Acţiune
prin care se tinde la obţinerea unui titlu executoriu având acelaşi
obiect şi cauză cu titlul executoriu constituit de un contract de
ipotecă. Condiţii de admisibilitate din perspectiva prescripţiei
dreptului material la acţiune
Cuprins pe materii:
Drept procesual civil. Executarea silită
Index alfabetic:
acţiune în pretenţii
-
contract de credit
-
contract de ipotecă
-
titlu executoriu
-
prescripţia dreptului de a cere executarea silită
C.
proc. civ., art. 108 alin. (2)-(3), art. 201, art. 132, art. 134, art. 405
Legea
nr. 58/1998, art. 79
Prin
prescripţia dreptului de a cere executarea silită se stinge
forţa executorie a titlului, nu şi dreptul material la acţiune,
dacă acesta nu este prescris, cel interesat putând să
obţină un nou titlu executoriu, în condiţiile legii, aceasta
deoarece dreptul la acţiune în sens procesual, respectiv dreptul de a
sesiza o instanţă pentru obţinerea unui titlu executoriu este
imprescriptibil dacă dreptul material la acţiune nu este prescris,
aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 405 C. proc. civ.
Astfel,
în cazul în care dreptul material la acţiune este valorificat
înăuntrul termenului său distinct de prescripţie şi, în
măsura în care reclamanta dovedeşte un interes legitim în promovarea
acţiunii având ca obiect obţinerea unui nou titlu executoriu, nu
există niciun temei legal pentru respingerea cererii sale ca
inadmisibilă.
Secţia a II-a
civilă, Decizia nr.143 din 22 ianuarie 2013
Notă:
Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară a fost abrogată O.U.G.
nr. 99/2006 începând cu data de 1 ianuarie 2007
1.
Circumstanţele cauzei:
În
perioada 21 iunie 1996 – 7 iunie 1997, între fosta Bancă de Credit
Industrial şi Comercial SA actualmente C.E. Bank SA şi SC A.C. SRL
s-au încheiat mai multe contracte de credit, după cum urmează:
contractul de credit nr. 166 din 21 iunie 1996 prin care s-a acordat
societăţii un credit de 860.000 USD, contractul de credit nr. 269 din
18 octombrie 1996 prin care s-a acordat societăţii un
credit de 1.200.000.000 Rol, contractul nr. 87 din 12.05.1997, pentru un
credit de 250 000 USD, contractul nr. 150 din 26.06.1997 pentru un credit de
555.000 USD şi contractul nr. 159 din 07.07.1997 pentru un credit de
250.000 USD, împrumuturile fiind garantate prin încheierea unor contracte de
ipotecă cu garanţii ipotecari S.E., S.I., M.S.Ş., A.R., A.V.,
O.N. şi O.L.
Prin
convenţiile nr. 350 din 28 noiembrie 1997, nr. 290 din 30 iunie 1998
şi actul adiţional nr. 1 din 27 ianuarie 1999, încheiate între
Bancă şi societate termenul de rambursare a împrumuturilor a fost
prelungit succesiv până la data de 18 februarie 1999.
2.
Cererea de chemare în judecată şi ciclurile procesuale parcurse;
evoluţia cadrului procesual.
2.1.
Prin acţiunea introductivă înregistrată la data de 14 aprilie
1999 pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamanta, fostă Banca de
Credit Industrial şi Comercial SA, actualmente C.E. Bank SA a solicitat
obligarea pârâtei SC A.C. SRL în calitate de debitor şi a pârâţilor
O.N. şi O.L., S.I., M.S.Ş., A.R., A.V. şi S.E., în calitate de
codebitori garanţi la restituirea creditelor restante rezultate din
contractele de credit încheiate cu societatea în cuantum de 1.164.899 USD
şi 4.863.749.232 lei şi a dobânzilor datorate până la 31 martie
1999.
2.2. În
primul ciclu procesual, Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa
civilă nr. 2860 din 26 mai 1999, a admis acţiunea şi a obligat
societatea pârâtă şi garanţii, în solidar, la rambursarea
creditelor acordate în valoare de 1.164.899 USD şi 4.863.749.232 lei
şi a dobânzilor restante.
2.3.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia comercială, prin decizia nr.
269 din 28 ianuarie 2000, a anulat ca insuficient timbrate apelurile declarate
de pârâţii O.N., O.L., S.I. şi M.S.Ş. şi a respins ca
nefondate apelurile formulate de pârâţii A.R. şi A.V., menţinând
astfel sentinţa fondului.
2.4.
Prin decizia civilă nr. 5328 din 25 septembrie 2002, Curtea
Supremă de Justiţie a admis recursul declarat de pârâţii O.N.
