avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Admisibilitatea recursului. Menţiunea  greşit făcută  în dispozitivul hotărârii care se atacă nu privează  partea de  o cale de atac pe care legea însăşi  a prevăzut-o.
 
Art.129 (1) din Codul de procedură
Art.282/1 raportat la art.299 şi art.312 Cod procedură civilă
 
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art.129 (1) din Codul de procedură civilă, legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate  exercitarea drepturilor procesuale în condiţiile, ordinea şi termenele  stabilite de lege sau judecător.
Căile de atac sunt prevăzute prin lege, legiuitorul consacrând astfel principiul legalităţii, potrivit căruia, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată  pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege. Altfel spus, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Este o regulă cu valoare de principiu, prevăzută de art.129 din Constituţie, care instituie dreptul părţilor interesate de a ataca hotărârile judecătoreşti numai în condiţiile legii. Textul constituţional evocă nu numai faptul că mijloacele procesuale de atac ale hotărârilor judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie să se realizeze în condiţiile legii.
Legalitatea căii de atac implică şi consecinţa că  menţiunea  greşit făcută  în dispozitivul hotărârii care se atacă nu privează  partea de  o cale de atac pe care legea însăşi  a prevăzut-o.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a statuat prin decizia nr. 32/2008,  pronunţată de secţiile unite  că, cererea este actul de investire a instanţei, ...obiectul cererii de chemare in judecată constituindu-l pretenţia concreta a reclamantului.  Întrucât dreptul subiectiv material  constituie fundamentul acţiunii,  fiind factorul configurator al acesteia, el impune şi toate consecinţele  ce decurg de aici:  calificarea acţiunii,  determinarea competenţei,  alcătuirea completului, determinarea căii de atac.
Or, se poate observa, că  prezenta cauză, are ca obiect  partajarea unui bun imobil pentru executarea unei creanţe de 30.600 lei, valoare necontestată de părţi.
 Se constată că,  instanţa a fost investită cu acţiune patrimonială, cu un obiect  de sub  100 000 lei, fiind aplicabile in speţă disp art.  282/1 cod procedură civilă potrivit cu care,  sentinţa instanţei de fond  este supusă numai  recursului.                     
Conform dispoziţiilor art.299 Cod procedură civilă sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege.
Nu are relevanţă calea de atac menţionată în decizia tribunalului, deoarece aceasta este stabilită de legiuitor şi este, potrivit textului mai sus menţionat recurs.
Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art.126 din Constituţia României.
Hotărârea recurată a fost  pronunţată de tribunal,  într-o compunere greşită,  faţă de dispoziţiile art. 282/1 şi 299 alin.1 Cod procedură civilă, recursul  soluţionându-se in complet de trei judecători. 
În raport de considerentele mai sus expuse, fiind admisibil recursul  se impune ca în temeiul art.282/1 raportat la art.299 şi art.312 Cod procedură civilă, să fie  admis,  casată decizia cu consecinţa  trimiterii cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal, care va soluţiona recursul  in compunerea prevăzută de art. 54 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.              
 
