Act administrativ contestat în procedura prevăzută de art. 9 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 concomitent cu invocarea exceptiei de neconstitutionalitate

Act administrativ contestat în procedura prevăzută de art. 9 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 concomitent cu invocarea exceptiei de neconstitutionalitate

În procedura prevăzută de art. 9 din Legea nr. 554/2004 nici o chestiune de fapt, de drept sau de exceptie nu mai poate fi ridicatăşi cercetată, atâta timp cât legiuitorul a dat şi solutia în cazul respingerii exceptiei de neconstitutionalitate, şi anume aceea de inadmisibilitate a actiunii, în întregul ei. Ca atare, niciunul din motivele prevăzute de art.304 C.pr.civ. nu mai poate fi incident, legalitatea hotărârii apreciindu-se în functie strict de limitele procedurii urmate de reclamantă. Pe cale de consecintă, dispozitiile Conventiei Europene a Drepturilor Omului invocate de recurentă nu pot fi analizate şi implicit nu se poate constata că dispozitiile O.U.G. nr.148/2005 contravin acestora decât în situatia în care sar cerceta fondul litigiului dedus judecătii. Or, în atare situatie, singura solutie prevăzută de legiuitor în situatia respingerii exceptiei de neconstitutionalitate invocate este cea de respingere a întregii actiuni ca inadmisibilă.

Temei de drept: art. 9 din Legea nr. 554/2004

Decizia nr. 1423/31.05.2012

Prin sentinta civilă nr. 2145/CA/7.12.2011 pronuntată de Tribunalul Iaşi s-a respins ca inadmisibilă actiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Agentia Judeteană pentru Prestatii Sociale Iaşi.

Instanta de fond a retinut că la data de 16.07.2009 reclamanta a născut doi gemeni, iar prin decizia nr. 16/18.01.2010 angajatorul a aprobat cererea reclamantei de acordare a concediului pentru creşterea copilului începând cu data de 01.02.2010.

La data de 22.01.2010, reclamanta a solicitat pârâtei, prin două cereri distincte, să îi aprobe îndemnizatiile atât pentru creşterea primului copil, cât şi pentru creşterea celui de-al doilea copil, în cuantum de câte 85 % din media veniturilor realizate în ultimele 12 luni -maxim câte 4000 lei în situatia sa, începând cu data de 01.02.2010 şi până la împlinirea vârstei de 2 ani.

Prin Decizia nr. 1264582791536/2010 a ordonatorului tertiar de credite al agentiei s-a aprobat îndemnizatia pentru creşterea primului copil în cuantum de 4000 lei, iar prin Decizia nr. 1264582807316/27.01.2010 a ordonatorului tertiar de credite al agentiei s-a aprobat îndemnizatia pentru creşterea celui de-al doilea copil în cuantum de 600 lei, începând cu data de 01.02.2010 .

Împotriva acestei ultime decizii, în termen de 30 zile, reclamanta a formulat contestatie înregistrată la organul emitent sub nr. 8411/2010, pârâta comunicându-i răspunsul nr. 8411/2010 prin care a sustinut că a procedat legal şi temeinic. A invocat reclamanta exceptia de neconstitutionalitate a art. 2 din O.U.G. nr. 148/2005, ce a stat la baza fundamentării Deciziei nr. 1264582807316/2010 .

Prin încheierea din 06.10.2010, tribunalului a sesizat Curtea Constitutională în vederea solutionării exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 2 din O.U.G. nr. 148/2005, dispozitii legale ce au stat la baza emiterii Deciziei contestate.

Prin Decizia nr. 1119/2011, Curtea Constitutională a respins exceptia de neconstitutionalitate a art. 2 din O.U.G. nr. 148/2005 .

Actiunea a fost întemeiată pe dispozitiile art. 9 din Legea nr. 544/2004, legea contenciosului administrativ, articol prin care s-a creat cadrul legal care permite ridicarea exceptie de neconstitutionalitate ca o conditie formală de primire a actiunii, iar admiterea exceptiei este o conditie de admisibilitate a actiunii de fond. Or, în conditiile în care exceptia de neconstitutionalitate se respinge, solutia în actiunea de fond nu poate fi decât aceea de respingere a actiunii ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinte a declarat în termen recurs reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

În acest context, în cadrul judecătii cauzei în fond reclamanta a invocat exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 2 din O.U.G. nr. 148/2005, iar Curtea Constitutională, prin decizia nr. 1119/2011, a respins sesizarea Tribunalului Iaşi. În aceste conditii, cererea reclamantei a fost respinsă pe fond ca inadmisibilă, în conditiile art. 9 din Legea nr. 554/2004.