şi O.L. împotriva deciziei nr. 269/2000, a casat decizia atacată
şi a trimis cauza spre rejudecare apelului.
2.5.
Astfel învestită Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 34/2003 a
admis apelul formulat de pârâţii O.N. şi O.L. şi a anulat
sentinţa pronunţată de tribunal ca primă
instanţă.
Urmare
modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr.
195 din 25 mai 2004 pentru aprobarea O.U.G. nr. 58/2003, Curtea de Apel
Bucureşti, prin sentinţa comercială nr. 83 din 22.06.2004,
şi-a declinat competenţa de soluţionare a
cauzei pe fond în favoarea Tribunalului Bucureşti.
2.6. În
cursul derulării procesului în faţa acestei instanţe, reclamanta
a depus o cerere de renunţare la judecata în privinţa pârâtei SC A.C.
SRL aflată în procedura falimentului şi a pârâţilor A.R. şi
A.V. ca urmare a încheierii cu aceştia a Convenţiei de dare în
plată autentificată sub nr. 4439 din 18 octombrie 1999
rectificată prin Încheierea nr. 6740 din 4 noiembrie 1999.
Prin
Încheierea de şedinţă din 26 ianuarie 2007, tribunalul a luat
act de renunţarea la judecată faţă de pârâta SC A.C.
SRL, precum şi faţă de pârâţii A.R. şi A.V.
În
sfârşit, tot în cursul derulării procesului în faţa Tribunalului
Bucureşti, învestit prin declinare de competenţă, între
reclamantă şi pârâţii S.I. şi M.S.Ş. s-a încheiat
contractul de tranzacţie autentificat sub nr. 1288 din 31 mai 2007, iar
între reclamantă şi pârâtul S.E., contractul de tranzacţie
autentificat sub nr. 1335 din 5 iunie 2007, prin care pârâţii garanţi
ipotecari au acceptat ca bunurile ipotecate să fie valorificate
conform contractelor de ipotecă, atât reclamanta cât şi
pârâţii declarând că nu mai au nicio pretenţie referitoare la
contractele comerciale ce au făcut obiectul tranzacţiei.
Reclamanta
şi-a precizat la data de 23 mai 2008 atât cadrul procesual cât şi
cuantumul creanţei, obiectul cererii urmând să-i vizeze numai pe
pârâţii O.L. şi O.N. în sensul obligării acestora la plata sumei
de 1.200.000.000 lei (vechi), a echivalentului în lei a sumei de 300.000 USD,
precum şi a dobânzilor aferente conform contractului de credit nr.
269 din 18 octombrie 1996 şi a contractului de ipotecă nr. 7487 din
18 octombrie 1996, respectiv conform contractului de credit nr. 166 din 21
iunie 1996 şi a contractului de ipotecă nr. 6888 din 18 septembrie
1996.
3. Hotărârea
pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a
comercială, la data de 18 martie 2011.
Prin
sentinţa comercială nr. 3123, Tribunalul Bucureşti ca primă
instanţă, în al doilea ciclu procesual, a admis acţiunea,
aşa cum a fost modificată, formulată de reclamanta C.E. Bank SA
şi a obligat pârâţii O.L. şi O.N. la plata următoarelor
sume: 120.000 lei reprezentând credit restant conform contractului de credit
nr. 7487 din 18 octombrie 1996, 688.809,1 lei reprezentând credit restant
conform contractului de credit nr. 166 din 21 iunie 1996 şi a
contractului de ipotecă nr. 6888 din 18 septembrie 1996 şi la
4.816.537,9 lei dobânzi şi creanţe ataşate.
Totodată,
tribunalul a constatat înţelegerea dintre reclamante şi pârâţii
S.I. şi M.S.Ş. conform tranzacţiei nr. 1228 din 31 mai 2009,
precum şi înţelegerea încheiată cu pârâtul S.E. conform
tranzacţiei nr. 1335 din 5 iunie 2007, conţinutul tranzacţiilor
susmenţionate fiind consfinţit în cuprinsul dispozitivului
sentinţei pronunţate.
Pentru
a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că între reclamantă
şi pârâta SC A.C. SRL s-a încheiat la 21 iunie 1996 contractul de credit
nr. 166 pentru o linie de credit de 700.000 USD utilizabilă în lei sau
USA, cu o dobândă de 13% pentru USD, iar prin acte adiţionale
ulterioare plafonul s-a majorat la 160.000 USD, respectiv 1 milion USD, apoi
s-a diminuat la 860.000 USD.
