Apel. Desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare. Cazuri. Soluţia instanţei de recurs după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010.

Apel. Desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare. Cazuri. Soluţia instanţei de recurs după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010.

C. pr. pen., art. 379 pct. 2 lit. b

Legea nr. 202/2010, art. XXIV

Necesitatea, rezultând din imperativele unui proces echitabil, care ţine de soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, a schimbat considerabil optica legiuitorului român asupra parcurgerii obligatorii de către o cauză penală a unui triplu grad de jurisdicţie. Astfel, prin Legea nr. 356/2006, au fost semnificativ reduse cauzele de desfiinţare şi de casare cu trimitere spre rejudecare, lăsând posibilitatea instanţei de control judiciar într-un număr însemnat de situaţii, să rejudece ea însăşi pricina şi să restabilească legalitatea încălcată în judecata anterioară.

Nesoluţionarea fondului cauzei sau necitarea unei părţi, în condiţiile în care acea parte nu a formulat apel şi apelul declarat de procuror nu se referă la situaţia acesteia, sunt excluse din categoria cauzelor de desfiinţare cu trimitere.

Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie

Decizia penală nr. 157R/23 februarie 2012

Prin sentinţa penală nr. 170/16 martie 2010, Judecătoria Reghin:

- în temeiul art. 11 pct. 2 alin. 1 Cod procedură penală raportat la art. 10 alin. 1 lit. b Cod procedură penală, l-a achitat pe inculpatul G. de comiterea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 37 din Legea 90/1996.

- în temeiul art. 184 alin. 2 şi 4 Cod penal, l-a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală din culpă.

- în temeiul art. 81 alin. 1 Cod penal, a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată de 2 ani şi 6 luni, termen de încercare stabilit în condiţiile art. 82 alin. 1 Cod penal şi alcătuit din durata pedepsei aplicate la care s-a adăugat intervalul de timp de 2 ani prevăzut de lege.

- în temeiul art. 359 Cod procedură penală, i-a atras atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 Cod penal, a căror nerespectare atrage revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

- a constatat că SC „A.R. A.R.D.A.F.” SA are calitatea de asigurator.

-în baza art. 346 alin. 1 Cod procedură penală, art. 14 alin. 3 lit. b Cod procedură penală, raportat la art. 998-999 şi art.1000 alin. 3 Cod civil, a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă V.Ş. şi l-a obligat pe inculpatul G.V. în solidar cu partea responsabilă civilmente SC C.C.C.F. Bucureşti – Filiala Drumuri şi Poduri Cluj Napoca - prin lichidator H&B.I. Cluj Napoca să-i plătească părţii civile suma de 639,04 daune civile şi suma de 50.000 lei daune morale.

- în baza art. 346 alin. 1, art. 14 alin. 3 lit. b Cod procedură penală raportat la art. 998, 999 şi 1000 alin. 3 Cod civil, a respins celelalte pretenţii civile formulate de partea civilă în cauză.

- în temeiul art. 191 alin. 1, 3 Cod procedură penală, l-a obligat pe inculpat în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum total de 280 lei.

Prin încheierea din 5 mai 2008, Judecătoria Reghin, în urma discuţiilor contradictorii purtate între reprezentantul Ministerului Public şi părţi, a stabilit că, în cauză calitate de parte responsabilă civilmente o are SC C.C.C.F. Bucureşti – Filiala Drumuri şi Poduri Cluj Napoca, iar nu S.C. T.C. S.R.L. şi S.C. A.T. S.R.L.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Reghin, inculpatul G. V. şi partea vătămată/civilă V.Ş.

Prin Decizia penală nr. 170/A/19 mai 2011, Tribunalul Mureş:

- în temeiul art. 379 pct.2 lit. b Cod procedură penală, a admis apelurile declarate de Parchetul de de lângă Judecătoria Reghin, inculpatul G. V. şi partea civilă V.Ş., împotriva Sentinţei penale nr. 170 din data de 16 martie 2010, pronunţată de Judecătoria Reghin în dosarul nr. 577/289/2007 şi, în consecinţă:

- a desfiinţat integral hotărârea apelată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, primei instanţe, respectiv Judecătoriei Reghin, ultimul act procedural valabil fiind încheierea de şedinţă din data de 17 martie 2008.

- a făcut aplicarea art. 192 alin. 3 C. pr. pen.

