avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Acordarea de despăgubiri pentru daunele morale solicitate de foştii deţinuţi politic.
 
Deciziile nr.1354 din 20 octombrie 2010, nr.1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale a României
Decizia nr.12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
 
În ce priveşte acordarea daunelor morale, acestea nu puteau fi acordate nici în baza prevederilor Legii nr.221/2009, întrucât art.5 alin.1 lit.a teza I din această lege, care reglementează posibilitatea acordării de daune morale persoanelor condamnate politic a fost declarat neconstituţional, prin deciziile nr.1354 din 20 octombrie 2010, nr.1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, astfel că în prezent nu mai există temei legal pentru a se putea admite o asemenea acţiune.
Norma internă care permitea acordarea de despăgubiri pentru daunele morale solicitate de foştii deţinuţi politic a fost declarată neconstituţională, astfel că acestea nu mai prezintă un drept patrimonial în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Potrivit dispoziţiilor art.20 din Constituţie, dacă există neconcordanţe între Pactele şi Tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Chiar dacă dreptul la despăgubiri morale era prevăzut în legislaţia naţională, la data soluţionării în fond a cauzei dispăruse temeiul legal care permitea acordarea de despăgubiri sub forma unor daune morale, astfel că acţiunea nu putea fi admisă. În sensul acesta s-a şi pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza S. şi alţii împotriva B.), stabilind că reclamantul nu poate susţine că are o speranţă legitimă ca cererea lui să fie soluţionată în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia.
Mai mult, la data de 19 septembrie 2011, prin decizia nr.12, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul pronunţat în interesul legii, a stabilit că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr.1358/2010 şi nr.1360/2010, dispoziţiile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial”. Decizia este obligatorie potrivit art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă.
Normele dreptului comunitar invocate de reclamantă nu suplinesc lipsa normei legale naţionale, iar instanţa nu poate recunoaşte dreptul pretins fără să treacă peste excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu referire la termenul general de prescripţie prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958.
În jurisprudenţa europeană s-a reliefat faptul că prejudiciul pretins nu poate fi apreciat ca „un bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, întrucât în absenţa prevederilor legale referitoare la modul de stabilire prin norma internă a unei atare despăgubiri bunul „nu este definit şi nici nu poate naşte în privinţa reclamanţilor, nici o speranţă legitimă în a-l obţine”.
 
Decizia civilă nr. 242/01.02.2012
    
Prin acţiunea înregistrată la data de 17.09.2010, reclamanta M.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 Euro, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, precum şi acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, cu acordarea de cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii a arătat că a fost persecutată de către regimurile instaurate în România începând cu anul 1940 şi a fost deportată în T., fiind deposedată de toate bunurile ce le avea, luând cu ea numai strictul necesar. Aici a fost supusă alături de alţi cetăţeni de etnie romă, la rele tratamente, erau supuşi la munci grele şi trataţi ca nişte animale.
Situaţie expusă mai sus, precum şi drepturile sale i-au fost recunoscute conform Decretului-Lege nr.118/1990, respectiv a Legii nr.189/2 noiembrie 2000 privind aprobarea O.G.nr.105/1999 pentru modificarea şi completarea Decretului – Lege nr.118/1990.
Această dovadă o face cu Hotărârea nr.492/6.06.2003 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr.189/2000 din cadrul Casei Judeţene de Pensii V., depusă la fila 5 dosar.
În atare situaţie, reclamanta apreciază că se încadrează în dispoziţiile art.5 din Legea nr.221/2009, unde se menţionează că prezenta lege se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr.118/1990 şi la stabilirea cuantumului despăgubirilor se ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr.118/1990.
În temeiul art.115 Cod procedură civilă, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că reclamanta nu face dovada prejudiciului pretins, potrivit art.1169 Cod civil şi nu sunt îndeplinite nici condiţiile Legii nr.221/2009 pentru acordarea daunelor morale solicitate, pentru că nu se justifică în cauză suma de 10.000 euro daune morale, fără a exista elemente probatorii adecvate, nefiind suficientă libera apreciere  a instanţei.
De asemenea, pârâtul a formulat note scrise prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii de modificare a acţiunii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte obligarea Statului Român la plata daunelor morale în baza art. 998 şi urm. Cod civil şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Pârâtul a menţionat că prin deciziile nr.1354 din 20 octombrie 2010, nr.1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial nr.761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţiile de neconstituţionalitate invocate în diverse dosare aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti şi a constatat că prevederile art.5 alin.1, lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art.I pct.1 şi art.II din O.U.G. nr.62/2010, sunt neconstituţionale.
Dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost declarată se refereau la posibilitatea persoanelor condamnate politic sau împotriva cărora au fost luate măsuri administrative cu caracter politic de a beneficia de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit prin astfel de măsuri, în cuantumul prevăzut de legea de modificare.
Cele trei decizii au afectat astfel temeiul juridic al acţiunii formulate de reclamantă, dispoziţiile legale declarate ca fiind neconstituţionale încetându-şi efectele după promovarea acesteia, ca urmare a expirării termenului de 45 de zile prevăzut de art.31 din Legea nr.47/1992 republicată, perioadă în care autoritatea legislativă nu a procedat la punerea de acord a dispoziţiilor declarate neconstituţionale cu prevederile Constituţiei.
Într-o atare situaţie, prin cererea de la fila 109 dosar, reclamanta a înţeles să-şi modifice acţiunea, arătând că temeiul juridic al acesteia îl constituie, pe lângă prevederile Legii nr.221/2009 şi  dispoziţiile art.998-999, 1000 din Codul Civil, precum şi dispoziţiile art.3,5,6,13 şi 41 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Prin  cererea de la fila 70 dosar, reclamanta a precizat cererea, învederând că înţelege să solicite daune morale în sumă de 50.000 euro şi despăgubiri materiale în cuantumul precizat detaliat, constând în contravaloarea bunurilor confiscate în fapt, fără documente justificative, de către stat, fiind vorba de următoarele bunuri: 1 căruţă în valoare de 8.000 lei, 2 cai în valoare de 8.000 lei, mahmudele aur de 24 k ori 14 k, în număr de100 bucăţi ( 2000 lei/buc.), un cort din păr de capră în valoare de 2650 lei, diverse bunuri casnice în valoare de 3000 lei.
Faţă de temeiul juridic invocat, pârâtul, prin notele de şedinţă de la filele 112 dosar, a ridicat excepţia tardivităţii formulării cererii de modificare şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând că cererea este tardivă întrucât a trecut prima zi de înfăţişare, potrivit art.132 alin.1 Cod procedură civilă şi totodată este prescrisă, fiind depăşit termenul de 3 ani care, în opinia sa, curge de la data de 22.12.1989, odată cu căderea regimului comunist.
Prin aceleaşi note de şedinţă pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, susţinând că noul temei juridic invocat de reclamantă (art.998, 999 Cod civil) nu poate constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului, întrucât prevederile cuprinse în conţinutul acestora stipulează expres că numai persoanele fizice pot răspunde pentru pagubele produse. A mai arătat pârâtul că reglementarea legală ce stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este 504 Cod procedură penală, rap. la art.52 alin.3 din Constituţia României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Sub aspectul fondului cauzei, prin aceleaşi note de şedinţă, pârâtul a arătat că lipsa normei interne nu este o condiţie de admisibilitate a oricărei acţiuni, condiţie care dacă nu este îndeplinită duce la respingerea acţiunii ca inadmisibilă. Pentru a beneficia de protecţia legii interne, cât şi a normelor europene, un drept trebuie să-şi aibă izvorul într-un act normativ. Or, în lipsa normei legale, instanţa nu poate recunoaşte dreptul pretins, deoarece trebuie să aplice legea, nu să o creeze. Răspunderea statului trebuie să fie în acord cu principiul proporţionalităţii, iar posibilitatea compensării prejudiciului moral cu o sumă de bani are drept scop nu atât a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât a-i procura satisfacţia de ordin moral, susceptibil mai mult de o recunoaştere a măsurii luate asupra sa, ca fiind abuzivă, principiu urmărit de legiuitorul român atât prin Decretul-lege nr.118/1990, cât şi prin OUG nr.214/1999 şi Legea nr.221/2009.
A mai arătat pârâtul că, referitor la daunele morale, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum prevede art.41 din Convenţie, C.E.D.O. a adoptat o poziţie moderată prin acordarea unor sume rezonabile cu titlul de reparaţie morală, invocând, cu titlul de exemplu, cauza A., cauza T. sau cauza O.
