avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Aplicarea principiului contradictorialităţii, a principiului nemijlocirii şi al administrării probelor înaintea instanţei de judecată.
 
Art.169 alin.1 Cod procedură civilă
 
În ceea ce priveşte evaluarea acestor bunuri, tribunalul a avut în vedere expertiza tehnică extrajudiciară întocmită de expert M.M., pe care reclamanţii au depus-o la dosar.
Procedând astfel, instanţa a încălcat dispoziţiile art.169 alin.1 Cod procedură civilă, potrivit cu care administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată, dacă  legea nu dispune altfel, precum şi principiile fundamentale ale dreptului civil, principiul nemijlocirii şi al contradictorialităţii.
 
Decizia civilă nr. 578/05.03.2012
 
Prin acţiunea înregistrată la data de 20.08.2010, reclamanţii V.T.Z. şi V.T.C. au solicitat în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea de drept cu caracter politic a autorului V.P.T., la 12 ani muncă silnică, 3 ani degradare civică, confiscarea totală a averii cu executarea pedepsei în perioada 23.12.1957 – 14.01.1963, urmată de graţiere, în cuantum diferit pentru fiecare reclamant, respectiv 5.000 euro şi 2.500 euro, în echivalent lei, şi de asemenea obligarea la plata despăgubirilor corespunzătoare valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare şi stabilită în raportul de expertiză tehnică întocmit de expert M.M., în cuantum de 36.997 lei, fiecărui reclamant revenindu-i 18.499 lei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii autorului V.P.T., respectiv fiu şi nepoată de fiu predecedat, că autorul a fost condamnat prin sentinţa penală nr.61/5.06.1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară şi decizia civilă nr.229/16.08.1958 a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar. Din pedeapsa închisorii acesta a executat în închisori, lagăre, colonii de muncă – P., J., G., C.B., L.D., B.B., S., G., P. – cu suferinţe şi chinuri de foame, boli, frig, bătăi, munci istovitoare în regim de exterminare etc. Pe acest fond al detenţiei şi după executare s-au produs prejudiciile de natură morală constând în dureri fizice, surditate, temerea efectiv încercată de pieire/moarte, atingerea adusă onoarei şi demnităţii, afectarea situaţiei familiei, denigrarea si lipsirea de bunuri, urmărirea de securitate, suportarea climatului ideologic dominant/socialist, comunist, decesul prematur al fiului Ion, marcarea copilăriei nepoatei C. şi reducerea şanselor ei de realizare pe plan profesional.
Bunurile imobile au fost restituite în natură, anterior, iar bunurile mobile confiscate se regăsesc în procesul verbal din 6.10.1958, dosar nr.3262/1958.
S-a solicitat admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi s-a întemeiat în drept cererea pe prevederile Legea nr.221/2009 şi O.U.G. nr.62/30.06.2010, cu incidenţa art.998, 999 Cod civil.
La data de 10.12.2010, reclamanţii au precizat acţiunea în sensul că au modificat câtimea obiectului cererii în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri morale în cuantum de 25.000 euro, pentru reclamantul V.T.Z. si 15.000 euro, pentru reclamanta Z.I.C.
La data de 7.09.2010, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009, apreciind că acest text de lege a fost adoptat cu încălcarea dispoziţiilor art.138 alin.5, art.111 alin.1 şi art.148 alin.2,  precum şi art.16 din Constituţie.
La data din 3.12.2010, Statul Român a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii motivată în esenţă pe vidul legislativ creat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr.1358/21.10.2010, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009, decizie publicată în Monitorul Oficial  partea I nr.761/15.11.2010. S-a mai arătat că în prezent nu mai există posibilitatea formulării unei acţiuni în pretenţii pentru acordarea de daune morale cauzate ca urmare a condamnărilor politice, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009.
