Apel formulat tardiv. Repunerea
în termen. Depăşirea termenului înscris în art.103 alin.(2) C.proc.civ. Consecinţe.
Cod procedură civilă, art. 103
alin. 2
Potrivit disp. art.103 (1) C.proc.civ.
neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de
procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune
altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o
împrejurare mai presus de voinţa ei.
Alin.2 al textului citat prevede
că în acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15
zile de la încetarea împiedicării; în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele
împiedicării.
Termenul de formulare a cererii
de repunere în termen este un termen de decădere, în speţă nefiind aplicabile
prevederile Decretului nr.167/1958.
Ca atare, depăşirea termenului de
15 zile de la încetarea împiedicării atrage respingerea cererii de repunere în
termenul de apel, astfel încât apelul se va respinge ca tardiv.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I
Civilă,
Decizia civilă nr. 1461 din 10
aprilie 2012.
Prin decizia civilă nr.1461
pronunţată la 10.04.2012
Curtea de Apel Ploieşti a respins ca
nefondat recursul declarat de pârâtul R.I. – prin procurator, împotriva
deciziei civile nr.270 din 28.09.2011
pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în
contradictoriu cu intimata-reclamantă CG şi autoritatea tutelară Primăria
comunei C şi s-a luat act că intimata va solicita cheltuieli de judecată pe
cale separată.
La pronunţarea soluţiei instanţa
de recurs a reţinut în esenţă
următoarele:
Prin cererea înregistrată pe
rolul Judecătoriei Răcari sub nr. 3559/284/2009, reclamanta RG a
chemat în judecată pe pârâtul RI pentru că prin
hotărârea ce o va pronunţa să dispună desfacerea căsătoriei încheiata între părţi la data de 16.10.1993 din culpa exclusiva a
pârâtului; încredinţarea spre creştere şi educare a minorului RVT reclamantei; obligarea
pârâtului la plata pensiei de
întreţinere în favoarea minorului; reluarea de către reclamanta a numelui avut
anterior căsătoriei, acela de C şi partajul bunurilor comune, cu obligarea
pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta
a arătat că s-a căsătorit cu pârâtul la data de 16.10.1993, căsătorie din care a
rezultat minorul RVT, născut la data de 21.04.1996. A mai arătat că în primii ani de
căsnicie, şotii s-au interes bine, însă ulterior pârâtul a devenit violent,
enervându-se foarte des şi fără motiv, având un limbaj vulgar atât faţă de ea
cât şi faţă de copil. În plus, a arătat că relaţiile dintre ei s-au deteriorat grav, orice încercare de
comunicare finalizându-se cu certuri şi chiar lovire, nu mai au relaţii de
foarte mult timp deşi locuiesc împreună, iar copilul este afectat de certurile
dintre ei.
A mai precizat reclamanta că
minorul este foarte ataşat de ea, pârâtul nefiind interesat de nevoile sau de
problemele acestuia. În privinţa capătului de cerere privind partajarea
bunurilor comune, a arătat că în timpul căsătoriei cu pârâtul a fost
achiziţionat un teren în suprafaţă de 1690 mp situat în comuna C, judeţ
Dâmboviţa pe care au edificat începând cu anul 1998 o casa de locuit şi anexe
gospodăreşti, cota de contribuţie fiind
de ½ pentru fiecare.
Pârâtul a formulat întâmpinare şi
cerere reconvenţională, prin care a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantei-pârâte;
încredinţarea spre creştere şi educare a
minorului RVT reclamantei-pârâte cu stabilirea unui program de vizită; reluarea
de către reclamanta-pârâtă a numelui avut anterior căsătoriei, acela de C şi
partajul bunurilor comune, cu obligarea reclamantei-pârâte la plata
cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr.50/11.01.2010,
Judecătoria Răcari a admis cererea principală şi a dispus desfacerea căsătoriei
încheiată între părţi; a dispus încredinţarea spre creştere şi educare a minorului RVT născut la data de 21.04.1996
mamei; a stabilit în sarcina pârâtului-reclamant obligaţia plăţii unei pensii
de întreţinere în favoarea minorului în cuantum de 250 lei lunar începând cu
data introducerii cererii, respectiv 12.10.2009 şi până la majorat; a dispus
reluarea de către reclamanta-pârâtă a numelui avut anterior căsătoriei şi anume
acela de C de la data rămânerii irevocabile a hotărârii; a admis în parte
cererea reconvenţională şi a obligat reclamanta-pârâta să permită
pârâtului-reclamant să ia minorul la domiciliul sau în prima şi a treia sâmbătă din lună de la
orele 10,00 până duminica la orele
16,00; trei zile în vacanţele şcolare din perioada sărbătorilor legale - Crăciun şi Paste, începând
cu a doua zi a fiecăreia dintre cele două sărbători şi în primele trei
săptămâni din vacanţa de vară şi a disjuns cererea privind partajarea bunurilor
comune.
