Acţiune în revendicare imobiliară. Lipsa calităţii de proprietar. Teren aferent celei de-a doua locuinţe a vânzătorului preluată de stat în temeiul Legii nr. 4/1973. Acţiune în constatarea vânzării/cumpărării unui imobil

Acţiune în revendicare imobiliară. Lipsa calităţii de proprietar. Teren aferent celei de-a doua locuinţe a vânzătorului preluată de stat în temeiul Legii nr. 4/1973. Acţiune în constatarea vânzării/cumpărării unui imobil (casă şi teren) proporţională sub imperiul Legii nr. 58/1974. Preluarea terenului de către stat în temeiul art. 20 din Legea nr. 58/1974. Dreptul cumpărătorului construcţiei de a dobândi în proprietate conform Legii nr. 18/1991 numai suprafaţa de teren atribuită în folosinţă pe durata existenţei corpului de clădire cumpărat sub imperiul Legii nr. 58/1974.

Conform art. 30 din Legea nr. 58/1974, dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităţilor urbane şi rurale se putea face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri.

În caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestora trecea în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973; dobânditorul construcţiei primea din partea statului în folosinţă pe durata existenţei construcţiei, terenul necesar folosirii normale a acesteia.

Cumpărătorii construcţiei au dobândit numai un drept de folosinţă asupra terenului de 140 m.p., teren care ulterior anului 1990, în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost atribuit în proprietate reclamantului, în calitate de proprietar al construcţiei, prin Ordinul Prefectului nr. 196 din 18 mai 2001.

Legea nr. 58/1974

Legea nr. 4/1973

Art. 490 Cod civil

Art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO

Prin cererea înregistrată sub nr. 4823/118/2009 pe rolul Judecătoriei Constanţa, reclamantul B.G. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige pârâţii să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Constanţa, strada D. nr. 43, compus din teren în suprafaţă de 122 m.p.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin sentinţa civilă nr. 2529 din 20.04.1980 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosar nr. 2613/1981 s-a constatat că numiţii B.G. şi B.E. sunt proprietarii imobilului situat în Constanţa, strada D. nr. 43, compus din teren în suprafaţă de 262 m.p. Ulterior, prin decizia nr. 15/17.01.1981 emisă de Consiliul Popular al Judeţului Constanţa, cota indiviză de 120 m.p. din imobilul menţionat a trecut în proprietatea statului.

Reclamantul a mai susţinut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 766/4.05.1999 a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Constanţa, strada D. nr. 43, compus din construcţie şi dreptul de folosinţă asupra terenului de 140 m.p., cu privire la care a fost emis Ordinului Prefectului nr. 196/16.05.2001 de atribuire în proprietate.

A învederat, de asemenea, reclamantul că în condiţiile în care autorii săi au fost proprietarii terenului de 262 m.p., din care doar 140 m.p. au fost restituiţi, se impune ca şi pentru diferenţa de 120 m.p. să se dispună în acelaşi mod.

La cerere au fost anexate, în copie, înscrisuri: contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 659/20.04.1999, Ordin Prefect nr. 196/16.05.2001, sentinţa civilă nr. 2529/20.04.1980 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosar nr. 2613/1981, Decizia nr. 15/17.01.1981 emisă de Consiliul Popular al Judeţului Constanţa.

Pârâţii, legal citaţi, nu au formulat întâmpinare, însă la termenul din data de 29.01.2010, aceştia au invocat excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 91/2010, Tribunalul Constanţa a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Constanţa.

La Judecătoria Constanţa, cauza a fost înregistrată sub acelaşi nr. 4823/118/2009.

Prin cererea depusă în şedinţa din data de 25.05.2010, reclamantul şi-a completat acţiunea, solicitând ca în situaţia în care nu este posibilă restituirea în natură, să fie obligaţi pârâţii la plata despăgubirilor pentru imobilul revendicat.

În şedinţa din data de 25.01.2011, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţia care, în şedinţa din data de 22.02.2011, a fost unită cu fondul cauzei.

În cauză, au fost încuviinţate şi administrate proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză tehnică imobiliară.