La data
de 8 octombrie 1996, între cele două părţi se încheie contractul
de credit nr. 269 prin care reclamanta acordă societăţii un
împrumut de 1.200.000.000 lei vechi cu o dobândă de 65%, sumele rezultate
din cele două contracte fiind garantate prin încheierea unor contracte de
ipotecă cu pârâţii din prezenta cauză.
Referitor
la pârâţii O.N. şi O.L., instanţa a reţinut că prin
contractele de ipotecă autentificate sub nr. 6888 din 18 septembrie 1996
şi nr. 7487 din 18 octombrie 1996, aceştia au garantat un credit de
300.000 USD din suma acordată societăţii A.C. SRL conform
contractului de credit nr. 166/1996 şi întregul credit de 1.200.000.000
lei acordat prin contractul de credit nr. 269/1996.
În
raport de concluziile expertizei contabile dispusă în cauză, care a
stabilit structura soldurilor celor două contracte la data de 18 februarie
1999, data scadenţei, instanţa a obligat pârâţii O.N. şi
O.L. la plata sumelor solicitate de reclamantă, respectiv 120.000 Ron
şi 688.809,1 Ron cu titlu de credite restante şi la plata sumei de
4.816.537,9 Ron dobânzi şi creanţe ataşate.
4.
Apelul. Decizia civilă nr. 17 din 16 ianuarie 2012 pronunţată de
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.
Împotriva
sentinţei fondului au declarat apel pârâţii O.N. şi O.L.
Motivele
de apel au vizat, în sinteză, inadmisibilitatea acţiunii introductive
prin care se urmăreşte obţinerea unui titlu executoriu
având acelaşi obiect cu titlul executoriu reprezentat de contractele de
ipotecă, inadmisibilitatea modificării acţiunii cu prilejul
rejudecării cauzei în fond după casare, încuviinţarea probei cu
expertiză cu depăşirea termenului legal înăuntrul
căruia se putea cere, precum şi întinderea obligaţiei stabilite
în sarcina pârâţilor.
Prin
decizia nr. 17 din 16 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca
nefondat apelul pârâţilor apreciind ca legală şi temeinică
hotărârea fondului.
Răspunzând
criticilor formulate instanţa a apreciat că recunoaşterea
calităţii de titlu executoriu contractelor de credit bancar, precum
şi a garanţiilor reale accesorii acestora conform
dispoziţiilor art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998, aşa cum acestea
au fost interpretate prin Decizia nr. XIII din 20 martie 2006 a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu exclud imperativ dreptul
de opţiune al creditorului, care poate alege calea mai puţin
avantajoasă pentru sine, dar pe deplin favorabilă debitorilor, a
acţionării în judecată pentru obţinerea unui titlu,
reprezentat de o hotărâre judecătorească.
Totodată,
instanţa a reţinut că la data sesizării instanţei cu
cererea de chemare în judecată, practica judiciară în materie
referitor la valoarea de titlu executoriu a contractelor de credit şi a
garanţiilor reale accesorii încheiate anterior intrării în
vigoare a Legii nr. 58/1998 nu era unitară.
Referitor
la cererea din data de 4 martie 2005 prin care reclamanta a solicitat obligarea
pârâţilor la plata sumelor garantate prin contractele de ipotecă,
revenind asupra solicitării iniţiale de obligare a pârâţilor în
solidar cu societatea debitoare, instanţa a apreciat că
dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. au fost respectate cererea
fiind formulată la prima zi de înfăţişare, în fond,
după anularea hotărârii pronunţate în primă
instanţă, şi, prin urmare, judecata a fost reluată de la
singurul act neafectat de anulare, respectiv cererea de chemare în
judecată.
Referitor
la cererea precizatoare formulată de reclamantă la data de 23 mai
2008, instanţa a apreciat că, faţă de conţinutul
său, cererea se circumscrie dispoziţiilor art. 132 alin. 2 pct.
2 C. proc. civ.
În ce
priveşte proba cu expertiză tehnică de specialitate,
instanţa a reţinut că încuviinţarea acesteia s-a realizat
cu respectarea dispoziţiilor art. 201 alin. 1 C. proc. civ. raportat la
apărările invocate de pârâţi cu privire la întinderea
despăgubirilor datorate.
Cu
privire la fondul litigiului instanţa a constatat că pârâţii
sunt ţinuţi a răspunde în temeiul contractelor de ipotecă
prin care au constituit garanţii reale asupra bunurilor aflate în
proprietatea lor şi întrucât dreptul de ipotecă a fost instituit de o
terţă persoană, fidejusor, garanţia reprezintă o
cauţiune reală, ceea ce conferă creditorului dreptul, în
caz de neexecutare din partea debitorului, să urmărească direct
pe fidejusor pentru executarea creanţei conform dispoziţiilor art.