De asemenea, a susţinut pârâtul că nu se poate reţine că prin adoptarea art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” la acordarea despăgubirilor morale, citând în acest sens cauza K. contra S. şi cauza S. contra B.
A mai precizat pârâtul că legislaţia naţională nu este suprimată de către cea a dreptului comunitar în speţa de faţă, întrucât ne aflăm pe tărâmul neconstituţionalităţii legii, iar normele dreptului comunitar invocate nu suplinesc lipsa normei legale naţionale.
Cu privire la capătul de cerere vizând daunele materiale, pârâtul a solicitat respingerea acestuia, ca fiind nedovedit.
Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr.1145/26.10.2011, a respins excepţia tardivităţii formulării cererii de modificare a acţiunii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte obligarea Statului Român la plata daunelor morale în baza art.998 şi urm. Cod civil, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta M.A., astfel cum a fost modificată şi precizată, în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească acesteia suma de 100.000 lei, reprezentând daune morale, fiind respins capătul de cerere vizând despăgubirile materiale.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut următoarele:
Examinând cu prioritate excepţiile invocate de pârât, puse în discuţia părţilor în şedinţa publică din data de 20.10.2011, instanţa a constatat că acestea sunt neîntemeiate pentru considerentele de mai jos:
Mai întâi, cu privire la cererea prin care reclamanta a invocat un nou temei juridic pe care-şi fundamentează acţiunea, instanţa a apreciat-o ca fiind o cerere de modificare în sensul art.132 alin.1 Cod procedură civilă, întrucât vizează unul din elementele prevăzute de art.112 Cod procedură civilă, cerere de modificare de care a luat act. Deliberând cu privire la excepţia tardivităţii formulării acestei cereri de modificare,  tribunalul a apreciat că este neîntemeiată, având în vedere că modificarea a fost determinată de conjunctura legislativă actuală, declararea ca fiind neconstituţional textul de lege pe care, iniţial, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, intervenind ulterior primei zile de înfăţişare, astfel cum este ea descrisă de textul art.134 Cod procedură civilă. Într-o atare situaţie nu se poate reţine culpa reclamantei în nerespectarea termenului prescris de art.132 alin.1, astfel încât a fost respinsă excepţia tardivităţii modificării acţiunii.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ridicată de pârât, instanţa a apreciat că este neîntemeiată, întrucât dreptul la acţiune pentru solicitarea de daune morale pentru condamnările cu caracter politic nu putea lua naştere anterior intrării în vigoare a Legii nr.221/2009, având în vedere temeiul juridic iniţial ce a stat la baza promovării cererii introductive de instanţă. Cum, ulterior sesizării instanţei de judecată, textul legal ce prevedea posibilitatea obţinerii de daune morale în temeiul Legii nr.221/2009 a fost declarat neconstituţional, tribunalul a apreciat că termenul de prescripţie începe să curgă de la expirarea celor 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale (moment la care, potrivit Constituţiei, textul îşi încetează efectele juridice), motiv pentru care a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ridicată de pârât, instanţa a apreciat că este neîntemeiată, faţă de împrejurarea că prevederile art.998-999 Cod civil, invocate de reclamantă ca temei juridic al acţiunii, obligă pe cel care a cauzat altuia un prejudiciu să-l repare, fără a face vreo distincţie legată de persoana autorului faptei şi indiferent dacă-i persoană fizică sau juridică. Pe de altă parte, statul, în raporturile juridice de drept privat, răspunde, ca orice altă persoană, pentru prejudiciile cauzate prin fapta sa, fiind obligat, potrivit legii, să le repare.
Susţinerea pârâtului în sensul că temeiul răspunderii statului este art.504 Cod procedură penală şi nu dispoziţiile de drept comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală, nu a fost primită, pe de o parte pentru că s-ar încălca principiul disponibilităţii, care lasă reclamantului dreptul de a fixa cadrul în care să se desfăşoare procesul declanşat de iniţiativa sa judiciară (inclusiv sub aspectul temeiului juridic), iar pe de altă parte pentru că textul invocat de pârât nu are incidenţă în cauză, raportat la obiectul cererii şi la situaţia de fapt prezentată în cuprinsul acesteia.