Prin sentinţa civilă nr. 4191/1.03.2011 Judecătoria Constanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.G., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa şi a obligat pârâţii la plata sumei de 180.480 lei, reprezentând despăgubiri pentru imobilul revendicat – teren în suprafaţă de 122 m.p. situat în Constanţa, strada Dobrogei nr. 43. A fost respinsă cererea de restituire în natură a acestui teren.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în esenţă că prin sentinţa civilă nr. 2529/20.04.1981 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosar nr. 2613/1981, s-a constatat că autorii reclamantului, defuncţii B.G. şi B.E., au dobândit de la numiţii B.S. şi B.I., dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Constanţa, strada D. nr. 43, terenul aferent trecând în proprietatea statului, teren care aşa cum reiese din considerentele sentinţei era în suprafaţă totală de 262 m.p.

Potrivit deciziei nr. 15/1981, imobilul situat în Constanţa, strada D. nr. 43 A, compus din construcţii şi terenul aferent în suprafaţă indiviză de 120 m.p., ce face parte din suprafaţa totală de 262 m.p., a trecut în proprietatea statului, iar ulterior, aşa cum atestă contractul de vânzare-cumpărare nr. 99224 din 1998, acest imobil a fost atribuit numitei S.M.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 766/1999, B.G. şi B.E. au înstrăinat reclamantului suprafaţa de teren de 140 m.p., situată în Constanţa, strada D. nr. 43, care ulterior a fost atribuită reclamantului în proprietate prin Ordinul nr. 196/2001 emis de Prefectul Judeţului Constanţa, în temeiul art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, terenul revendicat de reclamant, în suprafaţă de 120 m.p., nu se mai află în proprietatea pârâţilor, ci se află în proprietatea numitei S.M. care l-a dobândit de la pârâţi în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 99224/1998, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

În acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., instanţa a reţinut că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună-credinţă (S.M.), contractul de vânzare-cumpărare nr. 99224/1998 constituit în baza Legii nr. 112/1995, este protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, neputând astfel ca bunul revendicat, ce face obiectul acestui titlu, să fie restituit în natură: „Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate (…), astfel încât persoanele care şi-au dobândit bunurile să nu fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri” (Cauza Pincova şi Pinca c. Republica Cehă, Cauza Raicu c. România).

A considera că dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietăţii să creeze noi prejudicii, disproporţionate, în sarcina dobânditorului actual.

Aşadar, cum bunul nu poate fi restituit în natură (în baza considerentelor arătate anterior), în raport de jurisprudenţa Curţii Europene prin care s-a reţinut, în mod constant, că există în cadrul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, un drept intrinsec la indemnizaţie în cadrul privării de proprietate, atunci când despăgubirea este necesară în vederea respectării proporţionalităţii între ingerinţa în dreptul individual şi utilitatea publică, reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri pentru privarea sa de proprietate, în absenţa acestui drept, art. 1 nu poate asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficientă a dreptului de proprietate.

Aşa cum atestă raportul de expertiză întocmit în cauză, necontestat de părţi, valoarea de circulaţie a terenului revendicat de reclamant este de 180.480 lei.

Prin urmare, fiind încălcat dreptul de proprietate al reclamantului prin actul de preluare al terenului în litigiu, iar acesta nemaiputând fi restituit în natură, pentru înlăturarea consecinţelor acestei încălcări, tocmai prin restabilirea, pe cât posibil, a situaţiei anterioare, instanţa apreciază că se impune obligarea pârâţilor la plata către reclamant a sumei de 180.480 lei, reprezentând valoarea de circulaţie a terenului revendicat.

Hotărârea judecătorească a fost atacata cu apel, în termen legal, de către pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar, Primarul Municipiului Constanţa şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa care au criticat soluţia instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

Instanţa de fond, deşi ţinută de cererea cu care a fost învestită, respectiv revendicare imobiliară, a depăşit limitele investirii şi, respingând cererea în revendicare – obligarea pârâţilor la a lăsa în proprietate şi posesie imobilul revendicat – uzitează dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în sensul că dispune obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri pentru imobil, or, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ar fi atras competenţa Tribunalului Constanţa.

De altfel, reclamantul nu şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu a făcut dovada că imobilul i-a fost preluat în mod abuziv de către stat şi nici dovada că ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10; prin prezenta acţiune a dorit să eludeze dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar instanţa de judecată, pentru a admite acţiunea a făcut o compilaţie a reglementărilor legii speciale şi a dreptului comun, ceea ce este inadmisibil.

Acţiunea reclamantului este inadmisibilă, susţin pârâţii, în acest sens fiind şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Chiar în situaţia în care s-ar aprecia că cererea ar fi o simplă acţiune în revendicare imobiliară, susţin pârâţii, aceasta nu este întemeiată întrucât titlul lor este valabil, neanulat şi, în consecinţă, nu sunt posesori neproprietari ai imobilului.

