avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 din Codul civil de la 1864, după parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi stabilirea de măsuri reparatorii ca despăgubiri.

In acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, ulterior parcurgerii procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, reclamanta are obligaţia de a dovedi dreptul de proprietate prin mijloacele de probă prevăzute de legea specială şi anume prin titlul de proprietate emis conform art. 1 şi art. 25 din lege.
Temei de drept: Codul civil de la 1864, art. 480, art. 481; Legea nr. 10/2001, art. 25; CEDO, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1
Decizia civilă nr. 357/15.02.2012
 
Prin sentinţa civilă nr. 438/3.02.2010, Judecătoria Vaslui a respins acţiunea în contradictoriu cu Consiliul Local al municipiului Vaslui, formulată de reclamanta L.I. ca neîntemeiată, iar acţiunea reclamanţilor B.L., M.V. şi L.V. pentru lipsa calităţii procesuale active, reţinând că aceştia au renunţat la succesiunea tatălui lor, L.F., coproprietar al imobilului în litigiu, unică proprietară prin cumpărare împreună cu soţul predecedat prin succesiune fiind L.I., mama acestor reclamanţi.
Reclamanţii au revendicat numai casa şi terenul de 650 mp aflat în administrarea Consiliului Local, imobil preluat abuziv şi fără titlu de stat, din care s-au restituit în natură conform Legii nr. 112/1995 şi sentinţei civile nr. 2934/10.09.1999 a Judecătoriei Vaslui construcţia şi diferenţa de suprafaţă de 517 mp.
În drept au invocat dispoziţiile art. 480, art. 481 C.civ.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a constatat că imobilul compus din 1980 mp şi construcţii a fost preluat de stat prin Decretul nr. 111/1951. Reclamanta şi-a exercitat dreptul la măsuri reparatorii conform Legii nr. 112/1995, în instanţa de judecată fiind restituită în natură construcţia şi suprafaţa de 517 mp aferentă. În procedura instituită prin Legea nr. 10/2001, reclamanta L.I. a formulat notificare, soluţionată de Primăria Municipiului Vaslui prin dispoziţiile nr. 311, nr. 312, nr. 313/2001, contestate în instanţa de judecată urmare exercitării căilor de atac, procedura s-a finalizat prin stabilirea dreptului la despăgubiri.
Judecătoria a reţinut că dreptul reclamantei referitor la imobil a fost definitiv şi irevocabil stabilit prin hotărâri judecătoreşti şi constă într-un drept de creanţă, prin prezenta acţiune în revendicare reclamanta urmărind transformarea dreptului la despăgubire într-o obligaţie în sarcina pârâtului, de restituire în natură, pentru care nu există temei legal. Reclamanta a optat pentru procedura reglementată prin Legea nr. 10/2001, modalitatea măsurii reparatorii s-a stabilit irevocabil ca drept de creanţă şi nu în natură. Astfel, în acţiunea în revendicare nu a dovedit raportul de drept material specific acestei acţiuni, fiind neîntemeiată.
Împotriva sentinţei Judecătoriei Vaslui au declarat apel L.I. şi B.L., criticând greşita reţinere, de către instanţă, a urmăririi transformării creanţei în despăgubiri în restituire în natură. Tribunalul Vaslui, prin decizia civilă nr. 175/A/2011, a respins apelul, a păstrat hotărârea atacată, constatând că în mod temeinic şi în concordanţă cu dispoziţiile legale aplicabile în cauză judecătoria a apreciat că acţiunea nu este întemeiată.
În cadrul contestaţiei împotriva dispoziţiei primarului, reclamanta L.I. a avut posibilitatea să solicite restituirea în natură. Tribunalul a reţinut şi incidenţa Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de ÎCCJ - Secţiile Unite, în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat cu privire la acţiunile în revendicare formulate pe calea dreptului comun, ulterior adoptării Legii nr. 10/2001, concursul între legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale.