Nu în ultimul rând, legat de soluţionarea excepţiei invocate, instanţa a apreciat că prin promovarea acesteia se nesocotesc atât liberul acces la justiţie şi implicit, dreptul la un proces echitabil, consacrate de art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, drept care conferă posibilitatea unei persoane de a supune orice pretenţie a sa cu caracter civil analizei unei instanţe, care este obligată să analizeze pretenţia cu care a fost învestită, cât şi dispoziţiile cu valoare de principiu înscrise în Legea fundamentală, în art.20, care recunosc supremaţia dreptului comunitar în raport de normele interne, dispoziţii potrivit cărora: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”. Date fiind aceste considerente, se va respinge excepţia inadmisibilităţii ridicată de pârât.
Cât priveşte susţinerile pârâtului referitoare la lipsa unei „speranţe legitime” în accepţiunea art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, tribunalul a reţinut că la momentul promovării acţiunii de faţă, Legea nr.221/2009 oferea persoanelor menţionate de art.5 alin.1 posibilitatea să obţină despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică sau prin măsurile administrative cu caracter politic aplicate. În consecinţă, contrar susţinerilor pârâtului, cel puţin la momentul introducerii acţiunii, reclamanta avea speranţa legitimă – ca element al dreptului de proprietate (după cum o califică în mod constant Curtea Europeană în jurisprudenţa sa) – de a obţine despăgubiri morale, iar declararea neconstituţionalităţii textului art.5 alin.1 lit. a din lege, neurmată de intervenţia legislativului, care să reglementeze raporturi juridice de natura celor vizate de textul declarat neconstituţional, a creat un tratament discriminatoriu persoanelor indicate în art.5 alin.1, aflate în situaţii identice, încălcându-se astfel egalitatea în drepturi a cetăţenilor, consacrată de art.16 alin.1 din Constituţie.
Sub aspectul fondului cauzei, analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că reclamanta M.A. a fost persecutată de către regimurile instaurate în România începând cu anul 1940 şi a fost deportată în T.  A fost deposedată de bunurile ce le avea, luând cu ea numai strictul necesar. Aici a fost supusă alături de alţi cetăţeni de etnie romă, la rele tratamente, fiind supuşi la munci grele şi trataţi inuman.
Probele administrate în cauză, respectiv proba testimonială coroborată cu  Hotărârea nr.492/6.06.2003 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr.189/2000 din cadrul Casei Judeţene de Pensii V., relevă că efectele acestui tratament aplicat reclamantei a fost resimţit de aceasta atât în plan fizic, fiindu-i afectată grav starea de sănătate şi material.
Faţă de situaţia de fapt desprinsă din probele administrate în cauză, tribunalul a reţinut că reclamanta a fost supusă unor măsuri abuzive, unor acte de umilinţă psihică şi fizică, precum şi unor acte de suferinţă, discreditare şi izolare pe plan familial şi social. Astfel, supunerea timp îndelungat la muncă brută şi forţată, bătăi şi torturile îndurate în timpul deportării, deteriorarea stării sale de sănătate, persecutarea familiei sale, toate acestea au convins instanţa că reclamanta a suportat un prejudiciu moral deosebit de grav.
Cât priveşte repararea acestui prejudiciu, este de observat că reclamanta a beneficiat de despăgubiri în baza Decretului-Lege nr.118/1990, după cum rezultă  din Hotărârea nr.492/6.06.2003 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr.189/2000 din cadrul Casei Judeţene de Pensii V.
Ulterior adoptării Legii nr.221/2009, care nu prevedea acordarea de drepturi noi, ci reafirma (în mod explicit, de data aceasta) posibilitatea obţinerii unor despăgubiri, în vederea asigurării unui cadru normativ complet şi coerent, reclamanta a uzat de calea cea mai avantajoasă la momentul introducerii acţiunii, respectiv cea prevăzută de acest act normativ, iar modificările legislative intervenite ulterior şi datorate, în principal, lipsei de intervenţie din partea autorităţii legiuitoare, nu sunt de natură a le crea acestora un dezavantaj, deoarece nu se poate reţine nici un fel de culpă în sarcina lor, în această privinţă. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, chiar din expunerea de motive a actului normativ, ce a însoţit proiectul în procesul de legiferare, rezultă că unul din scopurile urmărite de legiuitor la adoptarea legii a fost afirmarea explicită a posibilităţii instanţelor de judecată de a acorda despăgubiri morale, dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanţelor cauzelor, că reparaţiile obţinute prin efectul Decretului-Lege nr.118/1990 şi al O.U.G. nr.214/1999, nu sunt suficiente.
