avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 
Acţiune în rectificare de carte funciară. Lăcaş de cult. Competenţa tribunalului în primă instanţă
 
Curtea de Apel Cluj, Secţia I­a civilă, decizia nr. 1845 din 26 aprilie 2012
 
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată iniţial la Tribunalul Bistriţa­Năsăud, reclamanta Parohia Greco­Catolică Unită cu Roma R. a chemat­o în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă R., solicitând instanţei să dispună rectificarea Cf 121 R., în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei asupra parcelei cu nr. top 613/2, teren în suprafaţă de 5317 mp şi biserică, restabilind situaţia anterioară, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului, să oblige pârâta să­i recunoască dreptul de proprietate asupra acestui imobil şi să­i predea posesia şi folosinţa, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta învederează că pârâta a preluat şi şi­a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului compus din biserică şi teren aferent, în suprafaţă de 5317 mp, identificat prin nr. top 613/2 din CF 121 R., în temeiul art. 37 din Decretul­Lege nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase.
Această înscriere este lipsită de temei juridic deoarece nu au fost respectate prevederile art. 37 din actul normativ redat, în sensul că nu s­a pronunţat o hotărâre judecătorească prin care să se constate situaţia existentă şi să se dispună înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei.
Nu erau îndeplinite prevederile art. 37 din Decretul­lege nr.177/1948, deoarece la data efectuării înscrierii nu s­a probat trecerea credincioşilor catolici, la cultul ortodox.
Reclamanta a efectuat demersuri pentru a rezolva pe cale amiabilă situaţia imobilului în litigiu şi în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 126/1990, privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma modificată prin Legea nr. 182/2005.
Astfel, la data de 30.11.2003, s­a încheiat un proces­verbal între reprezentaţii locali ai celor două culte, prin care s­a prefigurat o modalitate de rezolvare a problemelor, dar în final nu s­a ajuns la nici un rezultat concret, deoarece nu s­au continuat demersurile pentru întocmirea documentaţiei cadastrale de dezmembrare a terenului şi încheierea actelor în formă autentică.
La termenul de judecată din 8.03.2010, tribunalul a luat act de renunţarea reclamantei la capătul de cerere privind revendicarea imobilului.
Raportat la capătul de cerere rămas nesoluţionat, tribunalul a invocat excepţia necompetenţei materiale şi, prin sentinţa civilă nr. 2104 din 12.04.2010 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Năsăud.
Soluţia primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 434/10.02.2011 a Judecătoriei Năsăud, pronunţată în dosarul nr. 1214/265/2010, acţiunea a fost admisă, dispunându­se rectificarea cărţii funciare nr. 121 R. în sensul restabilirii situaţiei anterioare cu privire la parcela cu nr. top 613/2, luându­se act de renunţarea reclamantei la capătul de cerere privind revendicarea.
Starea de fapt
Conform extrasului de CF nr. 121 R. nr. top 613/2, cât şi implicit prin raportare la toate menţiunile din coala evolutivă a aceluiaşi CF, instanţa a reţinut că asupra imobilului cu nr. top 613/2 de natură ­terenul bisericii şi ruine, în suprafaţă de 5317 mp, a figurat cu titlu de înscriere iniţială şi cumpărare, Biserica greco­catholică din R. (Încheiere CF 2035/1884).
Ulterior în baza dispoziţiilor art. 37 din Decretul­lege nr. 177/1948, publicat în B Of nr. 178/1948 (Încheiere CF 61/1950), pârâta Biserica Ortodoxă din R. şi­a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu şi a preluat spre folosinţă acest imobil.
De asemenea, conform aceloraşi notări din CF, s­a operat o dezmembrare a imobilului cu nr. top iniţial 613 în două parcele noi, respectiv nr. top nou 613/1, cu suprafaţa de 120 stânjeni şi respectiv nr. top nou 613/2, cu suprafaţa de 1478 stânjeni.
Din considerentele acţiunii, cât şi din răspunsul comunicat de către OCPI ­BCPI Năsăud s­a reţinut că această înscriere în CF s­a operat în temeiul dispoziţiilor art. 37 din Decretul­Lege nr. 177/1948 şi în baza cererii adresate în acest sens de către Oficiul Parohial Ortodox Român nr. 291/27.01.1950.