Pentru pronunţarea acestei hotărâri, tribunalul a reţinut că, în legătură cu latura penală, dar şi civilă a cauzei, motivul de nelegalitate invocat de apărătorul ales al inculpatului, relativ la soluţionarea cauzei în lipsa unei părţi a cărei introducere în cauză a solicitat-o, este întemeiat.

Aşa cum rezultă din conţinutul actului de inculpare, din probele cauzei, în speţă contractul de muncă al inculpatului, precum şi contractele de închiriere a autobasculantei al cărei şofer era inculpatul la data producerii accidentului, rezultă fără dubiu că inculpatul era angajatul SC „A.T.” SRL Baia Mare, în calitate de şofer, precum şi aspectul conform căruia această societate era cea care era responsabilă de realizarea instructajului de protecţie a muncii.

De asemenea, din cuprinsul aceloraşi contracte, rezultă că proprietarul autobasculantei respective - SC „A.T.” SRL Baia Mare, al cărei conducător auto era inculpatul, a închiriat basculanta către SC „T.C.” SRL Barinţa care, la rândul său, a subînchiriat-o către SC C.C.C.F. SA Bucureşti Filiala Drumuri şi Poduri Cluj Napoca. Aşadar, este indubitabil că obiectul acestor contracte succesive de închiriere l-a constituit doar basculanta, în condiţiile în care inculpatul – conducătorul auto al acesteia – a rămas în continuare în raportul de muncă iniţial, cel cu SC „A.T.” SRL Baia Mare.

Acest aspect a fost menţionat şi în procesul-verbal de cercetare a accidentului de muncă, încheiat la data de 22 februarie 2006 de către ITM Mureş.

În atare context, la data de 6 noiembrie 2007, SC C.C.C.F. SA Bucureşti - Filiala Drumuri şi Poduri Cluj Napoca cea care fusese menţionată în rechizitoriu drept parte responsabilă civilmente, invocă această lipsă a calităţii procesuale pasive şi învederează primei instanţe că inculpatul nu era angajatul său, ci era într-o altă relaţie contractuală de muncă, sens în care la termenul de judecată din data de 19 noiembrie 2007 reprezentantul Ministerului Public şi apărătorul ales al inculpatului solicită introducerea în cauză, în calitate de partea responsabilă civilmente a angajatorului inculpatului, respectiv a SC „A.T.” SRL Baia Mare.

De asemenea, partea responsabilă civilmente SC „A.T.” SRL Baia Mare a depus la dosar note de şedinţă, precum şi actele doveditoare ale societăţii, inclusiv dovada asigurării autobasculantei, invocând lipsa ei de răspundere civilă delictuală, în condiţiile în care la momentul producerii accidentului, activitatea autorului faptei era îndrumată, supravegheată şi controlată de o altă unitate, respectiv de SC C.C.C.F. SA Bucureşti - Filiala Drumuri şi Poduri Cluj.

Luând în considerare aceste apărări ale angajatorului, prima instanţă a dispus, la termenul de judecată din data de 5 mai 2008, scoaterea din cauză a acestei societăţi, constatând că nu SC „A.T.” SRL Baia Mare - cea la care era angajat inculpatul, are calitatea de partea responsabilă civilmente, ci SC C.C.C.F. SA Bucureşti - Filiala Drumuri şi Poduri Cluj – cea la care inculpatul presta efectiv, muncă în calitate de conducător auto al autobasculantei, iar sentinţa pronunţată în cauză a consfiinţit, practic, această calitate de partea responsabilă civilmente a SC C.C.C.F. SA Bucureşti - Filiala Drumuri şi Poduri Cluj.