Fată de aceste aspecte, recurenta a invocat exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor legale amintite, exceptie pe care instanta de fond ar fi trebuit să o aibă în vedere din oficiu şi ca efect al admiterii ei, să aplice direct, în conformitate cu dispozitiile art. 20 alin. 2 din Constitutia României, dispozitiile art. 1 din Protocolul nr. 12, art. 14 şi ale art. 8 din Conventia europeană a drepturilor omului ca regulă generală, normele juridice internationale referitoare la protectia drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern.

Din punct de vedere procedural, invocarea unei eventuale contrarietăti între o normă internă privitoare la un drept protejat de Conventie şi dispozitiile acesteia pe temeiul art. 20 alin. 2 din Constitutie se poate face în fata oricărei autorităti publice române chemate a aplica norma în discutie, inclusiv în fata autoritătilor judecătoreşti, pe baza principiului liberului acces la justitie. Sanctiunea unei astfel de neconcordante este inaplicabilitatea normei interne contrare Conventiei cu privire la situatia conflictuală concretă supusă examinării autoritătii publice competente, producând efecte numai inter partes.

Dat fiind faptul că obiectul celor două exceptii este diferit, nu-şigăseşte aplicare principiul electa una via non datur recursus ad alteram, astfel încât respingerea de către Curtea Constitutională a exceptiei de neconstitutionalitate nu împiedică partea de a supune ulterior analizei instantei dispozitia legală pe calea exceptiei de neconstitutionalitate.

Potrivit dispozitiilor art. 8 din Conventie, în cadrul respectului cuvenit vietii de familie, Conventia interzice tratamentul discriminatori aplicat copiilor aceleiaşi persoane (cauza Marckx

c. Belgiei din anul 1979).

Conform dispozitiilor art. 14 din Conventie, care consacră principiul nediscriminării, „exercitarea drepturilor şi libertătilor recunoscute de conventie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, (...), naştere sau orice altă situatie”.

Conform dispozitiilor art. 1 din Protocolul nr. 12 „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, rasa, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine natională sau socială, apartenentă la o minoritate natională, avere, naştere sau orice altă situatie”.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că „statutul conferit Conventiei în dreptul intern permite instantelor nationale sa înlăture -din oficiu sau la cererea părtilor prevederile dreptului intern pe care le consideră I incompatibile cu Conventia şi protocoalele sale aditionale” (CEDO, Dumitru Popescu contra României). În plus, în jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că judecătorul national, în calitate de prim judecător al normelor Conventiei Europene a Drepturilor Omului, are obligatia de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenta fată de orice altă prevedere contrară din legislatia natională,fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor” (CEDO, Vermeire contra Belgiei).

Recurenta a mai arătat că în motivarea Deciziei nr. 26/14.11.2011 pronuntată în solutionarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casatie şi justitie a subliniat obligatia judecătorului national de a aplica direct dispozitiile Conventiei şi aceasta în detrimentul reglementărilor nationale, în temeiul dispozitiilor art. 20 alin. 2 din Constitutia României.

În considerentele deciziei amintite, Curtea statuează inclusiv în sensul că : solutia potrivit căreia fiecare copil născut dintr-o sarcină multiplă, începând cu cel de-al doilea, beneficiază de indemnizatia în cuantum fix de 600 lei până la intrarea în vigoare a Legi, nr. 239/2009 -prin care ari. 2 din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 148/2005 i s-a dat un nou continut, în sensul: "cuantumul indemnizatiei prevăzute la art. 1 alin. (1) se majorează cu 600 de lei pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleti sau multipleti, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naştere" -nu este legalăşi nici în acord cu spiritul legii, (...).