Împotriva sentinţei a declarat
apel pârâtul RI, solicitând repunerea în termenul de apel, arătând că s-a aflat
într-o împrejurare mai presus de voinţa să de a exercita în termen căile legale
de atac şi abia la data de 27.04.2011 a luat cunoştinţă de faptul că divorţul s-a
desfăcut din culpa să exclusivă şi că faţă de această dată când a încetat
împiedicarea de a cunoaşte modul în care a fost desfăcută căsătoria, a opinat
că încep să curgă cele 15 zile în care poate să îndeplinească actul de
procedură privind cererea de apel, motiv pentru care a solicitat încuviinţarea
repunerii în termen şi că o altă împrejurare mai presus de voinţa sa, ce
determină repunerea în termenul legal este împiedicarea de a cunoaşte că
judecătorul care a soluţionat divorţul nu avea
competenţa materială de a judeca divorţul, nefiind în specialitatea
dreptul familiei.
Cu privire la motivele de apel, a
arătat că sentinţa de divorţ este netemeinică şi nelegală, la baza pronunţării
culpei exclusive nu stă nicio dovadă a violenţelor şi agresiunilor fizice,
dimpotrivă ancheta socială, depoziţiile martorilor şi recunoaşterile socrilor
şi soţiei la interogatoriu demonstrând contrariul.
Pe cale de consecinţă, a
solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei, urmând că prin
readministrarea probelor să se dispună desfacerea căsătoriei din culpa
exclusivă a intimatei reclamante-pârâte.
Tribunalul Dâmboviţa, prin
decizia civilă nr.270 din 28.09.2011, a respins cererea de repunere în termenul de
apel şi a respins apelul ca tardiv formulat, obligând apelantul la plata către
intimată a sumei de 1954 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel,
tribunalul a reţinut în ceea ce priveşte cerere de repunere în termenul de apel
potrivit art.103 (1) C.proc.civ. că „neexercitarea oricărei căi de atac şi
neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal, atrage decăderea,
afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost
împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei”. În acest din urmă
caz, aceasta trebuie să solicite repunerea în termen şi, deopotrivă, să
îndeplinească actul de procedură în termen de 15 zile de la data împiedicării.
Apelantul a susţinut că
împrejurarea mai presus de voinţa sa care l-a împiedicat să exercite calea de
atac a apelului în termenul legal a fost reprezentată de faptul că apărătorul
ales nu i-a comunicat că divorţul s-a pronunţat din culpa sa exclusivă,
asigurându-l că a fost reţinută culpa comună a soţilor în desfacerea
căsătoriei.
A mai susţinut apelantul că
despre conţinutul sentinţei pronunţate a luat cunoştinţă pe data de 27.04.2011,
când Judecătoria Răcari i-a comunicat rapoartele de expertiză topo şi
construcţii.
Din examinarea actelor existente
la dosarul de fond, tribunalul a reţinut însă o altă situaţie de fapt.
Astfel, s-a constatat că la data
de 11.01.2010
s-a pronunţat de către Judecătoria Răcari sentinţa civilă nr. 50/11.01.2010 ce
a fost comunicată reclamantei-pârâte (intimata din prezentul apel) RG la data
de 22.02.2010.
Din referatul întocmit de grefierul MM de la Judecătoria Răcari
a rezultat că dovada de comunicare a sentinţei civile sus menţionate către
pârâtul-apelant RI a fost
sustrasă de la dosarul cauzei,
ataşându-se borderoul de expediere a corespondentei în care se menţionează că
sentinţa a fost expediată apelantului cu recomandata nr.2555 la data de 19.02.2010.
A mai reţinut tribunalul că la
data de 29.03.2010,
în cadrul judecării procesului de partaj bunuri comune, s-a depus de către
reclamanta-intimata RG hotărârea de divorţ cu menţiunea definitiva şi
irevocabilă.
Prin urmare, chiar admiţând că
apelantul-pârât nu i-a fost comunicată hotărârea de divorţ, neexistând la
dosarul de fond dovada de comunicare, împiedicarea mai presus de voinţa părţii
care a determinat-o să nu exercite calea de atac a apelului în termenul legal,
a încetat la data de 29.03.2010 când a luat cunoştinţă de hotărârea
judecătorească pronunţată în cauză.
De la acest moment, pârâtul
apelant avea la dispoziţie, conform art. 103 (2) C.proc.civ., un termen de 15
zile pentru a solicita repunerea în termenul de apel şi deopotrivă pentru a
îndeplini actul de procedură, respectiv declararea căii de atac a apelului.
Împotriva deciziei a declarat
recurs în termen legal pârâtul, invocând motive de nelegalitate în sensul
dispoziţiilor art. 304 pct.5, 6, 7, 8 şi 9
C.proc.civ. sub următoarele aspecte:
Instanţa era obligată să judece
cauza de „divorţ cu copii” în mod obligatoriu nu numai în prezenţa
apelantului-pârât ci şi în prezenţa intimatei-reclamante, hotărârea pronunţată
fiind dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii
de art.105 alin.2 C.proc.civ.
Deşi prin cererea de apel s-a
solicitat mai întâi repunerea în termenul de apel, instanţa motivează sentinţa
doar pe baza actelor depuse de intimată
deşi singurul act care trebuia luat în discuţie era dovada de comunicare a
hotărârii de divorţ care nu există la dosar.