Prin încheierea din 10.02.2011, Tribunalul A. a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii reţinând în motivare că reclamanţii au investit instanţa cu o acţiune având ca obiect plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării cu caracter politic a autorului V.P.T., precum şi plata de daune materiale, constând în valoarea bunurilor mobile confiscate în urma condamnării. Temeiul de drept invocat în susţinerea acţiunii a fost Legea nr.221/2009, dar şi disp. art.998-999 Cod civil
Într-adevăr, prin cele doua decizii ale Curţii Constituţionale, art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 a fost declarat neconstituţional, dispoziţiile încetându-şi aplicarea şi ca urmare a expirării termenului de 45 zile prevăzut de Legea nr.47/1992, pentru rediscutarea textului de lege constatat a fi în contradicţie cu Constituţia, însă această situaţie nu este de natură a conduce la inadmisibilitatea acţiunii de faţă.
Se observă ca cel de-al doilea capăt de cerere se întemeiază pe disp. art.5 alin.1 lit. b din Legea nr.221/2009, text în vigoare şi care urmează a fi analizat de instanţa în soluţionarea cererii, iar in sprijinul capătului de cerere privind daunele morale s-a invocat şi principiul răspunderii civile delictuale, legea speciala reprezentata de Legea nr.221/2009, fiind doar o aplicare a acestui principiu.
Se impune aşadar ca cererea reclamanţilor privind daunele morale să fie analizată din perspectiva dispoziţiilor de drept comun-art.998-999 Cod civil, chiar dacă legea specială nu mai poate fi primită ca şi temei al pretenţiilor reclamanţilor.
Prin sentinţa nr.123/4.04.2011, Tribunalul A., Secţia civilă a admis în parte acţiunea reclamanţilor V.T.Z. şi V.I.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata către petenţi a sumei de câte 8.649,5 lei fiecare, reprezentând c/val bunurilor mobile confiscate conform procesului verbal întocmit la 6.10.1958 în dosarul nr.3262/1958, autorului V.P.T., respectiv: un bou în vârstă de trei ani; un porc; un aparat de radio; 2 mc. lemn construcţii de stejar; 12 buc. scândură de brad; 300 buc. uluci de fag; 1.400 buc. şiţă; 20 buc. cosorobi; 35 buc. obezi pentru roţi căruţă; 25 buc. lăzi speciale fructe; 20 buc. anini; 8 lăzi goale; 1 hambar; 2500 kg mere; 705 kg. borhot; 500 kg. fân; conform evaluării făcute de expert M.M. f.41-43 dosar; a respins cererea de acordare a daunelor morale; a obligat pârâtul la plata  către fiecare dintre petenţi a sumei de 250 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Tribunalul a reţinut că, prin Decizia nr.1354/21.10.2010, pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010 s-a stabilit că dispoziţiile art.I pct.1 şi art.II din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.62/2010, pentru modificarea şi completarea Legii nr.221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituţionale, iar, prin Decizia nr.1358/2010 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr.761 din 15/11/2010 s-a reţinut că prevederile art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Tribunalul a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate in perioada comunista este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similara cu cea avuta anterior - ceea ce este şi imposibil - ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că nu poate exista decât o obligaţie "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate in perioada comunista, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor.
Faţă de considerentele expuse şi deciziile Curţii Constituţionale care sunt general obligatorii şi produc efecte de la data publicării în Monitorul  Oficial, Tribunalul a reţinut că nu mai există cadrul legal în limitele căruia reclamanţii să-şi întemeieze pretenţia, dispărând temeiul de drept menţionat-sub acest aspect excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de Statul Român urmând a fi privită  ca o apărare dacă se ţine seama că la momentul promovării acţiunii, în funcţie de care se apreciază admisibilitatea acesteia temeiul  legal al promovării ei exista.
Prevederile art.998-999 Cod civil nu s-au reţinut a fi  aplicabile în cauză, întrucât daunele morale astfel cum au fost reglementate iniţial în Legea nr.221/2009 priveau o modalitate specială de reparare a prejudiciului moral suferit de persoanele condamnate pe nedrept de regimul comunist, pe câtă vreme dispoziţiile arătate sunt reglementări cu caracter general în materia răspunderii civile delictuale.