Instanţa de apel a redat şi interpretat în considerentele deciziei atacate noţiunea de „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.DO., precum şi principul securităţii raporturilor juridice, reţinând că dreptul reclamantei la despăgubiri a fost confirmat printr-o hotărâre definitivă, a cărei forţă obligatorie şi efecte nu pot fi ignorate, cu atât mai mult cu cât în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că nicio parte nu este îndreptăţită la revizuirea unei decizii finale şi executorii, numai în scopul de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă decizie.
Pretinsul caracter incert al dreptului de creanţă consacrat prin Dispoziţia nr. 313/2001 nu îndreptăţeşte reclamanta să solicite restituirea în natură, având posibilitatea de a pune în executare silită titlul executoriu obţinut. Pentru admiterea acţiunii în revendicare nu este suficient a se susţine că mecanismul reparator instituit prin Legea nr. 247/2005 nu este funcţional, pe cale jurisprudenţială nefiind posibilă adoptarea măsurilor pentru a face funcţional Fondul proprietatea şi nici a-l modifica.
Reclamanţii L.I. şi B.L. au formulat recurs împotriva hotărârii Tribunalului Vaslui, formulând critici încadrate în art. 304 pct. 9 C.pr.civ., invocând încălcarea art. 480, art. 481 C.civ., art. 563 din Noul Cod civil, art. 20, art. 21 şi art. 44 din Constituţia României, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene.
Analizând lucrările cauzei, în limita motivelor de recurs cu care este investită şi a dispoziţiilor art. 304 C.pr.civ. ce stabilesc motivele de casare sau modificare a hotărârilor, Curtea de apel a reţinut că recursul este o cale extraordinară de atac în care pot fi invocate numai motive de nelegalitate, neputându-se face alte cereri şi apărări decât în primă instanţă şi în calea de atac a apelului (art. 316, art. 294 C.pr.civ.).
Determinante în soluţionarea recursului şi a stabilirii normelor de drept material şi procesual incidente sunt data investirii primei instanţe, 29.07.2009, a judecării în apel, a deciziilor pronunţate de ÎCCJ, recursurile în interesul legii în materia retrocedării proprietăţii obligatorii pentru instanţele de judecată conform art. 330 ind. 7 alin. 4 C.pr.civ. Faptul că la 1.10.2011 a intrat în vigoare Noul Cod civil nu face incident art. 563, întrucât Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, în art. 223, prevede că procesele şi cererile în materie civilă în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluţionează de către instanţele legal investite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite.
Reclamantele au investit instanţa cu acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 din Codul civil din 1864, la care au alăturat dispoziţiile constituţionale pretins încălcate ( art. 20, art. 21, art. 44 ) şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.DO., arătând că imobilul face parte din categoria celor preluate abuziv de stat, al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005.
Reclamanta L.I. şi-a valorificat dreptul la măsuri reparatorii în procedura instituită prin legea specială, finalizată prin emiterea dispoziţiilor emise de Primarul Municipiului Vaslui şi hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile cu privire la imobilul revendicat şi în prezenta cauză.
Raportat la data investirii judecătoriei cu acţiune pe dreptul comun, Curtea a constatat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru acţiunile în revendicare a unor imobile ce intră sub incidenţa legii reparatorii citate, ÎCCJ a unificat practica judiciară prin Decizia nr. 33/2008, statuând asupra principiului prevalenţei legii speciale, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială - Legea nr. 10/2001, în speţă - şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Curtea a constatat că situaţia de fapt stabilită în considerentele hotărârii atacate are corespondent în probele administrate. În limita motivelor de apel cu care a fost investit, tribunalul le-a analizat, redând în considerentele deciziei motivele în fapt şi în drept ce i-au format conform art. 261 C.pr.civ. convingerea în darea soluţiei.
Punctual, tribunalul a analizat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia proprietăţii şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., pretins încălcat în cauză, prin considerente ce nu se impun a fi reluate.
Curtea a reţinut că limitele şi conţinutul dreptului de proprietate se stabilesc prin lege, ele nu contravin dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la C.E.D.O., întrucât alin. 2 din acest articol lasă statelor facultatea de a reglementa materia proprietăţii pe căile legislative pe care le cred de cuviinţă. Astfel, pentru categoria imobilelor preluate abuziv de stat, din care face parte şi cel revendicat de reclamanţi, Legea nr. 10/2001 este aceea care le reglementează regimul juridic, al retrocedării în natură, dacă este posibil, sau al măsurilor reparatorii.