Pornind de la dispoziţiile legale care definesc noţiunea de „măsură administrativă cu caracter politic”, tribunalul a constatat următoarele:
 Potrivit art.3 alin.1 din Legea nr.221/2009 „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu”, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate în cuprinsul textului de lege.
Alineatul 2 al art.4 din aceeaşi lege permite persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art.3, să solicite instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Faţă de aceste dispoziţii legale, instanţa a constatat că reclamanta a fost persecutată din motive etnice, caracterul abuziv al măsurii fiind de altfel recunoscut conform în Decretului-Lege nr.118/1990, după cum rezultă din Hotărârea nr.492/6.06.2003 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr.189/2000 din cadrul Casei Judeţene de Pensii Vâlcea.
Cât priveşte temeiul juridic al acordării despăgubirilor solicitate, tribunalul a constatat că acesta este dat de prevederile de drept comun (art.998,999 Cod civil), care obligă pe cel care a cauzat altuia un prejudiciu să-l repare.
În raport de cadrul obiectiv creat de dispoziţiile enunţate din Legea nr.221/2009 şi de situaţia de fapt reţinută în baza probelor dosarului, tribunalul a analizat în continuare dacă sunt îndeplinite cerinţele legale pentru repararea pretinsului prejudiciu suferit ca urmare a persecutării a reclamantei din motive etnice.
Este cert că la data adoptării Legii nr.221/2009, existau mai multe acte normative cu caracter reparator, însă nici unul dintre acestea nu au prevăzut expres posibilitatea persoanelor persecutate politic sau etnic în sensul Legii nr.221/2009 de a beneficia de daune morale.
Astfel, Decretul-Lege nr.118/1990 a recunoscut dreptul persoanelor persecutate etnic sau politic de a beneficia de recunoaşterea vechimii în muncă pentru perioada detenţiei sau a oricărei măsuri restrictive de liberate, de scutire de la plata impozitelor şi taxelor şi de acordare a unor indemnizaţii periodice.
În speţă, persecutarea etnică şi deportarea reclamantei, urmările grave pe care le-a avut asupra sa, au constituit încălcări ale unor drepturi fundamentale, reglementate atât de Constituţia în vigoare în acea vreme, cât şi de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, document obligatoriu în cadrul O.N.U. (organizaţie în care, la data de  14 decembrie 1955, a fost primită şi România).
În acest sens, tribunalul a constatat că în perioada de referinţă, mai multe texte din Constituţia din anul 1948 şi din cea din 1952 consacrau dreptul la libertatea individuală, dreptul de proprietate privată, dreptul la muncă. De asemenea, prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, inclusiv prin preambulul acesteia, au fost consacrate expres dreptul persoanelor la libertatea de circulaţie, la libertatea opiniilor, precum şi interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane (art. 5, 9, 13, 19).
Supunerea reclamantei la muncă silnică, confiscarea averii şi toate celelalte suferinţe fizice, psihice şi morale îndurate au constituit încălcări ale acestor drepturi, conturând elementul material al faptei ilicite, de natură a produce persoanei supuse lor prejudicii morale.
Faţă de împrejurarea că prezenta acţiune a fost formulată la data la care era în vigoare Legea nr.221/2009 şi că declararea neconstituţionalităţii textului de lege invocat prin cererea introductivă de instanţă nu a fost urmată şi de intervenţia organului legislativ care să reglementeze drepturi de natura celor avute în vedere de acesta, instanţa a apreciat că temeinica pretenţiilor reclamantei se argumentează şi pe prevederile art.1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, tribunalul a constatat că prin anumite decizii de speţă Curtea europeană a drepturilor omului a interpretat şi dezvoltat prevederile art.1 din Protocol, statuând, spre exemplu, că nici o dispoziţie din Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau prejudiciile cauzate anterior ratificării convenţiei de către statul respectiv. Cu toate acestea, dacă statele decid să adopte legi având un asemenea scop, acele legi trebuie aplicate cu o claritate şi o coerenţă rezonabile, de natură să evite insecuritatea şi incertitudinea, inclusiv legislativă (Hotărârea din 6 decembrie 2007, în Cauza B. contra României).
