Acţiunea civilă în procesul penal. Soluţionare. Angajarea răspunderii asiguratorului în procesul penal.
C. pr. pen.,
art. 14
Legea nr.
136/1995
Potrivit art. 54 din Legea
nr. 136/1995, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească,
asigurătorul răspunde în limitele obligaţiei acestuia, stabilită prin
contractul de asigurare.
Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi
de familie
Decizia
penală nr. 199/R/8 martie 2012
Prin sentinţa penală nr. 248/27.12.2011
pronunţată de Judecătoria Gheorgheni, s-au hotărât următoarele:
În baza art. 184 alin. 2, 4 Cod penal, cu aplicarea art. 74 alin.
1 lit. a, b şi c Cod penal, raportat la art. 76 alin. 1 lit. e Cod penal, a
fost condamnat inculpatul S.B., la pedeapsa de 500 lei amendă penală, pentru
săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă din culpă.
S-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 631 din Codul penal.
În
temeiul art. 346 alin. 1 rap. la art. 14 alin. 1, alin. 3 lit. b) si alin. 5 C.
proc. pen. cu referire la art. 999 C. civ., art. 49, 50, 55 din Legea nr.
136/1995, a fost admisă, în parte, acţiunea civilă alăturată procesului penal
de partea civilă R.S.T.A. şi a fost
obligat inculpatul şi în subsidiar asigurătorul S.C. C.A. S.A., să
plătească următoarele sume părţii civile R.S.T.A.: suma de 1595 lei despăgubiri
materiale şi suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale.
S-a luat act că, Spitalul Odorheiu Secuiesc, cu sediul în Odorheiu
Secuiesc, Jud. Harghita, nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În baza art. 191 alin. 1 Cod procedură penală, a fost obligat
inculpatul la cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prim ainstanţă a reţinut
următoarele:
La data de 30.05.2010, în jurul orelor 17,00 inculpatul conducea
autoturismul marca Dacia Solenza, cu numărul de înmatriculare HR-05-RVE, pe
B-dul Frăţiei din mun. Gheorgheni din direcţia gara CFR către Cart. Florilor.
În autoturism se mai afla prietena sa F.T. şi numita B.Z.. Ajungând la
intersecţia cu str. Pompierilor inculpatul a oprit pentru a acorda prioritate
de trecere autovehiculelor ce se deplasau pe această stradă - fiind drum cu
prioritate, pe sensul său de mers fiind montat indicatorul cu semnificaţia
„Oprire". În acel moment, pe str. Pompierilor, dinspre str. N. Bălcescu,
se apropia partea vătămată, conducând motocicleta Honda CBR 99 RR, cu numărul
de înmatriculare HR-10-WLK. Inculpatul a declarat faptul că acesta circula
aproape de axul ce desparte sensurile de mers şi avea pus în funcţiune semnalizatorul
din partea stângă drept pentru care a considerat că acesta, intenţiona să
efectueze un viraj către stânga, pentru a se încadra pe b-dul Frăţiei în Cart.
Florilor, drept pentru care s-a pus în mişcare. Observând că acesta îşi
continuă deplasarea pe direcţia înainte a oprit, fiind intrat pe str.
Pompierilor, moment în care motociclistul a căzut pe partea sa stângă acesta
rămânând pe partea carosabilă înaintea maşinii în timp ce motocicleta, din
cauza inerţiei, a continuat să alunece până s-a tamponat de partea din faţa a
autoturismului. După impact motociclistul s-ar fi târât până la motocicletă şi
ar fi oprit semnalizatorul care funcţiona încă.
Partea vătămată a fost transportată la Spitalul Gheorgheni în
vederea acordării de îngrijiri medicale fiind ulterior transportat la Spitalul
Od. Secuiesc unde a suferit o intervenţie chirurgicală.
Din raportul de constatare medico-legală
nr. 5/A1-/GH emis de Serviciul judeţean de medicină legală a rezultat că partea
vătămată a suferit leziuni traumatice ale membrului inferior stâng care s-au
putu produce prin lovire de un corp dur contondent eventual prin comprimare
între două planuri dure, timpul de îngrijire medicală pentru vindecarea
leziunii suferit fiind de 70-80 zile.
Ambii conducători auto au fost testaţi cu aparatul etilotest
rezultatele fiind negative.
Ambele autovehicule implicate au fost supuse unei inspecţii
tehnice concluzia fiind că accidentul nu s-a produs ca urmare a vreunei
defecţiuni tehnice.