În opinia instanţei de control judiciar, deşi între părţile amintite au intervenit acele contracte de închiriere a autobasculantei, totuşi SC „A.T.” SRL Baia Mare nu a pierdut paza juridică a bunului, sens în care, în mod evident, trebuia să figureze în cauză ca parte responsabilă civilmente. Discuţiile care s-ar putea purta în speţă, ar fi în ce măsură, date fiind clauzele contractuale relative la obligativitatea instruirii periodice cu privire la cunoaşterea şi respectarea normelor de protecţie a muncii, se poate reţine că în mod corect inculpatul a fost instruit din punct de vedere al protecţiei muncii de către angajator, precum şi în ce măsură această obligaţie putea face obiectul respectivelor clauze contractuale, respectiv dacă odată cu închirierea utilajului se transmitea şi obligaţia locatarului de a efectua acel instructaj de protecţie a muncii. Aceasta, deoarece, pe de-o parte prima instanţă a reţinut că angajatorul este cel care a efectuat instruirea la locul de muncă referitoare la normele de protecţie a muncii, instruire care este valabilă (fiind astfel respectate obligaţiile prepusului din acest punct de vedere), iar pe de altă parte a apreciat că locatarul SC C.C.C.F. SA Bucureşti - Filiala Drumuri şi Poduri Cluj are paza juridică a bunului şi deci, răspunde din punct de vedere al delictului penal şi civil comis de inculpatul G.V., în condiţiile art. 1000 alin. 3 Cod civil.

În ceea ce priveşte momentul introducerii acestei societăţi în cauză, cererea a fost formulată în condiţiile procedurale, în faza judecăţii în primă instanţă, respectiv mai înainte de începerea cercetării judecătoreşti.

În ceea ce priveşte celelalte critici aduse de inculpat, referitoare la împrejurarea că deşi pe baza actelor din dosar, prima instanţă a stabilit o culpă concurentă a inculpatului şi a victimei, cu toate acestea instanţa de fond nu a ţinut cont nici la stabilirea pedepsei şi nici la stabilirea despăgubirilor, de această culpă concurentă, precum şi de partea civilă referitoare la cuantumul daunelor materiale şi morale, dar şi aceea adusă de parchet referitoare la netemeinicia soluţiei de achitare a inculpatului de sub acuza comiterii infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 37 din Legea 90/1996, precum şi al cuantumului prea blând al pedepsei la care a fost condamnat inculpatul pentru vătămare corporală din culpă, acestea nu vor fi analizate în prezentul apel, în condiţiile în care soluţia ce se impune este aceea de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare, în condiţiile incidenţei prevederilor art. 197 alin. 2 Cod procedură penală.

Procedând în acest fel, respectiv soluţionând cauza în lipsa unei părţi care, implicit nu a fost citată, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, iar această apreciere are la bază şi următoarele argumente:

În analiza căilor de atac declarate, prin prisma particularităţilor prezentei pricinii, subliniem că, în interpretarea expresiei “rezolvarea fondului cauzei” trebuie avută în vedere nu numai derularea de acte de cercetare judecătorească (audieri de părţi, de martori, rezolvarea unor excepţii etc.) ci şi stabilirea în dispozitivul hotărârii, în mod formal, a unei soluţii dintre cele prevăzute de lege.

Obligatoriu, “rezolvarea fondului cauzei” presupune, în acelaşi timp şi fixarea, anterior intrării în cercetarea judecătorească, a cadrului procesual, cu determinarea exactă nu doar a obiectului judecăţii ci şi a numărului participanţilor şi calităţii lor procesuale, atât în latura penală, cât şi în latura civilă a pricinii, precum şi motivarea expresă a soluţiei, în deplină concordanţă cu dispozitivul, prin expunerea unei stări de fapt clare, dedusă din analiza detaliată a probelor instrumentate şi prin examinarea situaţiei de drept specifice cauzei.

Numai în acest fel, rezolvarea cauzei este completă, exclude arbitrariul şi corespunde dreptului părţilor să beneficieze de posibilităţi reale, în deplină cunoştinţă de limitele judecăţii, să-şi organizeze apărarea şi probaţiunea atât în faţa primei instanţe, cât şi prin atacarea hotărârii, aducându-şi argumente în faţa instanţei superioare, dar şi dreptului instanţei de al doilea grad să efectueze un control eficient.

În aceeaşi ordine de idei, omisiunea clarificării aspectelor menţionate atrage practic o nesoluţionare a fondului cauzei şi impune o reluare a cursului judecăţii în primă instanţă, mai ales că la acesta moment, dat fiind şi specificul cauzei – o acţiune unică, dar cu două rezultate diferite şi care fiecare în parte întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni – nici instanţa de control judiciar şi nici apelanţii nu sunt în măsură să precizeze în raport cu care din ei ca parte responsabilă civilmente, prima instanţă a pronunţat condamnarea inculpatului doar pentru infracţiunea de vătămare corporală gravă din culpă şi a soluţionat şi latura civilă a cauzei în acord cu prevederile art. 1000 alin. 3 Cod civil aspect cu care, în mod corelativ a admis şi acţiunile civile ale căror temei se regăseşte în acelaşi fapt ilicit care antrenează şi răspunderea penală şi răspunderea civilă delictuală.

