|
Acţiune în contencios
administrativ. Acţiunea reclamantului de deducere a cheltuielilor de
combustibil – admitere la instanţa de fond. Recurs declarat de D.G.F.P.– admitere.
Acţiune în contencios
administrativ
Art. 1 din Legea nr. 554/2004;
art. 1451 din Legea nr. 571/2003; art. 300 din Codul de procedură civilă
Art. 1451 din Legea nr. 571/2003
prevede că pentru deducere cheltuieli de combustibil autovehiculul trebuie
folosit exclusiv pentru desfăşurarea activităţii, orice altă interpretare
constituind o „adăugare la lege”.
Curtea de Apel Bacău – Secţia a
II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal Decizia civilă nr. 1685 din
18 septembrie 2012
Prin Sentinţa civilă nr. 415 din
01 martie 2012, Tribunalul Neamţ a admis acţiunea formulată de reclamantul
Birou executor judecătoresc M.I., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală
a Finanţelor Publice Neamţ.
A anulat Decizia cu nr.
710/16.06.2010 emisă de pârâtă, precum şi impunerile fiscale stabilite prin
Decizia de Impunere cu nr. 2763/03.03.2010. A obligat pârâta să restituie
reclamantului suma de 3.344 lei, reprezentând creanţă fiscală încasată
necuvenit.
A obligat pârâta la plata sumei
de 504,3 lei către reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată.
S-a reţinut de instanţa de fond
că:
Prin cererea înregistrată pe
rolul Tribunalului Neamţ, reclamantul Biroul executorului judecătoresc M.I.,
reprezentată legal prin executor judecătoresc M.I., a chemat în judecată pe
pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Neamţ, solicitând ca
prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei nr.
710/16.06.2010 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Neamţ
şi, în consecinţă, admiterea contestaţiei formulate de reclamant în sensul
deducerii din încasări a cheltuielilor cu combustibilul şi în sensul deducerii
T.V.A. -ului din valoarea combustibilului în perioada 01.05.200913.12.2009
pentru suma de 3.344 lei (reprezentând 1.715 lei impozit pe venit, l.599 lei
taxa pe valoarea adăugată, 30 lei majorări de întârziere aferente taxei pe
valoarea adăugată) şi a se dispune obligarea pârâtei să îi restituie
reclamantului suma 3.344 lei sumă pe care a fost obligat să o plătească în mod
ilegal şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând materialul probator,
actele şi susţinerile părţilor, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Potrivit Deciziei privind
nemodificarea bazei de impunere cu nr. 2763/30.03.2010 şi în urma raportului de
inspecţie fiscală cu nr. 2763/30.03.2010 emise de Activitatea de inspecţie
fiscală din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului
Neamţ, reclamantului nu i-au fost admise
ca şi cheltuieli deductibile cheltuielile cu combustibilul începând cu data de
01.05.2009. Neadmiterea ca cheltuieli deductibile a cheltuielilor cu
carburantul a fost menţinută de organul fiscal şi prin Decizia nr.
710/16.06.2010, prin care a fost soluţionată contestaţia administrativă
formulată de reclamant împotriva Deciziei privind nemodificarea bazei de
impunere cu nr. 2763/30.03.2010 şi împotriva Raportului de inspecţie fiscală cu
nr. 2763/30.03.2010.
Reclamantul a susţinut că se
încadrează în excepţiile prevăzute de lege pentru deducerea din încasări a
cheltuielilor cu combustibilul şi pentru deducerea T.V.A. -ului din valoarea
combustibilului. A arătat reclamantul că autovehiculul este utilizat pentru
transportul personalului la şi de la locul de desfăşurare a activităţii.
Atât în cuprinsul Deciziei cu nr.
710/16.06.2010, cât şi în întâmpinarea depusă, organul fiscal nu a contestat
faptul că reclamantul, cu vehiculul său nu s-ar încadra la situaţia de excepţie
prevăzută de art. 145^1 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, ci a susţinut că
reclamantul nu face dovada că autovehiculul este utilizat exclusiv în scopul şi
în această situaţie excepţională. Astfel, susţinerea organului fiscal este
aceea că pentru a se încadra la excepţia menţionată, reclamantul trebuia să
dovedească cu documente utilizarea exclusivă avehiculului în scopul prevăzut de
art. 145^1 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal. În cazul în care acest lucru nu
poate fi dovedit, vehiculul fiind utilizat parţial pentru activităţile
exceptate şi parţial pentru activităţi care nu se regăsesc la excepţiile
prevăzute de lege, reclamantul nu poate beneficia de dreptul de deducere a
cheltuielii cu combustibilul şi a taxei pe valoarea adăugată. Susţinerea
organului fiscal este aceea că nici pe parcursul inspecţiei fiscale şi nici pe
parcursul soluţionării contestaţiei administrative, reclamantul nu a prezentat
documente cu privire la cheltuielile cu combustibilul, care să justifice
încadrarea la excepţii, respectiv nu a demonstrat utilizarea exclusivă a
vehiculului pentru transportul personalul angajat calificat şi care desfăşoară
activitatea în domeniul prevăzut de excepţii. Organele de inspecţie fiscală
susţin astfel că în mod legal şi corect au diminuat cheltuielile cu
combustibilul în sumă de
10.719 lei şi nu au acordat dreptul
de deducere pentru taxa pe valoarea adăugată aferentă cheltuielilor cu
combustibilul.
