţile comerciale. Obligaţia de plată a societăţii în
cazul dobândirii unei părţi sociale prin succesiune. Dovada calităţii de
moştenitor în cazul în care asociatul decedat era cetăţean italian,la data
decesului . Legea aplicabilă moştenirii. Condiţiile reprezentării părţilor în
instanţă.
Art.275 Cod proc.civ. Relevanţa juridică a
recunoaşterii subsidiare a pretenţiilor.
Legea nr. 31/1990, art. 202 alin.
3
Cod proc. civ., art. 275
Potrivit art. 202 alin. 3 din
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale ,în cazul dobândirii unei
părţi sociale prin succesiune, prevederile alin.(2) nu sunt aplicabile dacă
prin actul constitutiv nu se dispune altfel; în acest din urmă caz, societatea
este obligată la plata părţii sociale către succesori, conform ultimului bilanţ
contabil aprobat.
Potrivit art. 66 şi 67 din Legea nr.
105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat, moştenirea este supusă: a)în ceea ce priveşte bunurile mobile, oriunde
acestea s-ar afla, legii naţionale pe care persoana o avea la data morţii.
Legea aplicabilă moştenirii stabileşte îndeosebi: a) momentul deschiderii
moştenirii ; b) persoanele cu vocaţie de a moşteni; c) calităţile cerute pentru
a moşteni; d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct; e)
condiţiile şi efectele opţiunii
succesorale; f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul; g)
drepturile statului asupra succesiunii vacante.
Având în vedere dispoziţiile legale
arătate, transmisiunea succesorală legală s-a produs, în ceea ce priveşte
succesiunea defunctului D.F.R. potrivit legii naţionale a testatorului,
respectiv potrivit legii italiene, persoanele cu vocaţia de a moşteni şi deci
calitatea de moştenitori fiind stabilită, potrivit legii
italiene, prin actul notarial întocmit de Notarul Ortensia Maria Vella la
20.04.2010.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a
II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,
Decizia nr. 68 din 20 iunie 2012.
Prin decizia nr.68/20.06.2012
Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţii SC I L
SRL,V V şi A E împotriva sentinţei nr.
1007 din data de 12 martie 2012
pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu reclamantul D F S şi
intervenienţii în nume propriu M L şi D F S şi a obligat apelanta SC I L SRL la
plata sumei de 4.400 lei cheltuieli de judecată către intimaţi (reclamant şi
interveniente).
Potrivit art. 202 alin. 3 din
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale ,în cazul dobândirii unei
părţi sociale prin succesiune, prevederile alin.(2) nu sunt aplicabile dacă
prin actul constitutiv nu se dispune altfel; în acest din urmă caz, societatea
este obligată la plata părţii sociale către succesori, conform ultimului bilanţ
contabil aprobat.
Aşa cum rezultă din analiza
procesului verbal de conciliere (semnat de părţile din proces) prin Hotărârea
nr.1/ 25.04.2010 asociaţii S.C. I L S.R.L. au decis că nu doresc continuarea
activităţii societăţii cu moştenitorii asociatului decedat.
De asemenea, asociaţii rămaşi în
societate au decis urmare obligaţiei de plată a părţilor sociale către
succesori, ce revenea societăţii
potrivit textului de lege mai sus citat, despăgubirea acestora cu suma de
29.138 Euro „în contul celor 7 părţi sociale ce au fost proprietatea autorului
lor.”Cu această ocazie s-a votat şi în ceea ce priveşte consemnarea sumei
respective la dispoziţia moştenitorilor, la sediul societăţii.
În continuare, din analiza procesului
verbal de conciliere se poate observa că neînţelegerile
între părţi vizează cuantumul
despăgubirilor ce urmează a fi acordate succesorilor asociatului decedat, având
în vedere oferta iniţială de 80 000 Euro
făcută de asociatul pârât V V prin adresele
din 26.04.2010 şi 10.05.2010 şi revenirea asupra acestei oferte.
Prin
urmare, prezentul litigiu s-a declanşat, conform procesului verbal de
conciliere încheiat de părţi (filele 6-8 dosar fond), întrucât acestea nu au
reuşit să negocieze cuantumul, respectiv contravaloarea părţilor sociale
datorate de societatea apelantă intimaţilor (reclamant şi intervenienţi) calitatea
acestora de succesori ai asociatului decedat nefiind nici un moment contestată
sau pusă la îndoială.