Decizia civilă nr.13/09 ianuarie 2012
 
Prin cererea înregistrată sub nr. 455/216/2010 din 17.02.2010, reclamanta CEC B. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii V.C. şi V.C. pentru împărţirea bunurilor comune dobândite de pârâţi în timpul căsătoriei şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii s-a arătat, în esenţă, că reclamanta a acordat debitoarei V.C.E. (fiica pârâtei V.C.) un împrumut în valoare de 30.700 lei în baza unui contract de credit încheiat la 24.10.2007, însă debitoarea nu şi-a respectat obligaţiile asumate conform contractului de credit referitoare la rambursarea la scadenţă a ratelor şi a dobânzilor astfel încât s-a solicitat executarea silită.
Pârâţii au formulat întâmpinare prin care au solicitat în principal respingerea acţiunii şi în subsidiar fie acordarea unui termen de graţie, fie suspendarea judecăţii cauzei, ambele măsuri în vederea achitării debitului.     
Prin sentinţa civilă nr. 371/2011/29.03.2011 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş s-a  admis acţiunea aşa cum a fost precizată formulată de reclamanta CEC B. S.A., s-a dispus  împărţirea în cote egale a apartamentului bun comun dobândit de pârâţii V.C. şi V.C., în timpul căsătoriei, potrivit variantei a II-a (a doua) din raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză, iar în  baza art. 274 Cod procedură civilă  a  fost obligată  pârâta V.C. la 3.007,3 lei cheltuieli de judecată reclamantei.
Pentru a hotărî astfel  instanţa a reţinut în esenţă că,  că pârâta V.C. s-a obligat alături de fiica sa, V.C.E. să garanteze solidar cu clientul, în calitate de coplătitor, în caz de neplată a ratelor şi dobânzilor până la achitarea integrală a creditului şi să renunţe  la  beneficiul de discuţiune şi de diviziune, precum şi la orice excepţie şi cale de atac îndreptată împotriva deciziei CEC luată  în baza  contractului de credit RQ07100364137619 din 24.10.2007, prin care debitoarei  V.C.E. i-a fost împrumutată  suma de 30.700 lei pe o durată de creditare  de 10 ani. Cum debitoarea nu a mai achitat ratele scadente şi dobânzile aferente, s-a început  executarea silită  asupra  unor  bunuri comune dobândite  de pârâta V.C.  în timpul căsătoriei cu pârâtul  V.C., fiind aplicabile  în cauză  disp.art. 33 din C.fam.
În ceea ce  priveşte atribuirea loturilor, instanţa a luat act de solicitarea consilierului juridic al reclamantei care a solicitat  omologarea variantei a II a din raportul de  expertiză C.I.C..
Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat apel reclamanta criticând-o  numai pentru modul de atribuire a imobilului  apartament.
Prin decizia civilă nr.212/03.oct. 2011 pronunţată de Tribunalul Argeş, a fost respins ca nefondat apelul  formulat de reclamantă, instanţa de apel reţinând in esenţă că,  reclamanta a solicitat expres  ca partajarea bunurilor dobândite de părţi  să se facă în varianta a II-a, variantă în care apartamentul este atribuit pârâtului V.C., iar apelanta reclamantă nu este  prejudiciată  prin atribuirea apartamentului în lotul pârâtului V.C. deoarece acesta şi-a luat obligaţia de a achita debitul, oferta cu care apelanta a fost de acord.
  Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în ceea ce priveşte  modalitatea  partajării.
Curtea, analizând decizia recurată, a constatat că recursul este fondat pentru argumentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 137 Cod procedură civilă, Curtea s-a pronunţat cu prioritate asupra legalităţii căii de atac întemeiată pe dispoziţiile art. 282/1 şi  art.299 Cod procedură civilă.
Prin art.129 din Constituţia României, revizuită, cu referire la art.126 din legea fundamentală, a fost statuat principiul potrivit căruia părţile interesate pot apela la protecţia juridică a drepturilor subiective  încălcate, oferită imparţial de către instanţele competente, în cadrul sistemului procesual civil, prin care a fost reglementat şi dreptul exercitării căilor de atac.
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art.129 (1) din Codul de procedură civilă, legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate  exercitarea drepturilor procesuale în condiţiile, ordinea şi termenele  stabilite de lege sau judecător.
Căile de atac sunt prevăzute prin lege, legiuitorul consacrând astfel principiul legalităţii, potrivit căruia, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată  pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege. Altfel spus, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Este o regulă cu valoare de principiu, prevăzută de art.129 din Constituţie, care instituie dreptul părţilor interesate de a ataca hotărârile judecătoreşti numai în condiţiile legii. Textul constituţional evocă nu numai faptul că mijloacele procesuale de atac ale hotărârilor judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie să se realizeze în condiţiile legii.
Legalitatea căii de atac implică şi consecinţa că  menţiunea  greşit făcută  în dispozitivul hotărârii care se atacă nu privează  partea de  o cale de atac pe care legea însăşi  a prevăzut-o.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a statuat prin decizia nr. 32/2008,  pronunţată de secţiile unite  că, cererea este actul de investire a instanţei, ...obiectul cererii de chemare in judecată constituindu-l pretenţia concreta a reclamantului.  Întrucât dreptul subiectiv material  constituie fundamentul acţiunii,  fiind factorul configurator al acesteia, el impune şi toate consecinţele  ce decurg de aici:  calificarea acţiunii,  determinarea competenţei,  alcătuirea completului, determinarea căii de atac.
 Or, se poate observa, că  prezenta cauză, are ca obiect  partajarea unui bun imobil pentru executarea unei creanţe de 30.600 lei, valoare necontestată de părţi.
 Se constată că,  instanţa a fost investită cu acţiune patrimonială, cu un obiect  de sub  100 000 lei, fiind aplicabile in speţă disp art.  282/1 cod procedură civilă potrivit cu care,  sentinţa instanţei de fond  este supusă numai  recursului.                     
Conform dispoziţiilor art.299 Cod procedură civilă sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege.
Nu are relevanţă calea de atac menţionată în decizia tribunalului, deoarece aceasta este stabilită de legiuitor şi este, potrivit textului mai sus menţionat recurs.
Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art.126 din Constituţia României.
Hotărârea recurată a fost  pronunţată de tribunal,  într-o compunere greşită,  faţă de dispoziţiile art. 282/1 şi 299 alin.1 Cod procedură civilă, recursul  soluţionându-se in complet de trei judecători. 
       În raport de considerentele mai sus expuse, fiind admisibil recursul  se impune ca în temeiul art.282/1 raportat la art.299 şi art.312 Cod procedură civilă, să fie  admis,  casată decizia cu consecinţa  trimiterii cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal, care va soluţiona recursul  in compunerea prevăzută de art. 54 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.