Susţinerea inculpatului că semnalizatorul motocicletei era în
funcţiune a fost confirmată de persoanele din autoturism însă, având în vedere
că pe drumul pe care se deplasa acesta era montat indicatorul „Oprire"
avea obligaţia de a acorda prioritate de trecere tuturor vehiculelor ce se
deplasează pe drumul cu prioritate. Chiar dacă semnalizatorul motocicletei
părţii vătămate ar fi funcţionat, aspect negat de altfel de către aceasta,
inculpatul avea obligaţia de a aştepta până acesta se înscrie pe noua direcţie
de mers.
În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului S.B., care la data de
30.05.2010, în jurul orelor 17,00, în timp ce conducea autoturismul marca Dacia
Solenza, pe B-dul Frăţiei din mun. Gheorgheni, a pătruns în intersecţie de pe
un drum fără prioritate pe un drum cu prioritate în timp ce pe acesta circula
un alt autovehicul încălcând astfel prevederile Convenţiei de la Viena asupra
semnalizării rutiere din 08.11.1968, ratificată de România prin Decretul nr.
318/14.11.1982, art. 10 pct. 3 şi 5, accidentându-l pe partea vătămată R.S.T.A.
care conducea motocicleta Honda CBR 99 RR, cauzându-i leziuni traumatice care
au necesitat pentru vindecare un număr de 70-80 zile îngrijiri medicale,
constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă din culpă, faptă prev. şi
ped. de art. 184 alin. 2 şi 4 din Codul penal.
La stabilirea şi aplicarea pedepsei, instanţa a avut în vedere
criteriile prevăzute de art. 72 şi 52 Cod penal, şi anume: limitele de pedeapsă
fixate pentru infracţiunile săvârşite, gradul de pericol social al faptelor,
împrejurările în care au fost comise infracţiunile, dispoziţiile părţii
generale a Codului penal, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului.
Astfel, instanţa a ţinut cont de faptul că inculpatul a avut o atitudine
sinceră, recunoscând în oarecare măsură fapta comisă, cu menţiunea că a
solicitat reţinerea unei culpe comune în producerea accidentului rutier. Pe de
altă parte, instanţa a avut în vedere gradul de pericol social ridicat al
faptei comise de inculpat şi impactul acesteia asupra societăţii.
În plus, instanţa a ţinut cont de faptul că acest inculpat nu are
antecedente penale, a recunoscut şi regretat fapta comisă, având o atitudine
constant sinceră, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii.
Deoarece scopul unei pedepse este în primul rând preventiv, urmărindu-se
îndreptarea inculpatului, astfel încât acesta să nu mai săvârşească în viitor
noi infracţiuni, ţinând cont şi de vârsta inculpatului şi de urmările produse
prin săvârşirea prezentei infracţiuni, precum şi de posibilitatea reală ca acesta
să se reintegreze în societate, instanţa
a reţinut în favoarea acestui inculpat aceste circumstanţe atenuante, în baza
art. 74 Cod penal şi, în consecinţă, în temeiul art. 76 alin. 1, lit. e, Cod
penal, a redus pedeapsa ce a stabilit-o pentru acest inculpat sub minimul
special prevăzut de textul de lege incriminatoriu.
Cu privire la latura civilă, instanţa a
reţinut următoarele:
Potrivit art. 14 alin. 1 din
Cod procedură penală, acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului
penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului.
Potrivit dispoziţiilor art. 998 Cod civil orice faptă a omului
care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a
ocazionat, a-l repara.
De asemenea, potrivit art. 999 Cod civil omul este responsabil nu
numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat
prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.
Din prevederile legale menţionate, a rezultat că pentru angajarea
răspunderii civile delictuale, trebuie să fie întrunite anumite condiţii şi
anume existenţa unei fapte ilicite, a prejudiciului, a raportului de
cauzalitate şi a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.
Aplicând aceste dispoziţii legale la situaţia de fapt din prezenta
cauză, s-au constatat îndeplinite condiţiile necesare pentru angajarea
răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte partea civila R.S.T.A.,
astfel:
Partea civila R.S.T.A., s-a constituit parte civila cu suma de 75.000 lei, din care suma
de 4.258 lei despăgubiri materiale şi suma de 70.000 lei daune morale.
Ulterior, partea civilă a precizat cuantumul despăgubirilor materiale
solicitate la suma de 6.700 lei în loc de 4.258 lei.