Potrivit aceloraşi informaţii s­a reţinut că în arhiva OCPI Bistriţa Năsăud nu se regăseşte documentaţia care a stat la baza acestei înscrieri în CF şi care a constituit obiectul dosarului de CF nr. 61/1950.
Dezlegarea în drept
Conform dispoziţiilor art. 37 alineat ultim din Decretul­lege nr. 177/1948 – transmiterea dreptul de proprietate de la un cult religios la altul, se putea realiza doar dacă erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi constatate de „judecătoria populară a locului”.
Mai mult, în acelaşi context se impunea ca la data efectuării înscrierii să se fi realizat trecerea dreptului de proprietate de la cultul credincioşilor catolici, la cultul ortodox, astfel încât respectiva înscriere şi preluare a dreptul de proprietate asupra imobilului compus din biserică şi teren aferent, dobândeşte un caracter abuziv.
În concluzie, s­a apreciat că înscrierea dreptului pârâtei în CF s­a efectuat în absenţa unui titlu translativ de proprietate, iar pârâta nu a propus administrarea unor probe, prin care să justifice existenţa unei stări de fapt distincte de cea anterior redată.
În mod corelativ din toate demersurile efectuate între reprezentanţii celor două culte, întrunirile stabilite pentru abordarea amiabilă a disensiunilor şi în cadrul comisiilor de dialog ale Bisericii Ortodoxe Române şi ale Bisericii Române Unite, se observă că practic această problemă a cedării de către Parohia Ortodoxă Română R. către partea greco­catolică a bisericii vechi, a constituit o problemă constantă şi evidenţiată pentru tendinţa de negociere.
Totuşi s­a subliniat în cadrul acestor demersuri, recomandarea de a se amenaja o cale de acces separată şi pentru evitarea declanşării unor procese civile.
Astfel, în cadrul acestor comisii de dialog s­a abordat ca temă cererea Parohiei Greco­Catolice din R. prin care s­a solicitat acces în biserica veche, cu hramul „Sfântul Gheorghe” şi implicit ipoteza de cedare pentru săvârşirea serviciilor divine, fără vreo tulburare a vieţii religios­morale a credincioşilor Parohiei Ortodoxe R..
În consecinţă, între reprezentanţii locali ai celor culte s­a întocmit procesul­verbal din data de 30.11.2003, prin care s­a preconizat modalitatea de rezolvare amiabilă cu respectarea unor condiţii, printre care sunt evidenţiate:
­amenajarea unei intrări separate din partea dinspre cantina exploatării miniere;
­acceptarea unui spaţiu necesar în jurul bisericii potrivit pentru desfăşurarea slujbelor religioase;
­delimitarea acestui spaţiu printr­un gard împrejmuitor;
­acceptarea bisericii vechi în condiţiile existente din momentul predării fără alte pretenţii patrimoniale ulterioare;
­retragerea imediată de pe rol a procesului intentat;
­stabilirea unui program religios adecvat care să nu conturbe slujbele comunităţii religioase alăturate;
­încetarea atitudinii ostile şi defăimătoare între reprezentanţii comunităţilor.
Conform dispoziţiilor art. 37 din Decretul­lege nr. 177/1948 publicat în MO nr. 178/04.08.1948, în prezent abrogat, există următoarele ipoteze în care se pierde de drept sau se strămută de drept, o parte sau chiar integral patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire şi implicit biserica (locaşul de închinăciune, casa de rugăciuni), precum şi edificiile anexe.
Astfel se încadrează în aceste circumstanţe următoarele variante:
­dacă cei trecuţi de la un cult la altul reprezintă cel puţin 75 % din numărul credincioşilor comunităţii locale a cultului părăsit;
­dacă cei care părăsesc comunitatea locală alcătuiesc majoritatea;
­dacă cel puţin 10 % din numărul credincioşilor comunităţii locale a unui cult, trec la alt cult.
În acest context s­a subliniat că aceste cazuri prevăzute de dispoziţiile legale incidente „vor fi constatate şi soluţionate de judecătoria populară a locului”.