1666 C. civ. incident în cauză.
5.
Recursul. Motivele de recurs.
Împotriva
deciziei nr. 17 din 16 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti,
Secţia a VI-a civilă, au declarat recurs, în termen legal,
pârâţii O.N. şi O.L. solicitând, în principal, casarea deciziei
şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, iar, în
subsidiar, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului, schimbarea în tot
a sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca
inadmisibilă şi lipsită de interes sau ca neîntemeiată.
Recurenţii
şi-au întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate reglementate de art.
304 pct. 5 C. proc. civ.ă vizând încălcarea formelor de
procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.
105 C. proc. civ., art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizând nemotivarea
hotărârii cu privire la toate criticile formulate, şi art. 304 pct. 9
referitor la interpretarea şi aplicarea greşită a legii.
În
argumentarea criticilor de nelegalitate, astfel cum au fost încadrate în
prevederile art. 304 C. proc. civ., recurenţii au susţinut, în
sinteză, următoarele:
5.1.
Instanţa de apel a reţinut nelegal, cu încălcarea formelor de
procedură, că modificarea cererii de chemare în judecată la 4
martie 2005 cu prilejul rejudecării cauzei după casarea cu trimitere
este admisibilă, deoarece prin casarea deciziei s-a fixat în mod
definitiv cadrul procesual al cererii de chemare în judecată.
Au susţinut recurenţii, în acest sens, că în primul ciclu
procesual pârâţii au fost chemaţi să răspundă de
calitatea lor de codebitori principali obligaţi personal să
restituie, calitate şi cauză pe care reclamanta nu le mai putea
schimba după casarea cu trimitere, invocând ca izvor generator al
drepturilor pretinse contractele de ipotecă.
În
sprijinul acestei susţineri recurenţii au invocat şi
dispoziţiile art. 315 alin. 3 C. proc. civ. care au în vedere
mijloacele de apărare formulate în faţa primei instanţe,
fără să se modifice obiectul şi cauza cererii de chemare în
judecată.
În
plus, au susţinut recurenţii, instanţa de apel nu s-a
pronunţat cu privire la cererea precizatoare la cererea din 23 mai 2008
considerând greşit că s-a formulat cu respectarea dispoziţiilor
art. 132 şi 134 C. proc. civ.
5.2.
Dezlegarea dată de instanţa de apel cu privire la inadmisibilitatea
acţiunii principale şi lipsa sa de interes este nelegală în
condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată se
urmăreşte obţinerea unui titlu executoriu pe fondul dreptului
având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză cu titlul
executoriu reprezentat de contractele de ipotecă, existând riscul ca
instanţa să pronunţe o hotărâre contrară titlului
executoriu deja existent.
Potrivit
recurenţilor, caracterul de titlu executoriu al contractelor de
credit încheiate anterior Legii nr. 58/1998 a fost stabilit în mod
definitiv, irevocabil şi general obligatoriu prin Decizia nr. XIII
din 20 martie 2006 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, iar împrejurarea că acţiunea de
faţă a fost pornită anterior pronunţării acestei
decizii este lipsită de relevanţă, deoarece deciziile
pronunţate în recurs în înţelesul legii sunt de imediată
aplicare.
Prin
acţiunea promovată, reclamanta a încercat să obţină un
nou titlu executoriu, eludând prevederile imperative, de ordine publică în
materie de prescripţie, deoarece faţă de data scadenţei, 18
februarie 1999, când obligaţia a devenit exigibilă, a început să
curgă termenul de prescripţie extinctivă a dreptului de a cere
executarea silită a titlului executoriu.
Referitor
la argumentele instanţei bazate pe principiul
disponibilităţii, recurenţii au susţinut că sunt
nelegale, deoarece legea nu prevede niciun drept de opţiune pentru
creditor.
5.3.
Sub un alt motiv, întemeiat tot pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi
pct. 9, recurenţii au criticat soluţia instanţei de apel
care a considerat în mod nelegal că încuviinţarea probei cu
expertiză contabilă la termenul din 20 martie 2009 s-a realizat cu
respectarea dispoziţiilor art. 201 alin. 1 C. proc. civ., deşi
cererea era tardiv formulată.
Au
susţinut recurenţii că încălcarea dispoziţiilor
procedurale reprezintă şi o încălcare a dreptului la un proces
echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO.
Subsumat
acestui motiv, recurenţii au pus în discuţie obiectivele
încuviinţate de instanţă care, în opinia lor, exced cererii
iniţiale, obiectivele fiind legate de cererea modificatoare şi
precizatoare, care trebuiau respinse ca inadmisibile, iar expertiza efectuată
în aceste condiţii în mod greşit a vizat toate cele şase
contracte de credit, deşi în discuţie erau doar două.