Instanţa verificând calculaţia de reparaţie a motocicletei marca
Honda depusă de către asigurătorul S.C. C.A.S.A, aflată la filele 201-203 din
dosar, a constatat că, costul reparaţiei în valoare brută era de 1595,50 lei.
În consecinţă, instanţa a admis, în parte, cererea privind
acordarea daunelor materiale, până la valoarea sumei de 1595 lei.
Cu privire la daunele morale solicitate de aceeaşi parte civilă,
având în vedere suferinţa fizică şi psihică determinată de leziunile suferite,
precum şi de faptul că a fost imobilizat la pat în lunile iulie, august şi
septembrie 2010, astfel cum a rezultat din declaraţia martorei C.E., care s-a
ocupat de îngrijirea părţii civile în perioada de timp amintită mai sus, instanţa a constatat că părţii civile i s-a
produs un prejudiciu fizic si psihic însemnat, cererea de acordare a daunelor
morale fiind întemeiată.
La stabilirea daunelor morale, s-a avut în vedere ca sumele de
bani ce au fost acordate părţii civile să aibă efecte compensatorii, să nu
constituie nici amenzi excesive pentru autorul daunelor şi nici venituri
nejustificate pentru victima daunelor.
În lipsa unui criteriu matematic şi obiectiv de stabilire a
daunelor morale, în raport de împrejurările reţinute a îndreptăţi părţile
civile la acordarea de despăgubiri
reprezentând daune morale, acestea având un caracter pur afectiv, s-a apreciat
că suma de 10.000 lei acordată părţii civile R.S.T.A. era de natură să
compenseze suferinţa fizică şi psihică produsă prin acţiunea inculpatului, şi în consecinţa, în baza art. 14 şi art. 346 Cod procedură
penală, a admis în parte cererea acestei părţi civile.
La data producerii accidentului de
circulaţie, autoturismul condus de inculpat era asigurat la S.C. C.A.S.A,
conform poliţei de asigurare seria RO/17/G17/HR0, nr.01323179, valabilă până la
data de 16.10.2010 (fila 26 din dosarul de urmărire penală).
Potrivit dispoziţiilor art. 54 din Legea 136/1995 în redactarea
actuală, asigurătorul de răspundere civilă delictuală în caz de accidente auto,
trebuie obligat la plata de despăgubiri
civile în limita plafonului de asigurare.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat
recurs inculpatul S.B., asigurătorul SC C.A.SA
şi partea civilă R.S.T..
Recursul inculpatului nu a fost motivat în
scris, dar acesta susţine în faţa
Curţii că şi partea vătămată ar fi avut o culpă în producerea accidentului.
Solicită achitarea sa pe considerentul că fapta nu prezintă gradul de pericol
social al unei infracţiuni, iar pe latura civilă doar asigurătorul să fie
obligat la plata despăgubirilor.
Partea civilă solicită majorarea
cuantumului despăgubirilor materiale şi daunelor morale până la sumele cu care
s-a constituit parte civilă şi obligarea inculpatului la plata cheltuielilor de
judecată.
Asigurătorul susţine că nu poate fi
obligat la plata despăgubirilor stabilite de instanţă, deoarece are doar
calitatea de asigurător şi nu de parte responsabilă civilmente.
Examinând recursurile promovate, din prisma dispoziţiilor art. 3856 alin. 3, art. 3858 , art. 3859 alin. 1 pct. 14, 172 şi alin. 2 rap. la art. 52 şi art. 62-68 C. pr. pen,
instanţa de control judiciar găseşte întemeiate recursurile declarate de partea
civilă şi asigurător şi nefondat recursul inculpatului, reţinând următoarele:
Sub aspectul stării de fapt, aceasta a fost corect reţinută de
către judecătorie – pornind de la conţinutul materialului probator administrat
pe parcursul desfăşurării procesului penal, iar pedeapsa amenzii penale
aplicată de prima instanţă s-a făcut după o corectă apreciere a probelor şi o
justă aplicare a dispoziţiilor art. 72 C. pen, fiind de natură să ducă la
atingerea scopului pedepsei, prev. de art. 52 C. pen, astfel că motivele de
recurs invocate de inculpat apar ca nefondate, urmând ca soluţia dată pe latura
penală să fie menţinută.
Nu se poate reţine că faptei i-ar lipsi gradul de pericol social
al unei infracţiuni şi nici că partea vătămată ar fi avut o culpă în producerea
evenimentului rutier.
Reţinerea culpei părţii vătămate prin raportul de expertiză nu se
coroborează cu niciun alt mijloc de probă administrat în cauză. Dimpotrivă,
toate celelalte probe dovedesc fără dubiu că inculpatului îi aparţine în
întregime culpa producerii accidentului.