Potrivit aceloraşi considerente, dreptul la despăgubiri morale pretins prin prezenta acţiune este un drept patrimonial în sensul art.1 din Protocol, iar în măsura în care el era prevăzut în legislaţia naţională la momentul introducerii acţiunii trebuie să se considere că reclamanta avea o „speranţă legitimă” la obţinerea creanţei pretinse, cu atât mai mult cu cât caracterul abuziv al persecutării etnice al măsurii la care a fost supusă reclamanta, era deja recunoscut în baza decretului din 1990.           
Luând în considerare aspectele expuse, tribunalul a apreciat ca fiind o despăgubire morală rezonabilă şi relativ suficientă suma de 100.000 lei, pe care a            stabilit-o cu titlu de daune morale în favoarea reclamantei.
În ceea ce priveşte, însă, cererea vizând despăgubirile materiale, tribunalul a arătat că Legea nr.221/2009 permite acordarea echivalentului valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al  măsurii administrative numai dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-au obţinut daune prin echivalent în condiţiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005 (a se vedea art.5 alin.1 lit. b). Din acest text de lege derivă două condiţii pentru acordarea daunelor materiale: bunul pentru care se cer despăgubiri să fi fost confiscat prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative aplicate şi bunul să nu fi fost restituit nici în natură, nici în echivalent, în condiţiile legilor speciale de reparaţie.
În speţă, reclamanta pretinde despăgubiri materiale pentru mai multe bunuri de care a fost deposedată, însă acestea nu au fost dovedite. Pe de altă parte, reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr.118/1990, respectiv ale Legii nr.189/2 noiembrie 2000 privind aprobarea O.G. nr.105/1999 pentru modificarea şi completarea Decretului-Lege nr.118/1990.
În consecinţă, în privinţa sumelor de bani solicitate nu este îndeplinită prima condiţie la care face referire textul art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009.
Date fiind aspectele prezentate, tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile acordării daunelor materiale, capăt de cerere ce a fost respins ca neîntemeiat.
Concluzionând asupra celor expuse, tribunalul a respins excepţiile ridicate de pârât, a admis în parte acţiunea precizată şi modificată şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 100.000 lei, reprezentând daune morale, respingând capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale solicitate.
Împotriva  acestei sentinţe au formulat recurs, în termen legal, părţile şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea.
Prin recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul V. s-a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie arătându-se, în esenţă, următoarele:
- instanţa nu a avut în vedere că dreptul la acţiune al reclamantei, întemeiat pe dispoziţiile art.998-999 Cod civil, este prescris faţă de data formulării acţiunii şi disp. art.3 al.1 din Decretul nr.167/1958;
- nu a fost avută în vedere Decizia nr.12/19.09.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că, urmare a deciziilor nr.1358/2010 şi 1360/2010 ale Curţii Constituţionale, dispoziţiile art.5 al.1 lit.a teza I-a din Legea nr.221/2009 nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor în Monitorul Oficial al României;
- instanţa a acordat în mod greşit despăgubiri civile reclamantei, fără a avea în vedere criteriile legale şi probele prin care se putea dovedi măsura în care au fost lezate drepturile personale nepatrimoniale ale persoanei condamnată politic.