În ceea ce priveşte plata despăgubirilor corespunzătoare valorii bunurilor mobile confiscate, solicitată de reclamanţi, tribunalul a reţinut că prin procesul verbal din 6.10.1958, întocmit în temeiul sentinţei penale de condamnare  nr.61/1958, s-a dispus confiscarea obiectelor imobile şi mobile Cu privire la bunurile imobile reclamanţii au arătat în cererea de chemare în judecată că le-au fost restituite în natură.
În ceea ce priveşte bunurile mobile acestea au fost evaluate de expert  tehnic M.M. şi a fost obligat Statul Român la plata contravalorii acestora, invocându-se prevederile art.5 alin.1 lit.b) din Legea nr.221/2009.
La data de 27.06.2011, petenţii reclamanţi V.T.Z. şi V.I.C. au solicitat îndreptarea erorilor de calcul din sentinţa civilă nr.123/4.04.2011, pronunţată de Tribunalul A., în sensul că bunurile mobile cuprinse în dispozitiv corespund ca denumire şi cantitate – totală sau parţială – cu cele enumerate în expertiză  astfel că deşi a fost însuşită evaluarea raportului de expertiză, calculul diferă în sensul că greşit în hotărâre este trecută suma de 8.649,5 lei x2 = 17.299 lei, calculul corect fiind total 23.664 lei : 2= 11.832 lei.
S-a solicitat la aceeaşi dată şi prin aceeaşi cerere de către petenţi  completarea sentinţei civile sus menţionate cu bunurile şi valorile corespunzătoare expertizei dar omise la pronunţare, respectiv cazan de  fabricat ţuică, în valoare de   5.000 lei; mere 334 kg în valoare de 501 lei; pere 25 kg. în valoare de 500 lei; borhot prune 705 kg în valoare de 7.050 lei, fân 780 kg. în valoare de 234 lei, în total 13.285 lei, fiecare petent 6.642,5 lei.
Prin sentinţa nr.353/24.10.2011, Tribunalul A., Secţia civilă a respins cererea de îndreptare a erorilor materiale, precum şi cererea de completare a aceleiaşi hotărâri.
Împotriva sentinţei nr.123/4.04.2011, reclamanţii au formulat recurs, la data de 27.06.2011, pentru motivele de nelegalitate, prevăzute de art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă, astfel:
- Ca urmare a pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr.1358/2010, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.5 alin.1 lit. a Teza întâi din Legea nr.221/2009, au încetat efectele juridice ale acestei norme, astfel încât s-a ajuns la consecinţa unei denegări de dreptate, în sensul art.3 Cod civil.
- Instanţa trebuia să soluţioneze acţiunea în temeiul art.998 – 999 Cod civil.
- În mod greşit instanţa nu a dispus acordarea de despăgubiri şi pentru bunurile cazan de fabricat ţuică, mere, pere, borhot prune şi fân, deşi erau indicate în procesele –verbale de confiscare anexate acţiunii.
Reclamanţii au formulat recurs şi împotriva sentinţei nr.353/24.10.2011, la data de 9.12.2011, criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, raportat la art.3041 din acelaşi cod, astfel:
Prin voinţa reclamanţilor în expertiză au fost cuprinse numai o parte din bunurile mobile înscrise în actele de confiscare, în dispozitivul sentinţei nr.123/2011 sunt cuprinse bunuri mobile ce corespund prin denumire şi cantitate cu cele din expertiză, însă, deşi a fost însuşită evaluarea din raportul de expertiză calculul este diferit.
Se impunea şi completarea hotărârii cu bunurile enumerate mai sus.
Împotriva sentinţei civile nr.123/2011 a formulat recurs în termen legal şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, raportat la art.3041 din cod, astfel:
- greşit s-a admis cererea de acordare a daunelor materiale şi s-a dispus obligarea recurentului la plata sumei de 8.649,5 lei către reclamanţi, sumă ce reprezintă contravaloarea bunurilor mobile confiscate de la autorul lor V.T. Hotărârea este nelegală, deoarece se întemeiază pe prevederile unei legi a cărui obiect a fost declarat neconstituţional, în prezent neexistând posibilitatea formulării unei acţiuni în pretenţii pentru acordarea de daune morale şi materiale cauzate ca urmare a condamnărilor politice.