Or, aşa cum s-a recunoscut atât în
practica judiciară cât şi în literatura
de specialitate, raportat la dispoziţiile art. 7201 alin.4, ce vizează
consemnarea rezultatului concilierii directe, înscrisul care se încheie în
cadrul acestei proceduri reprezintă pe de o parte actul pe care părţile îl
încheie în privinţa pretenţiilor reciproce (negotium), iar pe de altă parte
este mijlocul prin care părţile fac dovada concilierii directe (instrumentum).
Faptul că, ulterior, prin apelul
formulat, apelanţii pârâţi au revenit asupra poziţiei iniţiale şi au contestat
calitatea de moştenitori a părţilor reclamante dovedesc nu numai inconsecvenţă
şi rea credinţă în desfăşurarea relaţiilor dintre acestea, dar presupune o
încălcare a actului (negotium) menţionat mai sus, prin care părţile şi-au
tranşat pretenţiile, cel puţin în parte cu privire la calitatea lor în cadrul
raporturilor guvernate de dispoziţiile art. 202 alin. 3 din Legea nr.31/1990,
privind societăţile comerciale.
Deşi prin unul din motivele
invocate cu ocazia formulării apelului de faţă, pârâţii apelanţi susţin faptul
că reclamanul şi intervenientele nu au făcut „dovada deplină” a calităţii lor
de moştenitori nu motivează în niciun fel schimbarea atitudinii iniţiale de
recunoaştere a acestei calităţi şi nu fac nicio referire la ofertele de plată
pe care le-au făcut tocmai în virtutea calităţii de succesori ai asociatului
defunct, precum şi de consemnare la dispoziţia acestora a sumelor cu titlu de
contravaloare a părţilor sociale ce li se cuveneau.
Cu toate acestea, aşa cum în mod
corect a reţinut şi instanta de fond reclamantul şi intervenientele din
prezenta cauză au făcut dovada calităţii de moştenitori ai asociatului decedat,
conform “declaraţiei care înlocuieşte actul public”, înscris depus în original,
în traducere legalizată şi apostilată (cu respectarea art.2 şi 3 din O.G.
nr.66/1999 pentru aderarea României la Convenţia adoptată la Haga la 5.10.1961).
Astfel, asociatul D F R era
cetăţean italian la data decesului şi a avut ultimul domiciliu în Italia, locul
deschiderii succesiunii acestuia aflându-se pe teritoriul acestei ţări.
Potrivit art. 66 şi art. 67 din
Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat, moştenirea este supusă: a)în ceea ce priveşte bunurile
mobile, oriunde acestea s-ar afla, legii naţionale pe care persoana o avea la
data morţii. Legea aplicabilă moştenirii stabileşte îndeosebi: a) momentul
deschiderii moştenirii ; b) persoanele cu vocaţie de a moşteni; c) calităţile
cerute pentru a moşteni; d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la
defunct; e) condiţiile şi efectele
opţiunii succesorale; f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta
pasivul; g) drepturile statului asupra succesiunii vacante.
Având în vedere dispoziţiile
legale arătate, transmisiunea succesorală legală s-a produs, în ceea ce
priveşte succesiunea defunctului D F R potrivit legii naţionale a testatorului,
respectiv potrivit legii italiene, persoanele cu vocaţia de a moşteni şi deci
calitatea de moştenitori fiind stabilită, potrivit legii italiene, prin actul
notarial întocmit de Notarul OMV la 20.04.2010.
Legea italiană nr. 89/16.02.1913
stabileşte în Titlul I că notarii sunt funcţionari publici cărora le este
acordat dreptul de a primi declaraţii de acceptare a moştenirii, cu beneficiere
de masă succesorală, potrivit art. 955 din Codul Civil, iar calitatea de
moştenitori legitimi sau rezervatari se dovedeşte cu atestare de notarietate
judiciară sau notarială.
Actul notarial din 20.04.2010,
intitulat “declaraţie care înlocuieşte actul public” (filele 48-50 dosar fond)
îndeplineşte condiţiile unui act care atestă, potrivit legii italiene citate,
calitatea intimaţilor (reclamanţi şi interveniente) de moştenitori ai
defunctului D F R. Acest act notarial cu valoare de act public (Cartea VI, Titlul
II, Secţiunea I – despre actul public – Codul Civil Italian) probează pe
deplin, până la înscrierea în fals sau
anularea sa cele atestate în cuprinsul său, astfel că, reţinând că societatea
pârâtă nu a făcut nici o dovadă privind înlăturarea judiciară a actului public
prezentat de reclamant, acesta are o deplină putere doveditoare în privinţa
calităţii de moştenitori a intimaţilor.