Prin recursul Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea, întemeiat în drept pe dispoziţiile art.304 pct.8, 9 şi 3041 Cod procedură civilă s-a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie arătându-se, în esenţă, următoarele:
- în cauză nu mai există temei pentru acordarea daunelor morale, având în vedere că dispoziţiile art.5 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr.1358/21.10.2010 a Curţii Constituţionale, care este obligatorie pentru instanţe;
- greşit a fost respinsă de către instanţă excepţia tardivităţii formulării cererii de precizare a acţiunii, potrivit art.132 al.1 Cod procedură civilă;
 - în mod greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, raportat la disp. art.1 al.1 din Decretul nr.167/1958;
- greşit a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării cererii de modificare a acţiunii, faţă de disp. art.132 al.1 Cod procedură civilă;
- greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, având în vedere că normele dreptului comunitar nu suplinesc prevederile Legii nr.221/2009, declarate neconstituţionale;
- instanţa a acordat reclamantei despăgubiri morale în cuantum de              100.000 lei, fără să existe elemente suficiente în aprecierea prejudiciului moral suferit,  neţinându-se cont de motivarea Deciziei nr.1358/2010 a Curţii Constituţionale;
- în mod greşit a apreciat instanţa că, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de disp. art.998-999 Cod civil, iar aceste norme nu suplinesc voinţa legiuitorului şi nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii nelimitate a Statului, răspunderea Statului fiind o răspundere directă, limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, potrivit art.504 Cod procedură penală;
- pentru a beneficia de protecţia legii interne şi a normelor europene, un drept trebuie să îşi aibă izvorul într-un act normativ, iar în lipsa normei legale, instanţa nu poate recunoaşte dreptul pretins;
- prin adoptarea art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009 nu se poate susţine că persoanele vizate de această lege ar avea o „speranţă legitimă”, faţă de practica C.E.D.O. şi de faptul că dispoziţia legală a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al controlului constituţionalităţii legii naţionale;
- tribunalul a pronunţat o hotărâre nelegală, ce contravine art.1 al.3 din Legea fundamentală, neţinând cont că legislaţia naţională nu este suprimată de către cea a dreptului comunitar, deoarece ne aflăm pe tărâmul neconstituţionalităţii legii;
- prejudiciul pretins nu poate fi apreciat ca fiind „un bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, întrucât în absenţa prevederilor legale referitoare la modul de stabilire prin norma internă a unei atare despăgubiri „bunul” nu este definit şi nici nu poate naşte, în privinţa reclamantei, nici o speranţă legitimă în a-l obţine.
În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.
Prin recursul formulat de moştenitoarea reclamantei, respectiv C.M., s-a criticat sentinţa pentru nelegalitate arătându-se, în esenţă, că, în mod greşit s-a respins capătul de cerere privind despăgubirile materiale, cu motivarea că nu          s-au dovedit bunurile de care autoarea sa a fost deposedată şi că aceasta a beneficiat de măsurile reparatorii reglementate prin alte acte normative, în condiţiile în care instanţa de fond nu a făcut nici o referire la probele administrate în cauză, respectiv depoziţia martorului H.M., prin care s-au dovedit bunurile solicitate şi expertiza extrajudiciară cu care s-a stabilit valoarea bunurilor.
S-a mai arătat că, instanţa de fond trebuia să facă o aplicare corectă a Legii nr.221/2009, care permite acordarea echivalentului valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic luată faţă de autoarea reclamantei, precum şi faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra cheltuielilor de judecată solicitate în cauză.
Prin întâmpinarea la recursul Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice V., moştenitoarea reclamantei a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, cu motivarea că sentinţa este legală şi temeinică.
Examinând criticile invocate în cele trei recursuri, Curtea a constatat că recursurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul V. şi Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice V., sunt fondate, iar recursul formulat de moştenitoarea reclamantei este nefondat.
Recursurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul V. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice V. au fost analizate împreună, fiind vorba în esenţă de aceleaşi critici, reţinându-se că sunt fondate pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Reclamanta M.A. şi-a întemeiat acţiunea înregistrată la data de 17.09.2010 pe dispoziţiile Legii nr.221/2009, iar ulterior, prin cererea formulată la data de 06.10.2011, reclamanta a întregit temeiul juridic al acţiunii sale, în sensul că a adăugat la dispoziţiile Legii nr.221/2009 şi dispoziţiile art.998, 999 Cod civil, precum şi prevederile art.3, 5, 6, 13 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice V., prin notele de şedinţă depuse la dosar la data de 11.10.2011, a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii de precizare a acţiunii, având în vedere că a fost formulată după prima zi de înfăţişare, fiind astfel depăşit termenul de modificare a acţiunii.
Instanţa de fond a respins excepţiile invocate, inclusiv excepţia tardivităţii formulării cererii de precizare a acţiunii.
Curtea a reţinut însă, că această excepţie a primit o soluţie greşită. În conformitate cu dispoziţiile art.132 alin.1 Cod procedură civilă, „la prima zi de înfăţişare, instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificatoare pârâtului, în vederea facerii întâmpinării”. Conform alin.2 al aceluiaşi articol, „cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă: când se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii, când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii, când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit sau când înlocuieşte cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi primită”.