În consecinţă, este cert că nu s­a constatat de către judecătoria populară a locului din acea perioadă, (la nivelul anului 1948) fie Judecătoria rurală R. sau Tribunalul Regional Năsăud ­o atare circumstanţă dintre cele expres evidenţiate.
De altfel, nici pârâta prin corelare cu dispoziţiile art. 1169 Cod civil şi respectiv art. 129 Cod procedură civilă, n­a efectuat demersuri proprii pentru administrarea unor probe care să ateste contrariul situaţiei de fapt expuse, adoptând o atitudine procesuală pasivă.
De asemenea prin prisma dispoziţiilor din Legea 182/2005, care modifică unele dispoziţii din Decretul­lege nr. 126/1990, privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco­catolică), există posibilitatea de abordare a unor soluţii amiabile, de convocare de către partea interesată a celeilalte părţi implicate pentru comunicare pretenţii şi rezolvare implicită a acestor doleanţe.
În cazul final, dacă se efectuează demersurile prealabile pentru conciliere şi comisia ajunge la un rezultat nesatisfăcător, pentru una dintre părţi sau chiar la un eşec: „partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun”.
Prin prisma stării de fapt expuse, a analizei privind dispoziţiile legale incidente instanţa va aprecia ca întemeiată prezenta acţiune precizată şi care rezidă practic în operarea rectificării de CF nr. 121 R., în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei înscris asupra imobilului compus din biserică şi teren aferent în suprafaţă de 5317 mp identificat prin nr. top 613/2 şi implicit restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui imobil.
În drept sunt incidente dispoziţiile art. 17 din Decretul­Lege nr. 115/1938, coroborat cu art. 35 din Legea nr. 7/1996 cu modificările şi completările ulterioare şi cu prevederile legale anterior redate.
În temeiul dispoziţiilor art. 246 Cod procedură civilă şi prin raportare la opţiunea de renunţare la judecată a reclamantei, scriptul comunicat la dosarul cauzei, cât şi implicit poziţia exprimată în şedinţa publică de la termenul de judecată din data de 08.03.2010, care practic a confirmat acest aspect privind petitul nr. 2, instanţa a luat act de această manifestare de voinţă a reclamantei şi care vizează petitul de revendicare imobiliară pe considerentul că se află în posesia reclamantei.
Prin verificare se constată că înscrisul anexat care conţine poziţia de renunţare la judecată emană de la reprezentanţii legali ai comunităţii religioase locale – Parohia Greco­Catolică Unită cu Roma R. (semnătură şi parafă).
În speţă, în final nu s­au mai solicitat cheltuieli de judecată de către mandatarul reclamantei şi prin raportare la poziţia procesuală de pasivitate adoptată de pârâtă.
Apelul
Împotriva sentinţei expuse, în termen, a declarat recurs, recalificat apel, pârâta Parohia ortodoxă Română R., care a solicitat: în principal, modificarea sentinţei atacate in sensul respingerii acţiunii ca fiind atât prescrisă cât şi neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată şi, în subsidiar, casarea sentinţei si trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţa de fond.
Prin decizia civilă nr. 85/26.10.2011 a Tribunalului Bistriţa­Năsăud, apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română R. a fost respins ca nefondat.
În considerentele acestei decizii, tribunalul a reţinut că susţinerile apelantei în sensul că instanţa nu a cercetat fondul cauzei, că nu a administrat toate probele care se impuneau pentru justa soluţionare a acesteia nu sunt întemeiate.
Instanţa nu are obligaţia să administreze din oficiu toate probele pe care pârâta le­a apreciat ca fiind necesare soluţionării cauzei ci, din oficiu, poate dispune administrarea acelor probe pe care le­a considerat ca fiind necesare sau utile cauzei.
Pe de altă parte, deşi calea de atac a fost recalificată, din recurs în apel şi apelanta a avut posibilitatea să administreze şi alte probe decât cele administrate de instanţa de fond nu a solicitat administrarea probele, în privinţa cărora, a susţinut că prima instanţă nu le­a administrat.