Nesoluţionarea de către prima instanţă a fondului cauzei – sub aspectul menţionat - nu poate fi acoperită în judecata în apel, întrucât ar priva pe procuror şi pe părţi de triplul grad de jurisdicţie, ci numai prin reluarea primei etape de judecată în vederea pronunţării unei rezolvări potrivit art. 345 Cod procedură penală şi în concordanţă cu art. 317 Cod procedură penală.

Dimpotrivă, cu ocazia rejudecării, prima instanţă va stabili exact cadrul procesual faţă de toate părţile, precum şi raportul de prepuşenie al inculpatului în raport cu angajatorul şi cu societatea pentru care efectiv presta munca, urmând a relua cauza exclusiv din acest punct de vedere de la momentul la care s-a pronunţat prin încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din data de 5 mai 2008, când a dispus scoaterea din cauză a acestei societăţi, constatând că nu SC „A.T.” SRL Baia Mare - cea la care era angajat inculpatul, are calitatea de partea responsabilă civilmente, ci SC C.C.C.F. SA Bucureşti - Filiala Drumuri şi Poduri Cluj – cea la care inculpatul presta efectiv, muncă în calitate de conducător auto al autobasculantei, iar sentinţa pronunţată în cauză a consfinţit, practic, această calitate de partea responsabilă civilmente a SC C.C.C.F. SA Bucureşti - Filiala Drumuri şi Poduri Cluj, urmând apoi a da o soluţie şi celorlalte cereri invocate de apelanţi.

Aşadar, soluţia de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare, a sentinţei primei instanţe vizează întreaga cauză, neputându-se dispune doar cu privire la una dintre cele două acuze, în condiţiile în care acuzaţiile aduse inculpatului vizează comiterea – printr-o acţiune unică - a celor două fapte penale, una de vătămare corporală gravă din culpă şi una prevăzută şi pedepsită de art. 37 din Legea 90/1996, fiind vorba de indivizibilitate, sens în care instanţa de control judiciar urmează a admite toate apelurile în cauză.

Date fiind motivele care determină desfiinţarea sentinţei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare în apelurile parchetului, inculpatului şi al părţii civile, instanţa de control judiciar nu a analizat pe fond şi nu a dat un răspuns la acest moment al procedurilor susţinerilor părţilor în apel, pentru a nu sugera o eventuală soluţionare a cauzei şi pentru a nu influenţa judecătorul de prim grad în hotărârea dată în rejudecare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş.

În motivarea căii de atac, este criticată legalitatea hotărârii tribunalului de admitere a apelului inculpatului, cu consecinţele desfiinţării sentinţei penale nr. 170/16 martie 2010 a Judecătoriei Reghin şi trimiterii cauzei spre rejudecare în prim grad. În acest sens, motivul care a stat la baza soluţiei pronunţate în apel nu putea fi relevat în calea de atac a inculpatului, întrucât acuzatul nu are vocaţia să ceară introducerea în proces a părţii responsabile civilmente. Apoi, lipsa participării în proces a persoanei cu vocaţie de parte responsabilă civilmente poate fi invocată de acea persoană sau de către partea civilă, nu de către inculpat şi, oricum, acceptând că absenţa respectivă provoacă vreo vătămare procesuală, această vătămare poate fi înlăturată şi altfel decât prin declararea nulităţii judecăţii penale în primă instanţă. În plus, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra niciunui alt motiv cuprins în apelurile declarate, exceptând cel pentru care instanţa de al doilea grad şi-a fundamentat soluţia.