5.4.
Printr-un ultim motiv de recurs, recurenţii au considerat că
instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit
dispoziţiile legale în materia garanţiilor.
Potrivit
recurenţilor, au fost obligaţi la plata unor sume exorbitante,
fără a se stabili ce reprezintă aceste sume şi
fără a se face referire la faptul că sunt doar
garanţi ipotecari care răspund numai în limita valorii imobilului
ipotecat, întrucât doar cu această valoare s-au obligat să garanteze,
ipoteca fiind o garanţie reală, neputând fi obligaţi la plata
întregului credit şi a accesoriilor.
Pentru
aceste motive, recurentele au solicitat admiterea recursului astfel cum au
precizat în petitul cererii de recurs.
Intimata
C.E. Bank SA a formulat întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat
respingerea recursului ca nefondat.
Analizând
punctual motivele de recurs invocate intimata a concluzionat că
instanţa de apel, prin decizia nr. 172 din 16 ianuarie 2012, a statuat în
mod corect în sensul respingerii apelului pârâţilor O.L. şi O.N. cu
consecinţa menţinerii sentinţei fondului.
6.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia
atacată, în raport de motivele invocate, a constatat că recursul este
nefondat pentru considerentele ce urmează:
6.1.
Motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. are în
vedere neregularităţi de ordin procedural care atrag sancţiunea
nulităţii în condiţiile art. 105 alin. 2 C. proc. civ.,
respectiv producerea unei vătămări părţii care o
invocă, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin
anularea actului.
Recurenţii
au susţinut, din perspectiva acestui motiv, că primirea cererii
modificatoare depusă de reclamanta-intimată la termenul din 4 martie
2005 şi a cererii precizatoare din 23 mai 2008, în faţa primei
instanţe în fond după casarea deciziei pronunţate în primul
ciclu procesual, încalcă dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi
ale art. 132 C. proc. civ., dispoziţii care impuneau respingerea cererilor
ca inadmisibile.
Înalta
Curte a constatat, din verificarea actelor şi lucrărilor din
dosar, că susţinerile recurenţilor pe acest aspect nu
subzistă.
Aşa
cum s-a arătat în preambulul acestei decizii, în primul ciclu procesual,
Curtea Supremă, prin decizia nr. 5328/2008, a admis recursul
pârâţilor O.L. şi O.N. împotriva deciziei instanţei de apel care
a anulat apelul acestora ca insuficient timbrat şi a casat cu trimitere
spre rejudecarea apelului cu motivarea că instanţa de apel în mod
greşit a reţinut incidenţa excepţiei netimbrării,
fără a înainta D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti
contestaţia pârâţilor cu privire la calculul taxei de timbru,
potrivit reglementărilor în vigoare la acea dată.
Curtea de Apel, investită cu rejudecarea apelului
pârâţilor O.L. şi O.N., a admis apelul şi a
anulat sentinţa fondului având în vedere şi susţinerile
pârâţilor în sensul că în faţa primei instanţe procedura de
citare a fost nelegal îndeplinită cu aceştia. Faţă de valoarea
litigiului, Curtea de apel a reţinut cauza pentru judecare pe fond, ca
primă instanţă.
Prin
sentinţa nr. 83/2004, Curtea de apel, urmare modificărilor aduse
Codului de procedură civilă, Curtea de apel şi-a declinat
competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, ca primă
instanţă.
Aşa
fiind, ca efect al anulării sentinţei primei instanţe, judecata
s-a reluat în faţa Tribunalului Bucureşti investit prin declinare de
competenţă, de la singurul act neafectat de nulitate, respectiv
cererea de chemare în judecată.
În
faţa Tribunalului Bucureşti, reclamanta a depus la termenul din 4
martie 2005 o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată cu
respectarea dispoziţiilor art. 132 şi art. 134 C. proc. civ.,
respectiv la prima zi de înfăţişare când părţile legal
citate pot pune concluzii, în condiţiile în care, aşa cum corect a
reţinut şi instanţa de apel, la termenele anterioare acordate de
tribunal, după înregistrarea cauzei pe rolul acestei instanţe,
procedura de citare cu părţile nu a fost legal îndeplinită.
Prin
urmare, la data depunerii cererii modificatoare, dispoziţiile art. 315 C.
proc. civ., pretins încălcate în opinia recurenţilor, nu-şi mai
găseau incidenţa, ele producându-şi efectul cu ocazia
rejudecării apelului finalizat cu anularea sentinţei fondului pentru
neregularităţi procedurale invocate de pârâţii-recurenţi.