Cum anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare este limitativ prevăzută de art.297 C.pr.civ., tribunalul a reţinut că nu sunt incidente în speţă niciunul din motivele prevăzute de art.297 C.pr.civ. care să determine anularea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Nici criticile referitoare la fondul cauzei nu au fost apreciate ca fiind întemeiate:
Instanţa de fond a fost investită cu o acţiune în rectificarea intabulării, reclamanta susţinând că înscrierea pârâtei apelante în cartea funciară este lipsită de temei, motiv de rectificare ce se încadrează în cel prevăzut de art.34 pct. 1 din Decretul ­lege nr. nr.115/1938 şi respectiv art. 36 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 şi, după 01.10.2011, de art.908 pct. 1 din Noul Cod civil.
Acţiunea fiind formulată de fostul proprietar înscris în cartea funciară împotriva dobânditorului nemijlocit şi nu împotriva unui terţ subdobânditor, a fost apreciată imprescriptibilă, atât conform art. 36 alin. 1, din DL nr.115/1938, respectiv art. 37 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, cât şi potrivit art.909 din Noul Cod civil, astfel că excepţia prescrierii dreptului la acţiune invocată de apelantă nu este întemeiată.
Neîntemeiată a fost apreciată şi apărarea de fond formulată în apel de pârâtă , respectiv invocarea uzucapiunii prevăzută de art. 27 din Decretul ­lege nr. nr. 115/1938 întrucât, această dispoziţie prevede două condiţii cumulative pentru dobândirea dreptului înscris nelegitim în cartea funciară, respectiv: 1. existenţa unei înscrieri nevalabile şi 2. posesia imobilului de cel înscris în cartea funciară să fie de bună credinţă.
Or, această cerinţă ne se poate reţine ca fiind îndeplinită în cauză.
Deşi intabularea în cartea funciară a avut loc în baza Decretului nr. 117/1948 (fiind o eroare materială, în privinţa nr. actului normativ, decretul având nr. 177/1948 iar faptul că este o eroare reiese din nr. monitorului oficial indicat în c.f. ca fiind 178/1948, monitor în care a fost publicat Decretul nr. 177/1948), tribunalul a constatat că intabularea a fost efectuată doar în anul 1950, după desfiinţarea prin lege a cultului greco­catolic. Astfel acest cult a fost desfiinţat prin decretul nr.358/1948 şi acest act normativ a avut un caracter abuziv, în condiţiile în care s­au încălcat dispoziţiile din Decretul nr.177/4 august 1948 privind regimul general al cultelor, care, în capitolul 5, reglementa raporturilor dintre culte. Aceasta deoarece prin Decretul nr.358/2 decembrie 1948 s­a prevăzut că „urmare a revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco­catolic la cultul ortodox român” se reglementează situaţia juridică a averii, dar, în realitate, prin acest act s­a dispus încetarea oricărei instituţii sau organizaţii, sub această denumire şi doar apoi a fost reglementată şi situaţia juridică a averii acestui cult.
Caracterul abuziv al Decretului nr.358/1948 rezultă din aceea că el a fost edictat în condiţiile în care nu existau dovezile impuse de lege în sensul că adepţii cultului greco­catolic au părăsit acest cult. Neexistând astfel de dovezi, în realitate, prin edictarea decretului, s­a desfiinţat acest cult, cât timp s­a dispus încetarea existenţei tuturor părţilor componente ale cultului.
Faptul că Decretul nr.358/1948 a avut un caracter abuziv a fost recunoscut şi prin Decretul­lege nr.126/1990.
Astfel, până la apariţia Decretului­lege nr.126/1990 nu se poate reţine că posesia pârâtei a fost de bună credinţă cât timp, prin decretul nr.358/1948, nu s­a permis exercitarea libertăţii de religie iar reclamanta a fost pusă în imposibilitatea de a se apăra şi de a­şi manifesta opoziţia faţă de posesia reclamantei.
Nici ulterior intrării în vigoare a Decretului­lege nr. 126/1990 nu se poate reţine că posesia reclamantei a fost de bună credinţă cât timp reclamanta şi­a manifestat expres intenţia de a reintra în posesia imobilelor, contestând astfel atât dreptul cât şi posesia apelantei.