Intimatul reclamant a formulat întâmpinare pe calea căreia a solicitat respingerea apelului ca nefondat susţinând că soluţia instanţei de fond este în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene care a reţinut în mod constant, că există în cadrul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie un drept intrinsec la indemnizaţie în cadrul privării de proprietate, atunci când despăgubirea este necesară în vederea respectării proporţionalităţii între ingerinţa în dreptul individual şi utilitatea publică.

Prin decizia civilă nr. 474/23.09.2011 Tribunalul Constanţa a admis apelul pârâţilor şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii în revendicare, ca nefondată.

Au fost menţinute dispoziţiile referitoare la calitatea procesuală a reclamantului.

A fost obligat intimatul reclamant la plata sumei de 300 lei către apelanţi, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a reţinut că în mod greşit Judecătoria Constanţa a reţinut că reclamantul este îndreptăţit să primească despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 120 m.p., în temeiul art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O., întrucât în speţă nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate al reclamantului cu privire la terenul în litigiu.

Reclamantul este proprietar numai al terenului învecinat în suprafaţă de 140 m.p. în temeiul Ordinului Prefectului nr. 196/18.05.2001 emis conform Legii nr. 18/1991 şi al construcţiilor existente pe teren, construcţii dobândite în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 659/20.04.1999 încheiat cu părinţii săi.

În ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 120 m.p. situat în Constanţa, strada D. nr. 43 A, acesta a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 4/1973 ca teren aferent celei de-a doua locuinţe aflată în proprietatea numitului B.S. şi preluată de stat prin Decizia nr. 15/17.01.1981 a Biroului Permanent al Consiliului Popular al Judeţului Constanţa, titlu a cărei nevalabilitate nu s-a contestat.

S-a mai reţinut că reclamantul nu a făcut nici dovada faptului că a urmat procedura Legii nr. 10/2001, acţiunea sa în revendicare fiind promovată după adoptarea acestei legi.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul B.G., care a criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

A susţinut recurentul că terenul în suprafaţă de 120 m.p. revendicat în prezenta cauză a fost preluat abuziv din proprietatea autorilor săi B.G. şi B.E., care la rândul lor l-au dobândit prin sentinţa civilă nr. 2529 din 20.04.1981 pronunţată de Judecătoria Constanţa, hotărâre prin care s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea imobilului situat în Constanţa, strada D. nr. 43 între vânzătorii promitenţi B.S. şi B.I. şi cumpărătorii B.G. şi B.E.

Recurentul susţine că în mod greşit instanţa de apel a statuat că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, cât şi caracterul abuziv al preluării bunului de către stat, în condiţiile în care Decizia nr. 15/17.01.1981 a Biroului Permanent al Consiliului Popular al Judeţului Constanţa nu a fost anulată.

În realitate, titlul de proprietate al reclamantului îl constituie sentinţa civilă nr. 2529/20.04.1981 pronunţată de Judecătoria Constanţa prin care autorii săi, defuncţii B.G. şi E., au dobândit de la numiţii B.S. şi B.I. dreptul de proprietate asupra imobilului din Constanţa, strada D. nr. 43, imobil ce se compunea dintr-o construcţie şi terenul aferent de 262 m.p., terenul trecând integral la stat.

Hotărârea Tribunalului Constanţa este în egală măsură criticabilă şi pentru faptul că în considerentele sale instanţa a reţinut aspecte pe care apelanţii nu le-au indicat, respectiv faptul că reclamantul a promovat o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în schimb nu a analizat incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile reclamantului, se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Acţiunea în revendicare imobiliară constituie acea acţiune reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Altfel spus, acţiunea în revendicare este acţiunea prin care o persoană cere în justiţie să i se recunoască dreptul său de proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedată. Pentru a triumfa într-o astfel de acţiune reclamantul trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate asupra bunului de care a fost deposedat, cât şi caracterul abuziv al deposedării.

În cauză se constată că instanţa de apel a reţinut în mod judicios că nici reclamantul şi nici părinţii săi B.G. şi B.E. nu au fost niciodată proprietarii terenului în suprafaţă de 120 m.p. situat în prezent la adresa din Constanţa, strada D. nr. 43 A.