- un alt motiv de nelegalitate îl constituie acordarea de daune materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate fără a se avea în vedere că reclamanţii au uzat de prevederile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005, instanţa de fond neţinând seama la acordarea despăgubirilor nici de faptul că autorul reclamanţilor a beneficiat de toate măsurile reparatorii în temeiul Decretului Lege nr.118/1990.
- existenţa unor daune materiale nu a fost dovedită, acordarea acestora s-a făcut pe baza unei evaluări extrajudiciare anexată cererii introductive, evaluare ce nu are nicio valoare juridică.
- nu s-au avut în vedere menţiunile făcute în procesul – verbal de confiscare referitoare la faptul că o mare parte din bunurile supuse confiscării au fost lăsate în folosinţa familiei condamnatului, bunuri restituite prin hotărâre moştenitorilor acestuia.
- acordarea despăgubirilor materiale reclamanţilor s-a făcut cu încălcarea prevederilor art.5 alin.5 din Legea nr.221/2009, care impun încetarea de drept a procedurilor de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr.10/2001 sau Legii nr.247/2005, în cazul acordării de despăgubiri în condiţiile prevăzute la alin.1 lit.b;
- instanţa şi-a format convingerea exclusiv pe susţinerile reclamanţilor, fără a se proba că măsurile reparatorii acordate până la apariţia Legii nr.221/2009 ar fi insuficiente;
- nu s-a făcut o cuantificare a daunelor materiale care să poată fi supusă controlului judiciar;
- nu s-a verificat îndeplinirea condiţiei potrivit cu care se acordă despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate, numai dacă nu au fost restituite sau nu s-au obţinut anterior despăgubiri în echivalent, condiţie ce rezultă din redactarea art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009.
Prin întâmpinare Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezenta de Direcţia Generală Finanţelor Publice A. a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanţi ca nefondat.
Analizând recursurile, Curtea a constatat că se impune admiterea acestora, casarea în parte a sentinţelor şi trimiterea spre rejudecarea cererii privind despăgubirile materiale, aceluiaşi tribunal, cu menţinerea în rest a sentinţei de fond, pentru argumentele ce se vor arăta în continuare.
În ceea ce priveşte motivele de recurs formulate de reclamanţi în sensul că hotărârea instanţei de fond este nelegală, deoarece trebuia admisă cererea privind daunele morale în temeiul art.998-999 Cod civil, sunt neîntemeiate.
Acţiunea introductivă a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art.5 din Legea nr.221/2009, însă, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii acestui articol, temeiul de drept a fost completat în sensul întemeierii acţiunii şi pe dispoziţiile art.998-999 Cod civil.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia nr.6976/9.12.2004 că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul şi în situaţiile prevăzute de art.504 şi urm.din Codul de procedură penală, iar nu în temeiul art.998-999 din Codul civil, precum şi pentru alte situaţii neprevăzute în textul citat din Codul de procedură penală”.
În acelaşi sens, prin decizia nr.422/17.01.2006 instanţa supremă a statuat că „dispoziţiile art.998-999 Cod civil privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.
Reglementarea legală ce stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art.504 Cod procedură penală, raportat la art.52 alin.3 din Constituţia României care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale. De asemenea, dispoziţiile art.504 alin.1 Cod procedură penală nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art.998-999 Cod civil, această interpretare putând conduce la ideea că Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice are o răspundere nelimitată şi necondiţionată, situaţie în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii, nu se mai justifică din moment ce principiile consacrate de art.998-999 Cod civil sunt general aplicabile.”
Din interpretarea normelor legale rezultă că legiuitorul a reglementat răspunderea statului numai în temeiul art.504 Cod procedură penală şi numai în cazurile în care se înlătură răspunderea penală în cadrul unui proces penal şi nu pentru cazurile în care se constată caracterul politic al condamnării, în condiţiile dispoziţiilor prevăzute în Decretul-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, ale O.U.G. nr.214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor sau ale Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 06.03.1945-22.12.1989.