Motivarea Curtii sustine îndreptătirea fiecărui copil născut dintr-o sarcină multiplă de a beneficia de o indemnizatie integrală,fără să se preocupe de situatia copiilor proveniti din naşteri multiple după intrarea în vigoare a Legii 239/2009, însă interpretarea scopului legii şi aprecierile asupra caracterului discriminatoriu al dispozitiilor legale se impun cu atât mai mult în noua formă a dispozitiilor art. 2 din O.U.G. 148/2005, care practic reia vechea reglementare însă numai pentru gemeni, tripleti etc. În privinta acestor copii, practic Legea 239/2009 nu aduce nici

o îmbunătătire a situatiei vis-à-vis de tratamentul discriminatoriu.

Dispozitia art. 2 din O.U.G. nr. 148/2005 conform căreia cuantumul indemnizatiei se majorează cu 600 lei pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleti sau multipleti, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naştere încalcă prevederile art. 1 din Protocolul 12 la Conventie, art. 14 şi art. 8 din Conventie, instituind discriminări între persoane aflate în situatii identice, respectiv între copii proveniti dintr-o naştere multiplă, în spetă gemeni, şi cei rezultati dintr-o naştere, simplă, pe. de o parte, şi pe de altă parte, între copiii "născuti" şi copiii adoptati sau aflati în una ; dintre celelalte situatii prevăzute de art. 5 alin. 2 din

O.U.G. nr. 148/2005, în ultima situatie în sensul că în cazul adoptiei s-ar primi o indemnizatie pentru fiecare copil în ipoteza în care se adopta gemeni, iar pentru gemenii născuti în cadrul unei familii s-ar acorda o singură indemnizatie. Este imposibil de identificat ratiunea pentru care acordarea indemnizatiei în cuantum de 4000 de lei unuia dintre copiii săi corespunde dezideratului creşterii natalitătii, în timp ce aducerea pe lume şi a fratelui geamăn nu mai are un efect similar.

Dispozitia de restrângere a dreptului celui de-al doilea copil provenit dintr-o naştere concomitentă la o indemnizatie de numai 600 lei -pentru situatia de fată, când a optat pentru o indemnizatie în cuantum de 85% din media veniturilor realizate în ultimele 12 luni reprezintă în mod evident o ingerintă în dreptul acestui copil de a beneficia de dreptul la nivel de trai decent, de dreptul la ocrotirea sănătătii, dreptul la viată, precum şi dreptul la integritate fizicăşi psihică care nu este justificată de vreun scop legitim şi nici nu este nici necesară într-o societate democratică. Cheltuielile unei familii pentru creşterea şi întretinerea unui copil în vârstă de până la doi ani se situează în mod evident peste nivelul indemnizatiei de 600 lei lunar, aşa cum de altfel însuşi legiuitorul a apreciat odată cu aparitia dispozitiei de modificare a art. 2 din O.U.G. 148/2005 prin Legea 239/2009. Acest lucru este cu atât mai mult valabil în situatia familiilor cu un nivel decent de trai care ar avea interesul să opteze pentru calculul indemnizatiei la 85% din media veniturilor realizate în ultimele 12 luni, atingând sau chiar depăşind nivelul maxim stabilit de lege (4000 Lei) În acest sens, prin Hotărârea nr. 241/l6.08.2007 Consiliul National pentru Combaterea Discriminării a constatat discriminarea în situatiei recunoaşterii indemnizatiei pentru creşterea copilului plafonată la 600 lei în situatia magistratilor. Hotărârea mentionată vizează situatia unei naşteri simple, O.U.G. 148/2005 prevăzând la acel moment o indemnizatie unică fixă de 600 lei, însă cu atât mai mult considerentele sunt valabile în situatia naşterilor multiple când, conform legislatiei în vigoare, cel de-al doilea, al treilea copil beneficiază de aceeaşi indemnizatie fixă de 600 lei.

Nu există astfel ratiunea pentru care să se mentină reglementarea care plafona nivelul indemnizatiei pentru creşterea copilului la 600 lei, indiferent de nivelul cotizării mamei ia bugetul asigurărilor sociale de stat, însă numai pentru unii copii, anume pentru cei proveniti dintr-o sarcină multiplă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de dispozitiile legale incidente, motivele de recurs invocate şi din oficiu, curtea de apel a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În mod corect prima instantă a respins ca inadmisibilă actiunea formulată de reclamanta motivele de recurs invocate de recurentă neputând fi primite.