În acord cu prima instanţă, Curtea apreciază că şi în situaţia în
care semnalizatorul motocicletei condusă de partea vătămată ar fi funcţionat,
acest fapt nu ar fi înlăturat obligaţia inculpatului de a opri şi de a se
asigura la intrarea pe drumul cu prioritate şi mai înainte ca partea vătămată
să fi efectuat în întregime manevra pretins semnalizată.
Cu privire la gradul de pericol social al
faptei, pe lângă culpa exclisivă a inculpatului, avem în vedere inclusive
urmările produse, artât cele materiale, cât mai ales suferinţele fizice şi
psihice provocate părţii vătămate, numărul mare al zilelor de îngrijiri
medicale necesare pentru vindecare, perioada îndelungată în care aceasta a fost
imobilizată şi intervenţiile chirurgicale efectuate. Reţinem de asemenea că
accidentul s-a produs pet imp de zi, cu luminozitate foarte bună, într-o zonă
cu vizibilitate de asemenea foarte bună şi fără o circulaţie intensă. Toate
aceste aspecte conferă faptei un grad de pericol social sufficient pentru ca
aceasta să constituie infracţiune.
Analizând latura civilă a cauzei, prin prisma motivelor de recurs
invocate de inculpat, partea civilă şi de asigurător şi a materialului probator
administrat, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a făcut un
calcul greşit asupra despăgubirilor civile solicitate şi dovedaite de partea
civilă.
Constatăm că partea civilă a formulat şi şi-a precizat ulterior
pretenţiile în sumă de 70.000 lei daune morale şi 6.700 lei daune materiale.
Din daunele materiale solicitate, instanţa a acordat doar suma de
1595 lei reprezentând costul reparaţiei motocicletei şi nu a analizat celelalte
pretenţii şi susţineri ale părţii civile.
Reanalizând materialul probator administrat, constatăm că sunt
dovedite majoritatea pretenţiilor formulate. Avem în vedere consultaţia
medicală din 25.05.2010 – 65 lei, scrisoarea medicală din aceeaşi dată – 10 lei, chitanţa din 15.06.2010 pentru
certificatul medical – 63 lei, costul reparaţiei motocicletei – chitanţele din
31.07 şi 12.10.2010 – 2.484 lei, plata persoanei care a îngrijit partea
vătămată timp de 3 luni – declaraţia martorei C.E. – 1.500 lei, bonuri şi
chitanţe pentru medicamente – 100 lei şi
– 1.000 lei.
Nu sunt dovedite cu înscrisuri sau martori costurile deplasărilor
la spital. De asemenea, din înscrisul aflat la fila 191, rezultă că partea
vătămată a primit de la asigurător suma de 1.595,50 lei.
Din totalul cheltuielilor
dovedite de 4.222 lei urmează să scădem suma de 1.595 lei pe care partea civilă
a primit-o de la asigurător, rezultând suma de 2.627 lei despăgubiri materiale
pe care inculpatul va fi obliogat să le plătească părţii civile.
În accord cu judecătorul fondului, constatăm că, într-adevăr,
cuantumul de 70.000 lei al daunelor morale solicitate de partea civilă este
unul exagerat, însă şi cel de 10.000 lei stabilit de prima instanţă este unul neîndestulător.
Instanţa de judecată este cea chemată să stabilească criteriile şi
metodele necesare pentru determinarea cuantumului daunelor morale. În speţă,
aşa cum a procedat instanţa de prim grad, este aplicabil principiul reparaţiei
daunelor morale în cazul atingerii grave aduse drepturilor părţii vătămate.
Reţinem în acest sens în primul rând modalitatea în care s-a
produs accidentul şi culpa de care a dat dovadă inculpatul, respectiv pe timp
de zi, întro zonă cu vizibilitate bună şi relativ liberă, pe un carosabil
uscat. Apoi reţinem urmările produse, suferinţele pricinuite părţii civile,
durata mare de timp cât aceasta a fost imobilizată, intervenţiile chirurgicale
efectuate, numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare vindecării şi vârsta
tânără a părţii vătămate.
Faţă de cele reţinute, Curtea apreciază că
este necesar a se acorda părţii vătămate daune morale într-un cuantum majorat
la suma de 20.000 lei, care este în măsură să acopere prejudicial moral produs
acesteia.