De asemenea, faptul că instanţa
de fond a apreciat că suma de 171.031 lei reprezentând contravaloarea părţilor
sociale moştenite de intimaţi se va împărţi în cote egale între aceştia nu este
de natură să prejudicieze în vreun fel pe apelanţi, care oricum au fost de
acord cu plata unei sume de bani (desigur alta decât cea pretinsă de intimaţi),
modalitatea de împărţire a acesteia şi cuantumul ce revine fiecărui moştenitor
în parte nefiind o problemă de interes pentru societate sau care să afecteze în
vreun fel legalitatea sentinţei pronunţate.
Referitor la excepţia lipsei
dovezii calităţii de reprezentant a intimatului D F S reiterată de apelanţi
prin motivele de apel, susţinerile acestora în sensul că mandatul are un obiect
străin de natura pricinii deduse judecăţii sunt lipsite de suportul probator
necesar şi vor fii cenzurate ca atare de Curte.
Astfel, cererea de intervenţie în
interes propriu formulată de intervenientele
M L şi D F S, a fost formulată prin procurator D F S (mandatar convenţional), iar acesta a
şi semnat pentru interveniente cererea dedusă judecăţii, justificându-şi
calitatea de reprezentant prin procura specială de la fila 78 dosar fond.
Din analiza integrală a acestei
împuterniciri rezultă că reclamantul a fost mandatat să “acţioneze în judecată
şi să primească contravaloarea părţilor sociale” din partea societăţii
apelante, fiind respectate dispoziţiile prevăzute cu caracter imperativ de art.
68 alin 1, teza I C.proc.civ. potrivit cărora “procura pentru exerciţiul
dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută
prin înscris sub semnătură legalizată”
De asemenea, potrivit art. 83
alin.1 C.proc.civ. când cererea este făcută prin mandatar se va alătura procura
în original, aspect necontestat în prezenta cauză.
Având în vedere obiectul acţiunii
şi al cererii de intervenţie dedusă judecăţii, respectiv obligarea pârâtei la
plata c/val. părţilor sociale moştenite de la defunctul asociat D F R, procura
ce însoţeşte cererea de intervenţie dă dreptul reclamantului care a fost
mandatat “să acţioneze în judecată şi să primească contravaloarea părţilor
sociale” la investirea instanţei în acest sens.
Prin urmare, în speţă, sunt
îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de dispoziţiile art. 67 şi
art. 68 C.proc.civ.
care reglementează reprezentarea în faţa instanţelor de judecată.
Art. 112 C.proc.civ. reclamă
indicarea în cuprinsul cererii de chemare în judecată (în speţă, în cuprinsul
cererii de intervenţie în interes propriu) a numelui şi calităţii celui care
angajează ori reprezintă partea în proces, iar în cuprinsul cererii de
intervenţie în interes propriu se specifică faptul că acesta a fost promovată
prin reprezentant convenţional, alăturându-se exemplarul original al procurii,
în care există o prevedere expresă cu privire la acţionarea în judecată.
De asemenea, în speţă este
îndeplinită şi condiţia de fond a reprezentării, justificându-se puterea de a
reprezenta pe altul, respectiv dobândirea acestei puteri şi întinderea
acesteia.
Puterea de a acţiona în justiţie
are în speţă un fundament convenţional caracterizat prin manifestările
concordante de voinţă ale persoanei reprezentate - mandantul (intervenientele) şi de persoane
care reprezintă mandatarul (reclamantul).
În aceste condiţii, în mod corect
prima instanţă a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant
apreciind că prin procura specială depusă la dosar au fost îndeplinite
cerinţele art. 67-68 C.pro.civ.
care reglementează reprezentarea în faţa instanţei.
Pe cale de consecinţă, Curtea va
respinge şi excepţia nulităţii cererii de intervenţie în interes propriu pentru
lipsa semnăturii, aceasta fiind semnată de reclamantul D F S, în calitate de
reprezentant convenţional al intervenientelor.
În acest context al respingerii
excepţiilor mai sus invocate, Curtea nu va mai analiza excepţia de
inadmisibilitate a acţiunii derivate din împrejurarea că reclamantul nu putea
promova singur cererea de chemare în judecată, ci doar alături de ceilalţi
moştenitori.