Câtă vreme la dosar nu există
dovada de comunicare a hotărârii de divorţ se impunea fie suspendarea judecării
apelului până la soluţionarea cererii de refacere a înscrisului dispărut, fie
judecata pe fond a apelului faţă de faptul că cererea de repunere în termen
rămăsese fără obiect în lipsa dovezii de comunicare de la dosar.
Sub acest aspect, susţine
recurentul, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, fără să-i permită
acestuia să demonstreze că nu este vinovat de desfacerea căsătoriei din culpa
sa exclusivă, că nu a putut declara în termen calea de atac şi că toate
hotărârile judecătoreşti au fost obţinute de fosta soţie prin viclenie
folosindu-se de interesul superior al copilului.
Se solicită pentru motivele
invocate admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre
rejudecare la acelaşi tribunal pentru judecarea apelului.
Examinând sentinţa atacată, prin
prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele şi lucrările
dosarului, de dispoziţiile legale ce au incidenţă în soluţionarea cauzei,
Curtea a constatat că recursul este nefondat
potrivit considerentelor ce urmează:
Pretinsa încălcare a normelor
privind citarea şi prezenţa părţilor în proces nu se verifică.
Dispoziţiile art. 614 C.proc.civ. stabilesc că,
în faţa instanţelor de fond în cadrul procedurii de judecată a divorţului,
părţile se vor înfăţişa în persoană, afară de cazurile limitativ prevăzute de
text, când părţile se vor putea înfăţişa prin mandatar.
Din alineatul (2) al art.105 C.proc.civ.
rezultă că nu orice act de procedură făcut cu
neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent este nul,
ci, pentru anularea unui atare act de procedură se cer a fi îndeplinite
cumulativ trei condiţii: actul de procedură să fi fost întocmit cu neobservarea
formelor legale sau de un funcţionar necompetent, actul de procedură să fi
produs părţii o vătămare şi vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin
anularea actului.
În speţă, nu poate fi vorba
despre incidenţa textelor legale precizate întrucât părţile se aflau în faza de
judecată a apelului când reprezentarea nu este interzisă, pe de o parte, iar pe
de altă parte pretinsa vătămare la care se referă art.105 alin.2 din C.proc.civ.
putea fi invocată eventual de reclamantă şi nu de apelantul-pârât al cărui
demers judiciar viza cererea de repunere în termen pentru declararea apelului
formulat tardiv.
Este neîntemeiată şi critica
invocată în cel de-al doilea motiv de recurs.
Instanţa de apel a cenzurat
corect solicitarea pârâtului de repunere în termenul de exercitare a căii de
atac formulate tardiv.
Textul înscris în art.103 (1) C.proc.civ.
prevede că neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt
act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea
dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o
împrejurare mai presus de voinţa sa.
Alin.(2) al art.103 C.proc.civ.
stabileşte că în ipoteza a II-a a primului alineat, actul de procedură se va
îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării şi în acelaşi
termen vor fi arătate şi motivele împiedicării.
În raport cu actele dosarului,
instanţa de apel a reţinut că sentinţa civilă nr.50/11.01.2010 pronunţată de
Judecătoria Răcari prin care s-a soluţionat divorţul părţilor a fost comunicată
reclamantei la data de 22.02.2010, iar din borderoul de expediere a
corespondenţei a rezultat că sentinţa a fost expediată şi pârâtului cu
recomandata nr.2555 la data de 19.02.2010.
Este adevărat că din referatul
întocmit de grefierul MM de la Judecătoria Răcari
rezultă că dovada de comunicare a sentinţei de divorţ către pârât a fost
sustrasă de la dosar însă, la data de 29.03.2010, în cadrul procesului de partaj
bunuri comune, reclamanta a prezentat hotărârea de divorţ cu menţiunea definitivă
şi irevocabilă, pârâtul fiind prezent şi luând cunoştinţă de această situaţia.
În acest context, instanţa de
apel făcând trimitere la disp.art.103 (2) C.proc.civ. a reţinut corect, chiar
admiţând că pârâtului nu i s-a comunicat hotărârea de divorţ, că de la această
dată – 29.03.2010
pârâtul avea la îndemână un termen de 15 zile pentru a solicita repunerea în
termenul de declarare a apelului.
În plus, s-a avut în vedere de
instanţa de control ca argument al soluţiei date şi împrejurarea că în luna
aprilie 2011 pârâtul a depus la Oficiul
Stării Civile al Primăriei C hotărârea judecătorească de
divorţ cu menţiunea „irevocabilă” pentru încheierea noii căsătorii şi, în fine,
instanţa de apel nu avea obligaţia suspendării cauzei până la soluţionarea
cererii de refacere a înscrisului dispărut, textul înscris în art. 244 (1)
pct.1 C.proc.civ. având caracter facultativ, iar judecata pe fond a apelului
faţă de lipsa dovezii de comunicare a hotărârii atacate nu se impunea în
condiţiile în care, aşa cum s-a arătat mai sus, solicitarea de repunere în
termenul de exercitare a căii de atac s-a făcut cu nesocotirea dispoziţiilor
art.103 (2) C.proc.civ.