În consecinţă, prevederile Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia pentru reclamanta L.I. procedura s-a finalizat în modalitatea acordării despăgubirilor, nu aduc atingere nici art. 6 C.E.DO. privind dreptul la un proces echitabil, întrucât nu a îngrădit sub nici o formă accesul acesteia la o instanţă desemnată potrivit legii, care are plenitudine la jurisdicţie şi independenţă faţă de executiv şi de părţile în cauză.
Astfel, demersul judiciar ce are ca scop redarea posesiei imobilului revendicat nu putea fi realizat decât în condiţiile şi cu respectarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, de care reclamanta a uzat. Faptul că procedura s-a finalizat prin stabilirea despăgubirilor, iar nu a emiterii titlului de proprietate pentru imobilele restituite în natură conform art. 25 alin.4 din lege şi a normelor metodologice de aplicare, nu justifică admiterea acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun, ca o altă modalitate de reparaţie. Prevederile art. 1 din Protocolul adiţionat nr. 1 la C.E.D.O ocrotesc un bun actual, deci existent, iar nu speranţa de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat o perioadă îndelungată de timp.
În ce priveşte noţiunea de „bun", aşa cum a reţinut şi tribunalul, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamanta poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă în a le vedea concretizate. Însă bunul actual, concretizat pentru a se admite acţiunea în revendicare, presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti irevocabile prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate, să dispună restituirea în natură, situaţie în care nu se află reclamanta.
Curtea a reţinut, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, că legea internă nu a intrat în conflict cu Convenţia Europeană, întrucât reclamanta este titulara unei drept de creanţă, a cărui executare este reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi nu are un „bun" restituit în natură conform art. 1, art. 25 din Legea nr. 10/2001. Dreptul de proprietate al reclamantei a încetat prin preluarea imobilului de către stat, iar ca urmare a adoptării Legii nr. 10/2001 s-a născut dreptul la măsuri reparatorii, potrivit art.1 din lege, în una din cele două modalităţi în natură sau despăgubiri.
În acţiunea în revendicare întemeiată pe art. 480 C.civ., reclamanta trebuie să dovedească dreptul său de proprietate prin mijloacele de probă cerute de lege. Dat fiind regimul juridic al bunului reglementat prin Legea nr. 10/2001, oricare ar fi modalitatea preluării cu titlu sau fără titlu, sarcina probei revine reclamantei şi anume că s-a dispus restituirea în natură a imobilului, în fizic, ca măsură reparatorie, situaţie în care nu se află L.I.
Curtea a constatat că hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare purtate între părţi, au forţă probantă a înscrisurilor autentice, însă nu constituie titlu de proprietate pentru restituirea în natură a bunului. Asupra a ceea ce au statuat, şi anume dreptul la despăgubiri, hotărârile au intrat în puterea lucrului judecat. Stabilirea în concret a cuantumului despăgubirilor are loc în procedura Legii nr. 247/2005, supusă din nou controlului judiciar în instanţa de contencios administrativ. În cazul în care nu s-a concretizat cuantumul ofertei de despăgubiri, persoana îndreptăţită îşi poate valorifica dreptul numai în modalitatea şi termenele prevăzute de legea specială şi nu pe calea acţiunii în revendicare, de drept comun.
Invocarea nefuncţionalităţii Fondului „Proprietatea" atrage obligaţia pentru stat de a adopta măsuri adecvate pentru a-l face funcţional, iar nu obligaţia pentru instanţe de a aplica direct Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care reclamanta L.I. nu deţine un „bun", aşa cum este definit în jurisprudenţa recentă (cauza Matieş împotriva României). Cum instanţele de judecată nu au competenţa de a legifera, în speţă în sensul de a pune în locul măsurilor reparatorii legale în modalitatea despăgubirilor, pe aceea a restituirii în natură şi ca modalitate de executare, criticile sub acest aspect nu sunt întemeiate.
Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul art. 312 C.pr.civ., a respins recursul.