Prin sentinţa civilă nr. 2529/20.04.1981, pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil nr. 2613/1981, s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea imobilului-construcţie situată în Constanţa, strada D. nr. 43, terenul aferent acesteia în suprafaţă de 140 m.p. ce făcuse parte dintr-un lot mai mare de teren de 262 m.p., proprietatea promitenţilor vânzători B.S. şi B.I. trecând în proprietatea statului, conform art. 30 din Legea nr. 58 din 1974.

Întrucât hotărârea judecătorească ce ţine loc de act de vânzare-cumpărare pentru autorii reclamantului B.G. şi B.E. (beneficiari ai promisiunii de vânzare-cumpărare) a fost pronunţată sub imperiul Legii nr. 58 din 1974, s-a constatat transmis din patrimoniul promitenţilor vânzători B.S. şi B.I. către cumpărătorii B., numai dreptul de proprietate cu privire la construcţie, terenul de 140 m.p. fiind trecut în proprietatea statului, conform art. 30 din actul normativ mai sus menţionat.

Astfel, conform art. 30 din Legea nr. 58/1974, dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităţilor urbane şi rurale se putea face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri.

Prin urmare, în temeiul sentinţei civile nr. 2529/1981 pronunţată de Judecătoria Constanţa, ca urmare a promovării acţiunii de constatare a vânzării-cumpărării, sub imperiul Legii nr. 58/1974, s-a transmis părinţilor reclamantului numai construcţia situată la adresa din Constanţa, strada D. nr. 43, iar terenul de 140 m.p. a trecut direct din proprietatea vânzătorilor B.S. şi I. în proprietatea Statului Român, conform art. 30 din actul normativ invocat.

În ceea ce priveşte suprafaţa de teren revendicată de 120 m.p. situată în prezent la adresa din Constanţa, strada D. nr. 43 A şi care a constituit parte din terenul de 262 m.p., fostă proprietate a numiţilor B.S. şi B.I., Curtea constată că niciodată nu a fost transmisă în proprietate autorilor reclamantului sau a reclamantului, acest teren fiind preluat de stat anterior pronunţării sentinţei civile nr. 2529/1981 a Judecătoriei Constanţa, ca teren aferent celei de-a doua locuinţe proprietatea familiei B., preluată de stat în temeiul Legii nr. 4/1973.

Conform dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 4/1973, „Persoanele prevăzute la art. 5 care dobândesc o a doua locuinţă prin moştenire, donaţie, ca urmare a căsătoriei, sau pe alte căi, sunt obligate să înstrăineze una dintre acestea în termen de un an de la dobândire.

În cazul în care nu se îndeplineşte obligaţia prevăzută în alineatul precedent, una dintre cele două locuinţe va fi trecută în proprietatea statului prin Decizia Comitetului executiv al Consiliului Popular judeţean (…) cu plata unei despăgubiri (…)”.

Prin Decizia nr. 15/17.01.1981 emisă de fostul Consiliu Popular al Judeţului Constanţa s-a trecut în proprietatea statului construcţia de 67,88 m.p. şi terenul aferent de 120 m.p., ce făcea parte din suprafaţa totală de 262 m.p. situat la adresa din Constanţa, strada D. nr. 43, reprezentând cea de-a doua locuinţă a lui B.S., fostul proprietar fiind despăgubit pentru construcţie, conform art. 56 din Legea nr. 4/1973.

Imobilul preluat de stat în temeiul Legii nr. 4/1973, compus din construcţie în suprafaţă de 67,88 m.p. şi teren aferent de 120 m.p. a primit o nouă adresă – Constanţa, strada D. nr. 43 A – construcţia fiind înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995 chiriaşei S.M. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 99224/1998, aceasta din urmă având vocaţie şi la dobândirea terenului aferent de 120 m.p., conform art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Prin urmare, se constată că în mod judicios Tribunalul Constanţa a reţinut că terenul în suprafaţă de 120 m.p. aferent locuinţei din Constanţa, strada D. nr. 43 A, în prezent proprietatea numitei S.M., nu a fost niciodată proprietatea reclamantului B.G. sau a părinţilor săi B.G. şi B.E., terenul fiind preluat direct din patrimoniul fostului proprietar B.S., în patrimoniul statului, conform Legii nr. 4/1973 la data de 17 ianuarie 1981, situaţie în care singurele persoane îndreptăţite să solicite măsuri reparatorii pentru acest teren fiind foştii proprietari B.S. şi I. sau moştenitorii lor. De altfel, în apel, pârâţii au arătat în mod expres că moştenitorii familiei B. au formulat notificare pentru acest teren, conform Legii nr. 10/2001, notificare aflată în curs de soluţionare.