Analizând recursul pendinte, prin prisma materialului dosarului nr. 577/289/2007 al Tribunalului Mureş şi a dosarului cu acelaşi număr al Judecătoriei Reghin, a motivelor invocate, a celor care trebuie luate în considerare din oficiu, a susţinerilor şi concluziilor reprezentantului Ministerului Public şi ale părţilor, precum şi din oficiu, în limitele efectului devolutiv, se reţin următoarele:

Recursul promovat de procuror împotriva acestei hotărâri este fondat, iar aspectele pe care le vom dezvolta în continuare vor determina, în, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c C. pr. pen., admiterea căii de atac, cu consecinţele casării integrale a deciziei recurate, a calificării apelurilor promovate în cauză drept recursuri şi a trimiterii cauzei la Curtea de Apel Tg.-Mureş, în vederea rejudecării recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Reghin, inculpatul G.V. şi partea vătămată/civilă V.Ş. împotriva sentinţei penale nr. 170/16 martie 2010 a Judecătoriei Reghin, pentru următoarele considerente:

Nesoluţionarea fondului cauzei este exclusă din categoria cauzelor de desfiinţare cu trimitere.

În ceea ce priveşte nelegala citare a unei părţi, invocată în prezenta cauză, constatăm că, până la termenul din 5 mai 2008, când s-a stabilit cadrul procesual, S.C. A.T. S.R.L. Baia Mare a fost citată în cauză în calitate de parte responsabilă civilmente, luând termenul în cunoştinţă. Prin urmare, societatea avea cunoştinţă de proces şi a avut posibilitatea rezonabilă să-şi exercite plenar drepturile apărării. Dacă instanţa de control ar fi ajuns la concluzia că şi această societate este ţinută să răspundă în solidar cu inculpatul la repararea prejudiciului alegat de partea civilă, nimic nu o împiedica să o citeze în al doilea grad şi să hotărască şi asupra situaţiei ei în judecarea căilor de atac promovate de procuror, inculpat şi partea vătămată/civilă, în condiţiile în care apelul devoluează integral pricina, judecata în apel fiind o a doua judecată în fond. Astfel, constatările făcute de instanţa de prim grad la termenul din 5 mai 2008, privind calitatea procesual pasivă a părţii responsabile civilmente, nu intră nici ele în categoria cauzelor care justifică desfiinţarea ori casarea cu trimitere.

În aceste circumstanţe, instanţa de apel trebuia să examineze în substanţă motivele invocate de apelanţi şi să le răspundă. Nu a procedat, însă, în acest fel, astfel că nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului şi, prin aceasta, a pronunţat o hotărâre supusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 10 C. pr. pen., care atrage casarea cu trimitere spre rejudecare.

Prin Legea nr. 202/2010, privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, s-au modificat, printre altele, şi dispoziţiile Codul de procedură penală.

În concret, potrivit art. 361 alin. 1 lit. a C. pr. pen., nu pot fi atacate cu apel sentinţele pronunţate de judecătorii.

Potrivit art. 3851 alin. 1 lit. a C. pr. pen., pot fi atacate cu recurs sentinţele pronunţate de judecătorii. Cu alte cuvinte, în noul sistem al competenţelor de soluţionare a căilor de atac, toate hotărârile pronunţate de judecătorii, vor fi supuse numai căii de atac a recursului, tribunalului i-a fost luată competenţa de judecată în apel, iar potrivit art. 281 punctul 3 din Codul de procedură penală, modificat şi acesta prin Legea nr. 202/2010, competentă să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă, cu excepţia celor date în competenţa tribunalelor, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege, este curtea de apel.

În baza art. XXIV alin. 3 din Legea nr. 202/2010, în caz de desfiinţare sau casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile prezentei legi privitoare la competenţă sunt aplicabile. Acestea sunt dispoziţiile tranzitorii aplicabile litigiului de faţă, nu prevederile art. XXIV alin. 1 din Lege care vizează situaţia tipică în care hotărârea atacată a fost pronunţată anterior intrării în vigoare a pricinii şi nu a intervenit ulterior vreo soluţie de desfiinţare sau de casare cu trimitere spre rejudecare.

În considerarea acestor idei, prin prisma particularităţilor prezentei cauze, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Reghin, inculpatul G.V. şi partea vătămată/civilă V.Ş. împotriva sentinţei penale nr. 170/16 martie 2010 a Judecătoriei Reghin trebuie tratate drept recursuri şi vor fi rejudecate în substanţă de către Curtea de Apel Tg.-Mureş, nu de către Tribunalul Mureş.

Notă (judecător Mihaela Vasiescu): Curtea de Apel Tg.-Mureş nu a interpretat unitar dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. XXIV din Legea nr. 202/2010, statuând, prin decizia penală nr. 619/R/12 octombrie 2011 că, în urma casării cu trimitere, apelurile trebuie rejudecate de tribunal.