Distinct
de acestea, Curtea aminteşte că norma înscrisă în art. 132 C.
proc. civ. are caracter dispozitiv, deoarece reclamantul poate să-şi
modifice acţiunea şi după prima zi de înfăţişare
dacă pârâtul consimte expres sau tacit, nulitatea sancţionată de
nerespectarea acestor dispoziţii având un caracter relativ.
Or,
după art. 108 alin. 2 şi 3 C. proc. civ., nulităţile
relative se declară numai după cererea părţii care are
interes să o invoce şi se acoperă dacă partea nu a
invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după
această neregularitate.
Actele
dosarului relevă că pârâţii O.L. şi O.N. au invocat
excepţia inadmisibilităţii cererii modificatoare depusă la
4 martie 2005 cu depăşirea termenului defipt în art. 108 alin. 2,
respectiv la 28 mai 2008, până la acest moment, deşi în cauză
s-au acordat mai multe termene în care procedura a fost legal
îndeplinită, iar pârâţii au fost prezenţi la dezbateri, nu au
avut nicio obiecţie cu privire la conţinutul modificării prin
care reclamanta solicită obligarea lor la plata sumelor garantate prin
contractele de ipotecă consimţite, conform recunoaşterii
pârâţilor explicită în sensul că datorează numai sumele
garantate prin contractele de ipotecă.
Cu alte
cuvinte, reclamanta nu a schimbat cauza cererii de chemare în judecată
faţă de pârâţii O.L. şi O.N. chemaţi a răspunde
în temeiul contractelor de ipotecă consimţite de aceştia, ci,
dimpotrivă a renunţat la cererea de obligare a acestora în solidar cu
debitoarea, societatea comercială împrumutată, modificare ce nu poate
fi calificată ca producându-le o vătămare pârâţilor, de
vreme ce era în sensul apărărilor lor constante.
În
privinţa cererii din 23 mai 2008, Curtea a constatat că aceasta este
o veritabilă cerere precizatoare în sensul art. 132 pct. 2 C. proc. civ.
deoarece vizează câtimea pretenţiilor urmare încheierii pe
parcursul derulării procesului până la acel moment a unor
tranzacţii între reclamantă şi o parte din pârâţii
garanţi ipotecari.
Totodată,
Curtea observă că această cerere precizatoare a fost depusă
de reclamantă la solicitarea expresă a tribunalului consemnată
în încheierea din data de 28 martie 2008, sens în care s-a acordat termen la 23
mai 2008 când reclamanta s-a conformat dispoziţiilor instanţei.
Aşa
fiind, Curtea constată că argumentele recurenţilor cu privire la
inadmisibilitatea celor două cereri modificatoare şi precizatoare
analizate nu relevă încălcarea dispoziţiilor legale incidente.
6.2. Cu
privire la motivul de nelegalitate vizând inadmisibilitatea cererii de chemare
în judecată întrucât se urmăreşte obţinerea unui titlu
executoriu pe fondul dreptului având acelaşi obiect şi cauză cu
titlul executoriu conferit contractelor de ipotecă de dispoziţiile
art. 79 din Legea nr. 58/1998.
În
esenţă, recurenţii contestă dreptul reclamantei de a sesiza
instanţa de drept comun pentru obţinerea unui nou titlu executoriu,
în condiţiile în care caracterul de titlu executoriu al contractelor de
credit şi garanţie încheiate anterior intrării în vigoare a
prevederilor Legii nr. 58/1998 a fost stabilit definitiv şi irevocabil
prin Decizia nr. XIII din 20 martie 2006 a Secţiilor Unite ale Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cum
argumentele recurenţilor se circumscriu excepţiei lipsei de interes
a reclamanţilor, în sensul că inadmisibilitatea cererii de
chemare în judecată este o consecinţă a faptului că
aceştia nu mai justifică un interes actual şi legal în
obţinerea unui titlu executoriu faţă de caracterul
conferit contractelor de credit bancar şi contractelor de garanţie de
art. 79 din Legea nr. 58/1998, Curtea va analiza sub un prim aspect
condiţia interesului ca o cerinţă necesară pentru
existenţa dreptului la acţiune.
Prin
declanşarea procedurii judiciare la data de 14 aprilie 1999 reclamanta a
urmărit valorificarea drepturilor conferite de contractele de credit
şi de ipotecă, în condiţiile în care dispoziţiile art. 79
alin. II din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară nu atribuiau
expres caracterul de titlu executoriu contractelor bancare încheiate anterior
intrării în vigoare a Legii nr. 58/1998.