Astfel, aşa cum a statuat Î.C.C.J. dispoziţiile art.998-999 Cod civil privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare sau condamnările politice din perioada comunistă.
Cât priveşte acţiunea fondată pe dispoziţiile Legii nr.221/2009, Curtea reţine că trebuie avută în vedere decizia nr.12/2011, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr.789 din 7 noiembrie 2011 prin care s-a stabilit ca, „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr.1.358/2010 si nr.1.360/2010, dispoziţiile art.5 alin.1 lit.a) teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora si-au încetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional in Monitorul Oficial.”
Este de asemenea neîntemeiat şi motivul de recurs invocat de pârâtul Statul Român, în sensul greşitei acordări a daunelor materiale, pentru considerentul că hotărârea se întemeiază pe dispoziţiile unei legi a cărui obiect a fost declarat neconstituţional; dispoziţiile art.I pct.1 din O.U.G. nr.62/2010, care au modificat lit.a) a art.5 din Legea nr.221/2009, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.354/2010, de asemenea, prevederile art.5 alin.1 lit.a) teza întâi au fost declarate neconstituţionale prin Deciziile Curţii Constituţionale nr.1358/2010 şi nr.1360/2010.
Se constată aşadar că prevederile art.5 alin.1 lit.b) din Legea nr.221/2009 nu au fost declarate neconstituţionale.
Potrivit acestor din urmă prevederi, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art.4 alin.4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare.
Sunt însă întemeiate motivele de recurs invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în sensul că daunele materiale acordate de instanţa de fond nu au fost dovedite decât pe baza unei evaluări extrajudiciare anexate cererii introductive şi că nu s-a făcut o cuantificare a acestor daune care să poată fi supusă controlului judiciar.
Astfel, tribunalul a reţinut în mod corect în ceea ce priveşte despăgubirile datorate pentru bunurile mobile confiscate, că existenţa acestora a fost dovedită prin procesul verbal din 6.10.1958, întocmit de executorul judecătoresc al Tribunalului M. în temeiul sentinţei penale de condamnare nr.61/1958, proces verbal prin care   s-au identificat şi confiscat bunurile mobile şi imobile.
În ceea ce priveşte evaluarea acestor bunuri, tribunalul a avut în vedere expertiza tehnică extrajudiciară întocmită de expert Măcriş Mariana, pe care reclamanţii au depus-o la dosar.
Procedând astfel, instanţa a încălcat dispoziţiile art.169 alin.1 Cod procedură civilă, potrivit cu care administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată, dacă  legea nu dispune altfel, precum şi principiile fundamentale ale dreptului civil, principiul nemijlocirii şi al contradictorialităţii.
Nemijlocirea constă în obligaţia instanţei de a cerceta în mod direct întregul material probator, ceea ce implică folosirea dovezilor judiciare; în cauză instanţa trebuia să pună în discuţia părţilor administrarea probei cu expertiză tehnică pentru evaluarea bunurilor cuprinse în procesul verbal din 1958, ci nu să-şi fundamenteze soluţia pe un raport de expertiză extrajudiciară, întrucât numai prin proba cu expertiză tehnică judiciară puteau fi verificate obiectivele stabilite de părţile procesuale în condiţii de egalitate, obiective ce urmau să fie cenzurate de instanţă, în raport de obiectul pricinii, pentru că numai astfel se putea face o cuantificare a daunelor materiale care să poată fi supusă controlului judiciar.
Procedând astfel, instanţa de fond a soluţionat procesul fără a cerceta pe bază de probatorii fondul cauzei, astfel încât în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.3 Cod procedură civilă, au fost admise ambele recursuri şi casate în parte sentinţele, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii privind despăgubirile materiale, aceluiaşi tribunal.
A fost menţinută în rest sentinţa.
Cu prilejul rejudecării, instanţa va pune în discuţia părţilor proba cu expertiză tehnică judiciară pentru evaluarea bunurilor cuprinse în procesul verbal de confiscare şi se vor avea în vedere şi celelalte motive de recurs, invocate de pârâtul Statul Român, ca apărări de fond.