În ceea ce priveşte incidenta motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7, care a fost doar invocat nefiind de altfel argumentată incidenta acestui motiv, curtea consideră că acesta nu poate fi primit pentru cele ce succed.

Sub acest aspect curtea subliniază că motivarea hotărârii judecătoreşti presupune stabilirea în considerentele hotărârii a situatiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părtilor şi punctul de vedere al instantei fată de fiecare argument relevant, precum şi rationamentul logico-juridic care a stat la baza solutiei adoptate. Aceste cerinte legale sunt impuse de însăşi esenta înfăptuirii actului de justitie, iar forta de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din rationamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Întrucât Conventia Europeană a Drepturilor Omului nu garantează drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observatiile părtilor sunt într-adevăr ascultate, adică examinate de instanta sesizată. Obligatia motivării este o garantie pentru justitiabili, care numai astfel pot cunoaşte motivele pentru care judecătorul a pronuntat solutia şi pot ataca hotărârea combătând acele temeiuri, dacă le apreciază ca nefondate, astfel motivarea înlătură arbitrariul judecătoresc şi face posibil controlul din partea instantelor superioare.

În spetă, motivarea sentintei instantei de fond se conformează acestor cerinte legale, în raport de procedura urmată de reclamantă în realizarea pretinsului drept vătămat şi exceptia inadmisibilitătii analizată,acărei incidentă a determinat prima instantă să nu mai analizeze fondul cauzei. Astfel era necesar, ca doar în raport de exceptia inadmisibilitătii, să fie examinate efectiv apărările şi sustinerile esentiale ale părtilor, chiar dacă nu s-a răspuns fiecărui considerent în parte. Conform jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului (hotărârile Perez împotriva Frantei, Van der Hurk împotriva Olandei, Helle împotriva Finlandei, Albină împotriva României etc.), notiunea de proces echitabil presupune ca o instantă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esentiale care i-au fost supuse, or prima instantă s-a conformat acestor exigente.

În ceea ce priveşte incidenta motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., curtea de apel a considerat că acesta nu poate fi primit având în vedere următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul instantei reclamanta a chemat în judecată pe pârâta Agentia Judeteană pentru Prestatii Sociale Iaşi solicitând să se pronunte o hotărâre prin care să se dispună: anularea deciziei nr. 1264582807316/27.01.2010 privind respingerea cererii reclamantei privind acordarea îndemnizatiei pentru creşterea copilului şi a solutiei de respingerea a contestatiei formulate numărul 8411/09.04.2010 , ambele acte fiind emise de agentia pârâtă; obligarea pârâtei la plata către reclamantă a îndemnizatiei pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, în cuantum de 4000lei pentru cel de-am doilea minor, începând cu data de 01.02.2010 şi până la expirarea concediului de creştere a copilului .

Reclamanta şi-a întemeiat actiunea pe dispozitiile O.U.G. 148/2005 în raport de dispozitiile căreia a invocat exceptia de neconstitutionalitate şi pe cele ale Legii nr. 554/2004.

Prima instantă, în raport de obiectul actiunii şi motivarea în fapt a acesteia s-a considerat investită cu o actiune întemeiată pe dispozitiile art. 9 din Legea nr. 554/2004. Pe cale de consecintă, cum anularea deciziei nr. 1264582807316/2010 s-a solicitat nu pe considerentul că au fost aplicate greşit dispozitiile legale incidente, ci pentru că acestea, respectiv art. 2 din O.U.G. nr. 148/2005 sunt neconstitutionale, Tribunalul a sesizat Curtea Constitutională potrivit art. 9 alin 2 din Legea nr. 554/2004.

Calificarea în drept a actiunii care a condus în final la respingerea ca inadmisibilă a actiunii, dată fiind respingerea de către Curtea Constitutională a exceptiei de neconstitutionalitate a art. 2 din O.U.G. nr. 148/2005, nu a fost contestată de recurentă, prin motivele de recurs. Prin urmare aceasta a achiesat la încadrarea în drept făcută de prima instantă.