Or, în
cauză contractele bancare şi cele de ipotecă au fost încheiate
în perioada iunie 1996-iunie 1997, astfel încât demersul reclamantei de a
promova acţiunea în 1999 după expirarea scadenţei
obligaţiilor (la data de 18 februarie 1999) justifică un interes
legitim şi actual faţă de caracterul imprecis al normei din art.
79, care a generat după intrarea ei în vigoare o practică neunitară
cu privire la caracterul contractelor de credit bancar încheiate anterior
intrării în vigoare a acestei legi.
Altfel
spus, nepromovarea cererii de chemare în judecată şi rămânerea
în pasivitate ar fi expus reclamanta riscului de a nu-şi mai putea
valorifica drepturile conferite de contractele de credit şi de
ipotecă, drepturi cu caracter patrimonial supuse prescripţiei de trei
ani de la scadenţa obligaţiilor asumate.
Împrejurarea
că la aproape şapte ani de la introducerea cererii de chemare în
judecată, prin Decizia nr. XIII din 20 martie 2006 s-a statuat de
Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie că dispoziţiile art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998
privind activitatea bancară se aplică şi contractelor de credit
încheiate anterior intrării în vigoare a legii confirmă, o dată
în plus, interesul şi legitimitatea demersului judiciar al reclamantei de
a promova prezenta acţiune în anul 1999 – imediat după ce
obligaţiile au devenit scadente pentru a evita incertitudinea şi
nesiguranţa juridică, într-un context legislativ controversat la nivelul
practicii judiciare în ce priveşte interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998.
Sub un
al doilea aspect, recurenţii au susţinut că, prin obţinerea
unui nou titlu executoriu, reclamanta a încercat să eludeze dispoziţiile
de ordine publică privind termenul de prescripţie a dreptului de a
cere executarea silită, termen care a început să curgă de la
data scadenţei, 18 februarie 1999.
Curtea
observă, însă, că acest raţionament al recurenţilor se
întemeiază pe o ipoteză falsă, deoarece la data promovării
prezentei acţiuni, 14 aprilie 1999, dreptul material la acţiune, dar
nici dreptul de a cere executarea silită a contractelor, nu era prescris.
În
măsura în care caracterul lor de titlu executor nu ar fi fost controversat
în practica judiciară, nimic nu o împiedică pe reclamantă
să ceară punerea lor în executare, prescripţia dreptului de a
cere executarea silită fiind abia la începutul curgerii termenului.
Prin
urmare, nu se poate aprecia că reclamanta prin demersul său a urmărit
eludarea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea
silită, neexistând niciun argument logic şi juridic, ca reclamanta
să nu recurgă la procedura simplificată de recuperare a sumelor
împrumutate, beneficiind de caracterul de titlu executoriu al contractelor de
credit dacă dispoziţiile art. 79 alin. 2 ar fi fost clare
şi precise în acest sens, or, promovarea şi admiterea recursului în
interesul legii prin Decizia nr. XIII din 20 martie 2006, atestă contrariul.
Pe de
altă parte, stingerea dreptului de a cere executarea silită, drept
distinct de dreptul la acţiune în sens material, nu semnifică ex
ipso şi stingerea dreptului material la acţiune, care se stinge
independent.
Altfel
spus, prin prescripţia dreptului de a cere executarea silită se
stinge forţa executorie a titlului, nu şi dreptul material la
acţiune, dacă acesta nu este prescris, cel interesat putând să
obţină un nou titlu executoriu, în condiţiile legii, şi
aceasta deoarece dreptul la acţiune în sens procesual, respectiv dreptul
de a sesiza o instanţă pentru obţinerea unui titlu executoriu
este imprescriptibil, dacă dreptul material la acţiune nu este
prescris, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 405 C. proc.
civ.
Or, în
circumstanţele concrete şi speciale ale cauzei, dreptul material la
acţiune a fost valorificat înăuntrul termenului său distinct de
prescripţie, şi, în măsura în care reclamanta a dovedit un
interes legitim în promovarea acţiunii, aşa cum Curtea a reţinut
în considerentele anterioare, nu există niciun temei legal pentru
respingerea cererii sale ca inadmisibilă.
Cu alte
cuvinte, în condiţiile în care reclamanta nu a beneficiat de
recunoaşterea caracterului de titlu executoriu al contractelor de credit
şi ipotecă statuată irevocabil prin decizia pronunţată
în recursul în interesul legii în anul 2006, când executarea era deja
prescrisă, din motive ce ţin de contextul legislativ, şi
nu de pasivitatea sa, respingerea ca inadmisibilă a prezentei acţiuni
prin care reclamanta urmăreşte pe calea dreptului comun să
îşi valorifice dreptul izvorât din contracte, acţiune introdusă
înăuntrul termenului de prescripţie al dreptului material,
semnifică transformarea unei dispoziţii legale, statuată
exclusiv în favoarea sa în calitate de creditor, într-o sancţiune, ceea
ce echivalează cu o fraudă la lege.