Cererea formulată de reclamantă de schimbare a temeiului juridic al acţiunii, mai exact de adăugare la dispoziţiile Legii nr.221/2009 şi a dispoziţiilor art.998 şi 999 Cod civil, nu se regăseşte printre dispoziţiile mai sus citate, de natură a nu atrage modificarea acţiunii. În mod greşit prima instanţă a reţinut că această cerere nu modifică elementele acţiunii, respectiv părţi, obiect şi cauză. Din contră, prin modificarea temeiului juridic al acţiunii s-a schimbat cauza acţiunii. De aceea, modificarea acţiunii având ca temei de drept dispoziţiile art.998, 999 Cod civil este tardivă, considerent faţă de care capătul de cerere privind acordarea daunelor morale nu putea fi analizat din punct de vedere al acestor dispoziţii legale.
În ce priveşte acordarea daunelor morale, acestea nu puteau fi acordate nici în baza prevederilor Legii nr.221/2009, întrucât art.5 alin.1 lit.a teza I din această lege, care reglementează posibilitatea acordării de daune morale persoanelor condamnate politic a fost declarat neconstituţional, prin deciziile nr.1354 din 20 octombrie 2010, nr.1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, astfel că în prezent nu mai există temei legal pentru a se putea admite o asemenea acţiune.
Norma internă care permitea acordarea de despăgubiri pentru daunele morale solicitate de foştii deţinuţi politic a fost declarată neconstituţională, astfel că acestea nu mai prezintă un drept patrimonial în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Potrivit dispoziţiilor art.20 din Constituţie, dacă există neconcordanţe între Pactele şi Tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Chiar dacă dreptul la despăgubiri morale era prevăzut în legislaţia naţională, la data soluţionării în fond a cauzei dispăruse temeiul legal care permitea acordarea de despăgubiri sub forma unor daune morale, astfel că acţiunea nu putea fi admisă. În sensul acesta s-a şi pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza S. şi alţii împotriva B.), stabilind că reclamantul nu poate susţine că are o speranţă legitimă ca cererea lui să fie soluţionată în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia.
Mai mult, la data de 19 septembrie 2011, prin decizia nr.12, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul pronunţat în interesul legii, a stabilit că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr.1358/2010 şi nr.1360/2010, dispoziţiile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial”. Decizia este obligatorie potrivit art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă.
Normele dreptului comunitar invocate de reclamantă nu suplinesc lipsa normei legale naţionale, iar instanţa nu poate recunoaşte dreptul pretins fără să treacă peste excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu referire la termenul general de prescripţie prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958.
În jurisprudenţa europeană s-a reliefat faptul că prejudiciul pretins nu poate fi apreciat ca „un bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, întrucât în absenţa prevederilor legale referitoare la modul de stabilire prin norma internă a unei atare despăgubiri bunul „nu este definit şi nici nu poate naşte în privinţa reclamanţilor, nici o speranţă legitimă în a-l obţine”.
Faţă de aceste considerente cele două recursuri analizate sunt fondate, iar susţinerile formulate de moştenitoarea reclamantei prin întâmpinarea depusă în recurs sunt nefondate.
Recursul formulat de către C.M., în calitate de moştenitoare a reclamantei M.A., decedată la data de 27.10.2011, privind respingerea greşită a capătului de cerere referitor la despăgubirile materiale solicitate, este nefondat pentru că instanţa de fond a reţinut corect că, acestea nu au fost dovedite.
Susţinerea moştenitoarei reclamantei în sensul că bunurile de care a fost deposedată autoarea sa au fost dovedite cu depoziţia martorului H.M. nu poate fi reţinută, faţă de data naşterii martorului, respectiv 08.03.1970, acesta neputând cunoaşte direct amănunte privind deportarea reclamantei în anul 1940.
Chiar dacă s-a reţinut greşit că măsurile reparatorii de care a beneficiat reclamanta sunt dintre cele prevăzute de art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, deşi acestea sunt reglementate prin alte acte normative decât cele menţionate în art.5 al.1 lit.b, esenţial este faptul că, în cauză, nu s-a făcut dovada pretenţiilor formulate prin capătul de cerere din acţiune, privind despăgubirile materiale solicitate.
Faţă de soluţia ce se va pronunţa ca urmare a admiterii primelor două recursuri, analiza criticii din cel de-al treilea recurs privind cheltuielile de judecată nu mai este necesară.
În consecinţă, Curtea, în baza art.312 al.1 şi 3 Cod procedură civilă, a admis recursurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice V. şi a modificat sentinţa recurată în sensul că a respins pe fond acţiunea.
În baza art.312 al.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul formulat de moştenitoarea reclamantei ca nefondat.