Constatăm de asemenea că apărătorul ales al părţii vătămate/civile
a depus în original chitanţele reprezentând încasarea onorariului avocaţial
pentru judecata în fond şi judecata în recurs a cauzei, însă prima instanţă nu
s-a pronunţat asupra cererii de obligare a inculpatului la plata cheltuielilor
de judecată.
Ţinând seama că acţiunea civilă a fost admisă doar în parte, iar
în recurs pretenţiilor formulate au fost majorate tot numai în parte, Curtea
urmează să facă aplicarea disp. art. 193 alin. 2 C. pr. pen, obligând
inculpatul la plata parţială a cheltuielilor de judecată către partea civilă în
sumă de 500 lei aferente fondului şi 300 lei aferente recursului.
Asupra recursului asigurătorului, constatăm că în mod greşit
acesta a fost obligat în subsidiar la plata despăgubirilor civile.
Într-adevăr, potrivit Deciziei nr. I din 2005 dată de ÎCCJ,
societatea de asigurare nu are calitate de parte responsabilă civilmente, ci
este citată în procesul penal în calitate de asigurător.
Însă, potrivit art. 54 din Legea nr. 136/1995, în cazul
stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, asigurătorul răspunde în
limitele obligaţiei acestuia, stabilită prin contractul de asigurare.
Nu se poate reţine critica potrivit căreia partea vătămată s-ar fi
constituit parte civilă exclusive împotriva asigurătorului. Pe de o parte, prin
cererile formulate, partea vătămată face referire la inculpat, însă solicită
obligarea asigurătorului la plata despăgubirilor. Ea nu precizează expres că
înţelege să-l exonereze pe inculpat de la plata despăgubirilor. Pe de altă
parte, asigurătorul nu are calitate de parte responsabiilă civilmente, nefiind
îndeplinite în privinţa lui prevederile art. 14 şi urm. C. pr. pen.
Faţă de toate cele reţinute, urmează ca, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d C. pr. pen, să admitem recursurile
declarate de partea civilă
R.S.T. şi asigurătorul SC C.A.SA împotriva sentinţei penale nr. 248/27.12.2011,
pronunţată de Judecătoria Gheorgheni.
Vom casa parţial sentinţa atacată şi rejudecând cauza pe latura
civilă:
În baza art. 346, art. 14 C. pr. pen. rap. la art. 998 C.civ, vom
obliga inculpatul S.B. să plătească
părţii civile R.S.T. suma de 2.627 lei
reprezentând despăgubiri materiale şi 20.000 lei reprezentând daune morale.
În baza art. 193 alin. 2 C. pr. pen, vom obliga inculpatul să
plătească părţii civile cheltuieli de judecată parţiale în sumă de 500 lei
aferente fondului şi 350 lei aferente recursului reprezentând onorariul de
avocat.
Vom constata calitatea de asigurător a SC C.A. SA şi o
vom obliga la plata despăgubirilor
civile si a cheltuielilor judiciare, acordate de instanţă prin prezenta decizie
părţii civile, în limitele contractului de asigurare.
Vom menţine celelate dispoziţii din
sentinţa atacată care nu contravin prezentei decizii.
În temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b C. pr. pen, vom respinge ca
nefondat recursul declarat de
inculpatul S.B. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Notă 1: În acelaşi sens s-a pronunţat recent Curtea de Apel Tg.-Mureş şi
prin dec. pen. nr. 225/R/12 martie 2012.
Notă 2: În
procesul penal, inculpatul (când este cazul şi partea responsabilă civilmente)
este subiectul pasiv al acţiunii civile alăturate acţiunii penale, ceea ce
înseamnă că, în cazul constatării îndeplinirii condiţiilor angajării
răspunderii delictuale, el este ţinut să repare prejudiciul.
În cazul particular al accidentelor rutiere ale căror victime au
suferit vătămări fizice sau morale ori au decedat, pentru garantarea
recuperării integrale a prejudiciilor cauzate victimelor sau terţilor, în
dreptul intern au fost luate măsurile legislative adecvate care să asigure că
aceste prejudicii vor fi acoperite integral prin asigurare sau, dacă vehiculul
nu a fost identificat ori nu este asigurat, a fost înfiinţat Fondul de
protecţie a victimelor străzii responsabil cu despăgubirea.
În ipoteza în care conducătorul auto, a cărui culpă în producerea
urmărilor socialmente periculoase a fost constatată de către instanţă, era asigurat la data evenimentului rutier de
răspundere civilă instanţa investită cu soluţionarea acţiunii penale şi a
acţiunilor civile alăturate acesteia nu poate să ignore prevederile Legii nr.