Ceea ce susţine practic organul
fiscal este faptul că utilizarea autovehiculului şi consumul de carburant
pentru care s-a refuzat deducerea nu sunt exclusiv efectuate pentru transportul
personalului la şi de la locul de desfăşurare a activităţii. Altfel spus,
organul fiscal susţine că reclamantul a solicitat deducerea de cheltuieli cu
carburantul şi pentru alte deplasări decât cele efectuate pentru transportul
personalului la şi de la locul de desfăşurare a activităţii.
Susţinerea organului fiscal este
infirmată de probatoriul depus la dosar.
Astfel, pe lângă bonurile fiscale
depuse la dosar, nu pot fi ignorate Ordinele de deplasare, care dovedesc că
deplasările au fost efectuate în interesul serviciului şi pentru transportul
personalului la şi de la locul de desfăşurare a activităţii. Existenţa
documentelor justificative care fac dovada scopului utilizării de carburant
este confirmată şi de expertul contabil. Nu rezultă din probe, iar organul
fiscal nu indică în ce împrejurări anume a fost utilizat în scop personal (şi
nu în interes de serviciu) autovehiculul, iar consumul de carburantastfel
efectuat să fi fost solicitat la deducere. În cazul în care autovehiculul ar fi
utilizat şi în alt scop decât pentru transportul personalului la şi de la locul
de desfăşurare a activităţii, doar consumul de carburant aferent acestor
deplasări nu este deductibil, reclamantului rămânându-i dreptul de deduce
cheltuieli şi T.V.A. ori de câte ori deplasarea se încadrează la situaţia de
excepţie prevăzută de art. 145^1 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal. Altfel
spus, chiar dacă reclamantul utilizează autovehiculul şi în alte scopuri decât
cel prevăzut de art. 145^1 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, această
utilizare nu atrage pierderea dreptului la deducere, în situaţiile în care
reclamantul utilizează autovehiculul în scopul prevăzut de art. 145^1 alin. (1)
lit. a) din Codul fiscal.
Pentru motivele astfel reţinute,
instanţa a constatat că organul fiscal a dat o interpretare juridică eronată
sintagmei „vehicule utilizate exclusiv”, înlăturând nejustificat dreptul la
deducere pentru cheltuieli cu carburantul consumat de reclamant. Eronat,
organul fiscal a considerat că, dacă „vehiculul fiind utilizat parţial pentru
activităţile exceptate şi parţial pentru activităţi care nu se regăsesc la
excepţiile prevăzute de lege, reclamantul nu poate beneficia de dreptul de
deducere a cheltuielii cu combustibilul şi a taxei pe valoarea adăugată”. Dacă
interpretarea organului fiscal ar fi acceptată, aceasta ar echivala cu faptul
că un autovehicul care în mod excepţional este utilizat în interes personal de
un angajat, combustibilul consumat de acelaşi autovehicul nu mai poate fi admis
niciodată la deducere (chiar şi în acele împrejurări în care autovehiculul este
utilizat în interes de serviciu). Or, interpretarea reţinută de instanţa de
judecată, ca fiind corectă, este aceea că pot fi deduse cheltuielile cu
carburantul ori de câte ori autovehiculul este utilizat în scopul prevăzut de
art. 145^1 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, neputând fi deduse (doar)
cheltuielile cu carburantul atunci când aceste cheltuieli nu au fost efectuate
în acelaşi scop, ci într-un scop ce excede situaţiilor de excepţie prevăzute de
lege. Dacă vehiculul este utilizat parţial pentru activităţile exceptate şi
parţial pentru activităţi care nu se regăsesc la excepţiile prevăzute de lege,
nu este în totalitate înlăturat dreptul de deducere a cheltuielii cu
combustibilul şi a taxei pe valoarea adăugată. Deductibilitatea se raportează
la combustibilul utilizat nu la autovehicul. Nu este obligatoriu ca
contribuabilul să utilizeze autovehiculul numai pentru activităţile exceptate
pentru a putea beneficia de deducere (chiar dacă din interpretarea strict
gramaticală a sintagmei „vehicule utilizate exclusiv” ar rezulta şi o astfel de
interpretare).