Cum acţiunea în revendicare poate fi exercitată numai de către titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, iar reclamantul nu a fost niciodată proprietarul terenului de 120 m.p., ce a reprezentat teren aferent al construcţiei învecinate, preluată de stat în temeiul Legii nr. 4/1973 de la proprietarii de drept – familia B.S. şi I. – în mod judicios, Tribunalul Constanţa a reţinut că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Este real faptul că în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant că există în cadrul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie un drept intrinsec la indemnizaţie în cadrul privării de proprietate, atunci când despăgubirea este necesară în vederea respectării proporţionalităţii între ingerinţa în „dreptul individual” şi „utilitatea publică”, dar în speţă cel ce pretinde acordarea de despăgubiri pentru un imobil aflat în prezent în proprietatea statului – terenul de 120 m.p. – nu a fost niciodată proprietarul terenului, bunul nefiind preluat abuziv din patrimoniul său.

C.E.D.O. a subliniat că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu impune statelor semnatare o obligaţie de restituire a bunurilor preluate în perioada regimului comunist, dar atunci când un stat contractant, după ratificarea Convenţiei adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generând un drept de proprietate protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile legale de restituire (cauza Vlase contra României, cererea nr. 7995/2001, hotărârea din 9.12.2008).

Ori, în speţă, aşa cum am arătat pe larg în considerentele deciziei, se reţine că reclamantul nu a avut niciodată calitatea de proprietar al terenului în litigiu, situaţie în care acesta nu este îndreptăţit la măsuri reparatorii pentru teren, în natură sau prin echivalent bănesc, astfel cum a solicitat, hotărârea primei instanţe fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 480 Cod civil şi a art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.

În ceea ce priveşte criticile recurentului reclamant în sensul că instanţa de apel s-a pronunţat, în apel, asupra unor elemente noi, neinvocate de apelanţi, Curtea constată că aceasta sunt nefondate, apelanţii pârâţi invocând în motivele de apel atât lipsa calităţii reclamantului de proprietar al imobilului în litigiu, cât şi faptul că pentru repararea prejudiciilor suferite de foştii proprietari prin deposedare abuzivă în perioada regimului comunist, statul a adoptat o legislaţie specială – Legea nr. 10/2001, procedura reglementată de această lege aplicându-se cu prioritate în raport de acţiunea în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil, iar reclamantul nu a urmat această procedură.

Se reţine însă că instanţa de apel nu a soluţionat acţiunea reclamantului pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare promovată de reclamant şi întemeiată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil în raport cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ci a analizat pe fond legalitatea şi temeinicia hotărârii Judecătoriei Constanţa, statuând în mod judicios că acţiunea în revendicare este nefondată, întrucât terenul revendicat nu a fost proprietatea reclamantului sau a părinţilor săi, iar reclamantul nu a fost privat nelegal de acest bun.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă, se va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

În ceea ce priveşte cererea intimaţilor pârâţi de acordare a cheltuielilor de judecată, Curtea urmează să o respingă, întrucât înscrisurile pe care se întemeiază – delegaţia de avocat şi chitanţă onorariu de avocat – au fost depuse la dosar după închiderea dezbaterilor asupra fondului recursului şi rămânerea în pronunţare asupra cauzei, o soluţie contrară nefiind conformă cu exigenţele unui proces echitabil conform art. 6 din C.E.D.O.

Se constată că, la momentul soluţionării recursului, la dosarul cauzei nu fusese depusă nicio delegaţie de reprezentare prin avocat a intimaţilor pârâţi şi nici chitanţa de plată a onorariului de avocat, iar cererea intimaţilor pârâţi de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs nu a făcut obiectul dezbaterilor părţilor, fiind depusă după rămânerea în pronunţare a cauzei, dar mai înainte de sfârşitul şedinţei de judecată.

Menţionăm faptul că la dosar nu a fost depusă nicio cerere de lăsare a cauzei la sfârşitul şedinţei de judecată din partea intimaţilor pârâţi şi nici nu fusese depusă vreo delegaţie de avocat, cauza fiind soluţionată la ordine, după amânări.

Nimic nu împiedică însă intimaţii pârâţi, care au triumfat în recurs, să solicite pe cale separată obligarea recurentului reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

Decizia civilă nr. 80/C/01.02.2012

Dosar nr. 4823/118/2009*

Judecător redactor Mihaela Popoacă