136/1995. Următoarele dispoziţii ale acestui act normativ prezintă
relE.nţă: -art. 54 alin. 1 potrivit
căruia „… în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească,
drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în
proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva
asigurătorului de răspundere civilă, …, cu citarea obligatorie a
persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de
intervenienţi forţaţi”.
-art. 55 alin. 1 potrivit căruia „despăgubirile se plătesc de
către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite”.
-art. 50 alin. 1 şi 2 după care „Despăgubirile se acordă pentru
sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare
şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau
deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.
În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă
atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul,
cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului
vehiculului respectiv”.
-art. 55 potrivit căruia „Despăgubirile se plătesc de către
asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite.
Despăgubirile nu pot fi urmărite de creditorii asiguratului.
Despăgubirile se plătesc asiguraţilor dacă
aceştia dovedesc că au despăgubit persoanele păgubite şi despăgubirile nu
urmează să fie recuperate potrivit prevederilor art. 58.
Odată cu încasarea despăgubirii, persoanele păgubite vor declara
în scris că au fost despăgubite pentru pagubele suferite şi că nu mai au nici o
pretenţie de la asigurătorul de răspundere civilă şi asigurat (persoana
vinovată) în legătură cu paguba respectivă.
În situaţia efectuării plăţii de către asigurătorul de răspundere
civilă direct în contul bancar al persoanei păgubite, aceasta se consideră a fi
integral despăgubită dacă în termen de 30 de zile de la data intrării sumei în
contul său bancar nu a notificat asigurătorului de răspundere civilă
eventualele obiecţii referitoare la cuantumul despăgubirii.
În cazul în care în drepturile persoanei păgubite s-a subrogat
asigurătorul conform prevederilor art. 22, eventuala diferenţă de despăgubire
dintre asigurarea facultativă şi asigurarea obligatorie de răspundere civilă
auto rămâne pe contul asigurării facultative, neputând fi recuperată de la
asigurat (persoana vinovată), dacă despăgubirea plătită din asigurarea
facultativă nu depăşeşte limita maximă a despăgubirii ce poate fi acordată de
asigurător pentru prejudiciile cauzate în unul şi acelaşi accident de vehicul,
prevăzută de legislaţia în vigoare”.
Modalitatea în care este instituită prin lege asigurarea
obligatorie de răspundere civilă ilustrează voinţa legiuitorului de a
simplifica mijloacele prin care persoana prejudiciată ajunge să fie dezdăunată
şi corespunde scopului pentru care a fost instituită obligativitatea
asigurării. Astfel, din moment ce legea obligă persoanele să se asigure tocmai
pentru a garanta plata despăgubirilor către eventualii păgubiţi, este firesc ca
în situaţia producerii riscului asigurat garanţia să devină funcţională, iar
asigurătorul să fie ţinut să plătească.
Considerentele enunţate mai sus determină concluzia după care în
procesul penal care poartă pentru o infracţiune de vătămare corporală din culpă
sau ucidere din culpă produsă printr-un accident rutier şi în care a fost adusă
şi o acţiune civilă, inculpatul, când este antrenată răspunderea lui
delictuală, este ţinut să dezdăuneze partea civilă după regulile răspunderii
civile delictuale. În acelaşi timp, obligaţia de dezdăunare incumbă şi
asiguratorului, în acest caz după regulile instituite de Legea nr. 136/1995 şi
potrivit clauzelor contractului de asigurare.
Aceleaşi considerente au atras, de altfel, şi schimbarea practicii
acestei instanţe.
Desigur, obligarea la
despăgubiri atât a inculpatului (singur sau în solidar cu partea responsabilă
civilmente), cât şi a asiguratorului nu înseamnă că victimei îi este oferită o
dublă plată, această măsură fiind exclusă de principiul neîmbogăţirii fără justă
cauză. O asemenea obligaţie lasă deschisă calea părţii civile să se îndestuleze
direct de la asigurator pentru daunele materiale şi morale, precum şi pentru
cheltuielile judiciare fixate de instanţă prin hotărâre, şi, doar dacă suma
care i-a fost oferită de societatea de asigurare nu o acoperă integral pe cea
acordată de către instanţa de judecată sau în ipoteza în care, la executarea
hotărârii, asiguratorul este insolvabil, partea civilă se poate îndrepta
împotriva inculpatului (şi a părţii responsabile civilmente, când este cazul)
pentru diferenţa neobţinută de la societatea de asigurare. |