Cum
dreptul material la acţiune îmbracă atât forma dreptului la
acţiune în realizare, cât şi a dreptului la acţiune în
executare, iar la data promovării prezentei acţiuni, dat fiind
contextul legislativ evocat, reclamanta nu avea certitudinea că
deţine un titlu executoriu, demersul său procesual de obţinere a
unui titlu executoriu este pe deplin admisibil.
6.3. Cu
privire la cel de al treilea motiv de recurs vizând încuviinţarea probei
cu expertiză contabilă de către prima instanţă, precum
şi criticile aduse obiectivelor stabilite de instanţa fondului,
Curtea constată că argumentele recurenţilor nu relevă
aspecte de nelegalitate care să se circumscrie motivului
prevăzut de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., aşa cum
susţine recurenţii, ci chestiuni de netemeinicie şi de
reapreciere a probatoriului administrat care scapă controlului de
legalitate exercitat pe calea recursului în actuala sa reglementare.
Actele
dosarului relevă că încuviinţarea probei cu expertiză
contabilă la termenul din 23 ianuarie 2009 după administrarea probei
cu înscrisuri de către ambele părţi, respectă întrutotul
prevederile art. 201 C. proc. civ. potrivit cărora efectuarea
expertizei este lăsată la aprecierea instanţei care va decide
dacă pentru lămurirea unor împrejurări de fapt este
necesară părerea unor specialişti.
Faţă
de noul mod de calcul al valorii creditelor şi dobânzilor depus de
reclamantă urmare intervenirii tranzacţiilor cu o parte din
pârâţi, instanţa a apreciat corect, în interesul bunei administrări
a justiţiei şi faţă de complexitatea cauzei, necesitatea
administrării probei cu expertiză, a cărei pertinenţă
şi utilitate nu este combătută prin motivele de recurs.
Curtea
observă, totodată, că ambele părţi au beneficiat de un
expert parte, iar obiecţiunile recurenţilor-pârâţi la raportul
de expertiză au fost încuviinţate, iar după depunerea
răspunsului la obiecţiuni şi luarea la
cunoştinţă, la termenul din 18 februarie 2011, a acordat
cuvântul pe fond, pârâţii nemaiformulând alte cereri, aşa cum este
menţionat în încheierea de dezbateri.
4.4. Cu
privire la ultimul motiv de recurs recurenţii susţin că având
vedere natura garanţiei pe care au constituit-o, cauţiune reală,
prin ipotecarea unor imobile, nu puteau fi obligaţi la plata tuturor sumelor
reţinute prin dispozitivul sentinţei, ci numai în limitele
garanţiei aduse prin contractele de ipotecă.
Critica
recurenţilor, astfel cum a fost motivată, se vădeşte
neîntemeiată.
Instanţa
de apel reţine in terminis în considerentele hotărârii că
pârâţii O.L. şi O.N. sunt ţinuţi a răspunde în temeiul
contractelor de ipotecă prin care au constituit garanţii reale asupra
bunurilor aflate în proprietatea lor, ceea ce conferă creditorului în
beneficiul căruia au fost constituite un drept de preferinţă
şi un drept de urmărire, garanţia reprezentând o cauţiune
reală.
Aceste
considerente nu relevă, aşa cum susţin recurenţii, o
încălcare a dispoziţiilor legale referitoare la cauţiunea
reală prin confundarea calităţii de fidejusor cu calitatea de
garant ipotecar, de vreme ce instanţa de apel reţine că
reclamanta este îndreptăţită să-şi ,,valorifice
garanţiile constituite”, cu alte cuvinte, să urmărească
sumele solicitate în limita garanţiilor constituite.
Or,
pentru garantarea contractului de credit nr. 269/1996 pârâţii au
consimţit la încheierea contractului de ipotecă autentificat sub nr.
7487/1996, iar pentru garantarea contractului de credit nr. 166/1996
pârâţii au consimţit la încheierea contractului de ipotecă
autentificat sub nr. 6888/1996, răspunderea lor fiind angajată în
limita specializării ipotecilor consimţite, respectiv în limita
valorii bunurilor aduse în garanţie şi care sunt identificate în cele
două contracte de ipotecă.
Cum
această concluzie rezultă explicit din considerentele instanţei
de apel, motivul de nelegalitate invocat apare ca lipsit de suport real.