Neîntemeiată a fost apreciată şi susţinerea conform căreia intabularea dreptului de proprietate în favoarea apelantei se putea efectua şi fără existenţa unei hotărâri date de judecătoria locală, de la acea dată, justificat de faptul că dreptul ar fi fost dobândit în temeiul legii.
Este real că dreptul se dobândea în temeiul legii dar aceasta numai dacă erau îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, respectiv să fi avut loc o trecere liberă a adepţilor unui cult la un alt cult, în proporţia acolo prevăzută. Or, tocmai acesta aspecte se constatau prin hotărâre judecătorească.
În lipsa unei astfel de hotărâri judecătoreşti nu s­a putut reţine că a avut loc o trecere liberă a credincioşilor de la cultul greco­catolic la cultul ortodox, trecere liberă care, de altfel, putea avea loc doar în perioada cuprinsă între dat intrării în vigoare a Decretului nr. 177/1948 şi data de 2 decembrie 1948, când cultul greco­catolic a fost desfiinţat şi, prin urmare, nu s­a putut constata nici că transferul dreptului de proprietate s­a efectuat în temeiul legii, pentru a reţine că înscrierea în c.f. a cărei rectificare s­a solicitat este valabilă.
Tocmai, pentru că, în vederea transferării dreptului de proprietate, în temeiul legii, trebuia să existe o hotărâre judecătorească care să constate trecerea credincioşilor la un alt cult, hotărârea judecătorească constituia justul titlu care făcea incidentă dispoziţia legală, acesta fiind şi motivul pentru care, în actul normativ, nu s­a prevăzut ce se întâmplă dacă nu există o astfel de hotărâre, deoarece în lipsa hotărârii judecătoreşti nu se putea opera transferul dreptului, ex lege.
Cum, nici în apel, apelanta nu a probat că, la data efectuării intabulării, au fost respectate dispoziţiile art. 37 din Decretul nr.177/1948, în mod legal şi temeinic instanţa de fond a dispus rectificarea înscrierii efectuate, fără existenţa unei hotărârii judecătoreşti constatatoare, aşa cum prevedea art.37 din Decretul nr.177/1948.
Faptul că, în prezent, adepţii cultului ortodox constituie majoritatea covârşitoare nu are nicio relevanţă în prezenta cauză, cât timp intabularea s­a efectuat cu încălcarea dispoziţiilor legale şi apelanta nu a probat că, la data efectuării intabulării, adepţii cultului ortodox erau majoritatea covârşitoare, în comunitatea credincioşilor din R., urmare a trecerii libere a adepţilor cultului greco­catolic la cultul ortodox.
Nu s­a putut reţine nici intervenirea unei tranzacţii în apel, întrucât înscrisul din 14.06.2011, întitulat „proces verbal” nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 2267 din Noul cod civil şi nici cele de prevăzute de art.271 C.pr.civ., cât timp doar pârâta apelantă a fost de acord să se pună capăt litigiului în baza acestui act, în timp ce reclamanta intimată nu a solicitat tranşarea procesului în baza unei învoieli.
Recursul
Împotriva acestei decizii, a declarat în termen legal recurs pârâta, solicitând modificarea ei, în sensul admiterii apelului pârâtei, schimbării sentinţei apelate, cu consecinţa respingerii acţiunii, cu cheltuieli de judecată în toate instanţele.
În motivarea recursului ei, pârâta arată că procesul verbal din 14 iunie 2011 îndeplineşte cerinţele prev. de art. 2267 C. civil, părţile intenţionând să pună capăt procesului prin cedarea bisericii vechi reclamantei, reprezentanţii acesteia fiind de acord şi semnând un act în acest sens, întocmindu­se şi o expertiză extrajudiciară, care a fost depusă în apel, tocmai pentru a se partaja terenul cu cele două biserici între cele două părţi. În apel, reclamanta a declarat că nu mai este de acord cu înţelegerea anterioară dintre părţi, însă instanţa nu trebuia să ţină seama de această revenire.