Împotriva hotărârii pronunţate de
Tribunalul Neamţ a promovat recurs pârâta Direcţia Generală a Finanţelor
Publice Neamţ, considerând-o nelegală motivat de faptul că nu s-a făcut
o analiză corectă şi completă a
actelor dosarului din care rezultă, fără echivoc, netemeinicia
acţiunii formulată de reclamant.
Recursul a fost apreciat ca fiind fondat, pentru următoarele considerente: Prin
considerente, instanţa de fond, în esenţă, arată că s-a interpretat de organul
fiscal
– recurentul din prezenta cauză
în mod eronat sintagma „vehicule utilizate exclusiv” luând astfel dreptul
reclamantului de a deduce cheltuielile făcute; interpretarea instanţei este
peste textul expres al art. 1451 din Legea nr. 571/2003 care prevede:
(1) În cazul vehiculelor rutiere
motorizate care sunt destinate exclusiv pentru transportul rutier de persoane,
cu o greutate maximă autorizată care să nu depăşească 3.500 kg şi care să nu
aibă mai mult de 9 scaune de pasageri, incluzând şi scaunul şoferului, nu se
deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă achiziţiilor acestor vehicule şi nici
taxa aferentă achiziţiilor de combustibil destinat utilizării pentru vehiculele
care au aceleaşi caracteristici, aflate în proprietatea sau în folosinţa
persoanei impozabile, cu excepţia vehiculelor care se înscriu în oricare dintre
următoarele categorii:
a) vehiculele utilizate exclusiv
pentru: intervenţie, reparaţii, pază şi protecţie, curierat, transport de
personal la şi de la locul de desfăşurare a activităţii, precum şi vehiculele
special adaptate pentru a fi utilizate drept care de reportaj, vehiculele
utilizate de agenţi de vânzări şi de agenţi de recrutare a forţei de muncă.
Condiţiile generale pe care
trebuie să le îndeplinească cheltuielile aferente veniturilor pentru a putea fi
deduse sunt:
a) să fie efectuate în cadrul
activităţilor desfăşurate în scopul realizării venitului, justificate prin documente.
Referitor la condiţiile de
deducere a cheltuielilor în determinarea venitului net din activităţi
independente punctul 37 din H.G. nr. 44/2004 prevede:
„Din venitul brut realizat se
admit la deducere numai cheltuielile care sunt aferente realizării venitului,
astfel cum rezultă din evidenţele contabile conduse de contribuabili, cu
respectarea prevederilor art. 48 alin. 4-7 din Codul Fiscal.
Condiţiile generale pe care
trebuie să le îndeplinească cheltuielile aferente veniturilor pentru a putea fi
deduse sunt:
a) să fie efectuate în interesul
direct al activităţii;
b) să corespundă unor cheltuieli
efective şi să fie justificate cu documente;
c) să fie cuprinse în
cheltuielile exerciţiului financiar al anului în cursul căruia au fost
plătite”.
Aceste condiţii sunt prevăzute la
pct. 4 din Normele metodologice privind organizarea şi conducerea evidenţei
contabile în partidă simplă de către persoanele fizice care au calitatea de
contribuabili în conformitate cu prevederile Legii nr. 571/2003. Prin – Întâmpinarea
– depusă în recurs, intimatul arată că a prezentat copii după bonurile de
combustibil şi ordinele de deplasare pentru a dovedi utilizarea exclusivă a
autovehiculului pentru transport personal la locul de activitate; bonurile de
combustibil şi ordinele de deplasare neînsoţite de dovada că în ziua respectivă
a executat în mod real o activitate a biroului de executor judecătoresc.
Raportul de expertiză efectuat în
cauză relevă aceeaşi situaţie ca şi intimatul, în sensul că s-au depus ordine
de deplasare şi are dreptul la încadrarea acestor cheltuieli – deductibile –
însă nu poate concluziona situaţia de fapt de folosire exclusivă a
autovehiculului în activitatea profesională.
Instanţa de fond argumentează că
nu poate fi în totalitate, înlăturat dreptul de deducere, însă, unde legea nu
distinge nu se poate face această distingere prin interpretarea actului
normativ.
| 