Referitor la excepţia lipsei
calităţii procesuale pasive a pârâţilor V V şi A E L este adevărat că asociaţii
rămaşi în societate nu au nici o obligaţie patrimonială faţă de moştenitorii
asociatului defunct, aspect reţinut, de altfel, şi de instanţa de fond.
Aceasta este motivaţia pentru
care, în speţă a fost obligată numai societatea pârâtă la plata contravalorii
părţilor sociale ce se cuveneau asociatului defunct, ceilalţi doi pârâţi fiind
chemaţi în judecată pentru opozabilitatea hotărârii.
De altfel, prin încheierea de
şedinţă din data de 7.11.2011 instanţa de fond a luat act de renunţarea la
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor doi asociaţi.
Cât priveşte susţinerea
apelanţilor în sensul că instanţa de fond a acordat plus petito, întrucât
intimaţii au solicitat expres a fii despăgubiţi potrivit bilanţului contabil
aferent anului 2009, susţinerile sunt total nefondate şi lipsite de suportul
probator necesar.
Astfel, intimaţii reclamant şi
interveniente au solicitat atât cu ocazia concluziilor orale în faţa instanţei
de fond cât şi prin concluziile scrise (filele 108-110) ca plata acestor
despăgubiri să se facă ţinând cont de bilanţul contabil aprobat pe anul 2010,
ca fiind ultimul bilanţ contabil.
În acest context, în mod corect
prima instanţă a apreciat anul 2010, ca fiind anul ultimului bilanţ aprobat pe
baza activului net corectat şi a reţinut, potrivit raportului de expertiză
efectuat în cauză că suma reprezentând contravaloarea celor 7 părţi sociale
este de 171.031 lei.
A se reţine în cauză suma de 70.020 lei (potrivit subsidiarului formulat
de apelanţi) potrivit bilanţului contabil aferent anului 2009 ar fi însemnat
pronunţarea unei soluţii cu încălcarea dispoziţiilor art. 202 alin. 3 din Legea
nr. 31/1990, potrivit cărora, contravaloarea părţilor sociale se stabileşte
conform ultimului bilanţ contabil aprobat.
Referitor la critica privind
obligarea la plata cheltuielilor de judecată, faţă de împrejurarea că acţiunea
a fost admisă în parte, iar prin întâmpinarea depusă la dosar apelanţii au fost
de acord cu despăgubirea moştenitorilor asociatului defunct cu suma ce va fi
stabilită de instanţă, Curtea o apreciază de asemenea, ca nefondată şi o va respinge
ca atare.
Este de observat faptul că,
instanţa de fond a obligat-o pe apelanta societate la plata cheltuielilor de
judecată aferente pretenţiilor admise, cu respectarea dispoziţiilor art.274-276
Cod procedură civilă.
De asemenea, în cauză nu poate fi
vorba de o recunoaştere a pretenţiilor intimaţilor de natură să atragă
incidenţa dispoziţiilor art. 275 Cod procedură civilă.
În conformitate cu acest text de
lege “pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile
reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată afară
numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”.
Or, în speţă apelanta pârâtă prin
întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea acţiunii formulată de
reclamant după cum ulterior a solicitat respingerea cererii de intervenţie în
interes propriu, invocând în acest sens diverse apărări sub forma excepţiilor
procesuale sau (pe fond) netemeinicia cererilor.
Faptul că societatea pârâtă a
fost de acord (subsidiar) cu plata unei
sumei de bani în alt cuantum decât cel solicitat de reclamant şi interveniente
este lipsit de relevanţă juridică raportat la dispoziţiile art. 275 Cod
Procedură Civilă.
Mai mult pârâta apelantă fusese
notificată înainte la cererea de chemare în judecată pentru plata acestei sume,
notificare comunicată în baza art. 7201 Cod Procedură Civilă, care în materie
comercială complineşte dispoziţiile art.1079 Cod Civil.
Aşadar, instanţa de fond a
pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, nefiind întemeiat nici unul din
motivele de apel invocate de societatea pârâtă, motiv pentru care, Curtea în
baza art.296 Cod Procedură Civilă va respinge apelul, ca nefondat.
Totodată,Curtea reţinând culpa
procesuală a apelantei SC I L SRL o va obliga pe aceasta ,în baza art.274
c.pr.civ. ,la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.400 lei reprezentând onorariu de avocat
către intimaţi (reclamant şi interveniente).