Acţiunea este prescrisă raportat la dispoziţiile art. 27 alin. 1 din Decretul ­lege nr. 115/1938, titlul reclamantei consolidându­se prin aceea că nu a fost atacat timp de 10 ani, aceasta rămânând în posesia imobilului şi fiind de bună credinţă în tot acest răstimp.
În principal, pârâta a arătat că este de acord să respecte înţelegerile anterioare, materializate prin convenţiile încheiate şi reflectate în raportul de expertiză depus în apel.
Întâmpinarea reclamantei
Reclamanta intimată, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pe motiv că procesul verbal despre care se susţine că ar fi o tranzacţie are ca obiect transmiterea posesiei asupra bisericii vechi şi a terenului aferent acesteia, acesta fiind şi motivul pentru care s­a renunţat la capătul de cerere privind revendicarea.
Obiectul procesului a rămas rectificarea cuprinsului cărţii funciare în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantei.
Motivele de recurs vizează netemeinicia şi nu nelegalitatea hotărârii, neîncadrându­se în cele prev. de art. 304 Cod proc.civ.
În ceea ce priveşte uzucapiunea tabulară, pârâta nu este posesor de bună credinţă, ea înscriindu­şi dreptul de proprietate în cartea funciară, cunoscând împrejurarea că reclamanta a fost lipsită abuziv de dreptul de proprietate.
Reclamanta şi­a manifestat în mod explicit intenţia de a reintra în proprietatea imobilelor.
În temeiul art. 306 alin. 2 Cod proc. civ., curtea, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei materiale a primei instanţe de a soluţiona cauza, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată la data de 19.01.2010, nefiind, astfel, aplicabile în cauză dispoziţiile art. 1591 alin. 2 Cod proc.civ., introduse prin Legea nr. 202/2010, raportat la dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. XXII alin. 2 din lege, privind invocarea excepţiei in limine litis, sub imperiul vechii reglementări, excepţia de necompetenţă materială putând fi invocată în orice stadiu al pricinii, inclusiv pentru prima dată în recurs.
Pârâta recurentă a fost de acord cu admiterea excepţiei, pe motiv că acţiunea este una în revendicare, în timp ce reclamanta intimată a solicitat respingerea ei, pe motiv că a renunţat la capătul de cerere privind revendicarea, pentru că a intrat în posesia imobilului.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Decretul ­lege nr. 126/990, situaţia juridică a lăcaşurilor de cult ce au constituit proprietatea Bisericii Române Unite cu Roma (greco­catolică), preluate de Biserica Ortodoxă Română, se va stabili de o comisie mixtă, formată din reprezentanţii celor două culte, iar, dacă nu se ajunge la o înţelegere, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun, soluţionarea acţiunii fiind de competenţa în primă instanţă a tribunalului.
Prin acţiunea exercitată, reclamanta urmăreşte reglementarea situaţiei juridice a terenului pe care este edificat lăcaşul de cult, respectiv biserica veche, teren din care, o parte, conform expertizei extrajudiciare depusă în apel, este folosită ca fiind teren aferent noii biserici, solicitând aducerea situaţiei tabulare în acord cu situaţia juridică reală a imobilului, susţinând că ea este proprietară, pentru că înscrierea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei s­a făcut cu nerespectarea disp. art. 37 din Decretul nr. 177/1948.
Faptul că o porţiune din acest teren se află deja în posesia reclamantei nu schimbă calificarea juridică a acţiunii, prin aceasta urmărindu­se reglementarea situaţiei juridice şi nu de fapt a imobilului, acţiunea fiind de competenţa în primă instanţă a tribunalului, conform dispoziţiilor art. 3 din Decretul ­lege nr. 126/1990.
Întrucât judecătoria s­a pronunţat în primă instanţă fără a fi competentă, în temeiul art. 312 alin. 6 Cod proc. civ., raportat la art. 304 pct. 3 Cod proc. civ., curtea va admite recursul, va casa decizia pronunţată în apel, rejudecând apelul, în temeiul art. 297 alin. 2 Cod proc.civ., va anula sentinţa judecătoriei şi va trimite cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă Tribunalului Bistriţa­Năsăud. (Judecător Andrea Annamaria Chiş)