Potrivit dispozitiilor art. 9 din Legea nr. 554/2004: „(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonante sau dispozitii din ordonante poate introduce actiune la instanta de contencios administrativ, însotită de exceptia de neconstitutionalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstitutionalitătii ordonantei sau a dispozitiei din ordonantă.

(2) Instanta de contencios administrativ, dacă apreciază că exceptia îndeplineşte conditiile prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi functionarea Curtii Constitutionale, republicată, sesizează, prin încheiere motivată, Curtea Constitutionalăşi suspendă solutionarea cauzei pe fond.

(3) După pronuntarea Curtii Constitutionale, instanta de contencios administrativ repune cauza pe rol şidă termen, cu citarea părtilor. Dacă ordonanta sau o dispozitie a acesteia a fost declarată neconstitutională, instanta solutionează fondul cauzei; în caz contrar, actiunea se respinge ca inadmisibilă. ….

(5) Actiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonante ale Guvernului, anularea actelor administrative emise in baza acestora, precum si, după caz, obligarea unei autorităti publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operatiuni administrative.”

Având în vedere dispozitiile legale mentionate mai sus, curtea a considerat că în procedura prevăzută de art. 9 din Legea nr. 554/2004 nici o chestiune de fapt, de drept sau de exceptie nu mai poate fi ridicatăşi cercetată, atâta timp cât legiuitorul a dat şi solutia în cazul respingerii exceptiei de neconstitutionalitate, şi anume aceea de inadmisibilitate a actiunii, în întregul ei. Ca atare niciunul din motivele prevăzute de art.304 C.pr.civ. nu mai poate fi incident, legalitatea hotărârii apreciindu-se în functie strict de limitele procedurii urmate de reclamantă.

În ceea ce priveşte exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor legale amintite, exceptie invocată de recurentă, curtea de apel a retinut că strict procedural o atare exceptie nu este consacrată de dispozitiile procedurii administrative române şi nu a fost uzitată în practica instantelor judecătoreşti. Solutia care a fost adoptată constant de instantele judecătoreşti a fost cea de a aplica direct, în conformitate cu dispozitiile art. 20 alin. 2 din Constitutia României, dispozitiile incidente în cauze din Conventia europeană a drepturilor omului, întrucât ca regulă generală, normele juridice internationale referitoare la protectia drepturilor omului au aplicabilitatea directă în dreptul intern. În plus, în jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că judecătorul national, în calitate de prim judecător al normelor Conventiei Europene a Drepturilor Omului, are obligatia de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenta fată de orice altă prevedere contrară din legislatia natională,fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor” (CEDO, Vermeire contra Belgiei).

Însă, în cauza de fată, dispozitiile Curtii Europene invocate de recurentă nu pot fi analizate şi implicit nu se poate constata că dispozitiile O.U.G. nr. 148/2005 contravin acestora, decât în situatia în care s-ar cerceta fondul litigiului dedus judecătii. Atâta timp cât potrivit art. 9 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 numai în situatia în care ordonanta sau o dispozitie a acesteia a fost declarată neconstitutională, instanta solutionează fondul cauzei; iar în caz contrar actiunea se respinge ca inadmisibilă, curtea numai poate cerceta aspecte legate strâns de fondul litigiului.

Curtea mai retine că recurenta a invocat şi Decizia nr. 26/2011 prin care Î.C.C.J. a admis recursul în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea dispozitiilor art.1 alin.1 şi art.6 alin.1 din O.U.G. nr. 148/2005. Însă pe de o parte acesta priveşte aplicarea legii pentru o altă perioadă de timp, nefiind aplicabil recurentei, iar pe de altă parte, argumentele retinute în cuprinsul considerentelor nu pot fi aplicabile în spetă, atâta timp cât singura solutie prevăzută de legiuitor în situatia respingerii exceptiei de neconstitutionalitate invocate este cea de respingere a întregii actiuni ca inadmisibilă.

Fată de considerente arătate mai sus, în baza art. 312 C.pr.civ, considerând că solutia primei instante este legalăşi temeinică, şică aceasta a evaluat temeinic şi complet situatia de fapt dedusă judecătii şiafăcut o judicioasă aplicare a legii, curtea de apel a respins recursul.