avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Acţiune în contencios administrativ. Acţiunea reclamantului de deducere a cheltuielilor de combustibil – admitere la instanţa de fond. Recurs declarat de D.G.F.P.– admitere.
 
Acţiune în contencios administrativ
Art. 1 din Legea nr. 554/2004; art. 1451 din Legea nr. 571/2003; art. 300 din Codul de procedură civilă
Art. 1451 din Legea nr. 571/2003 prevede că pentru deducere cheltuieli de combustibil autovehiculul trebuie folosit exclusiv pentru desfăşurarea activităţii, orice altă interpretare constituind o „adăugare la lege”.
 
Curtea de Apel Bacău – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal Decizia civilă nr. 1685 din 18 septembrie 2012
 
Prin Sentinţa civilă nr. 415 din 01 martie 2012, Tribunalul Neamţ a admis acţiunea formulată de reclamantul Birou executor judecătoresc M.I., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Neamţ.
A anulat Decizia cu nr. 710/16.06.2010 emisă de pârâtă, precum şi impunerile fiscale stabilite prin Decizia de Impunere cu nr. 2763/03.03.2010. A obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 3.344 lei, reprezentând creanţă fiscală încasată necuvenit.
A obligat pârâta la plata sumei de 504,3 lei către reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată.
S-a reţinut de instanţa de fond că:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, reclamantul Biroul executorului judecătoresc M.I., reprezentată legal prin executor judecătoresc M.I., a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Neamţ, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei nr. 710/16.06.2010 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Neamţ şi, în consecinţă, admiterea contestaţiei formulate de reclamant în sensul deducerii din încasări a cheltuielilor cu combustibilul şi în sensul deducerii T.V.A. -ului din valoarea combustibilului în perioada 01.05.2009­13.12.2009 pentru suma de 3.344 lei (reprezentând 1.715 lei impozit pe venit, l.599 lei taxa pe valoarea adăugată, 30 lei majorări de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată) şi a se dispune obligarea pârâtei să îi restituie reclamantului suma 3.344 lei sumă pe care a fost obligat să o plătească în mod ilegal şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând materialul probator, actele şi susţinerile părţilor, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Potrivit Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere cu nr. 2763/30.03.2010 şi în urma raportului de inspecţie fiscală cu nr. 2763/30.03.2010 emise de Activitatea de inspecţie fiscală din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Neamţ,  reclamantului nu i-au fost admise ca şi cheltuieli deductibile cheltuielile cu combustibilul începând cu data de 01.05.2009. Neadmiterea ca cheltuieli deductibile a cheltuielilor cu carburantul a fost menţinută de organul fiscal şi prin Decizia nr. 710/16.06.2010, prin care a fost soluţionată contestaţia administrativă formulată de reclamant împotriva Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere cu nr. 2763/30.03.2010 şi împotriva Raportului de inspecţie fiscală cu nr. 2763/30.03.2010.
Reclamantul a susţinut că se încadrează în excepţiile prevăzute de lege pentru deducerea din încasări a cheltuielilor cu combustibilul şi pentru deducerea T.V.A. -ului din valoarea combustibilului. A arătat reclamantul că autovehiculul este utilizat pentru transportul personalului la şi de la locul de desfăşurare a activităţii.
Atât în cuprinsul Deciziei cu nr. 710/16.06.2010, cât şi în întâmpinarea depusă, organul fiscal nu a contestat faptul că reclamantul, cu vehiculul său nu s-ar încadra la situaţia de excepţie prevăzută de art. 145^1 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, ci a susţinut că reclamantul nu face dovada că autovehiculul este utilizat exclusiv în scopul şi în această situaţie excepţională. Astfel, susţinerea organului fiscal este aceea că pentru a se încadra la excepţia menţionată, reclamantul trebuia să dovedească cu documente utilizarea exclusivă avehiculului în scopul prevăzut de art. 145^1 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal. În cazul în care acest lucru nu poate fi dovedit, vehiculul fiind utilizat parţial pentru activităţile exceptate şi parţial pentru activităţi care nu se regăsesc la excepţiile prevăzute de lege, reclamantul nu poate beneficia de dreptul de deducere a cheltuielii cu combustibilul şi a taxei pe valoarea adăugată. Susţinerea organului fiscal este aceea că nici pe parcursul inspecţiei fiscale şi nici pe parcursul soluţionării contestaţiei administrative, reclamantul nu a prezentat documente cu privire la cheltuielile cu combustibilul, care să justifice încadrarea la excepţii, respectiv nu a demonstrat utilizarea exclusivă a vehiculului pentru transportul personalul angajat calificat şi care desfăşoară activitatea în domeniul prevăzut de excepţii. Organele de inspecţie fiscală susţin astfel că în mod legal şi corect au diminuat cheltuielile cu combustibilul în sumă de
10.719 lei şi nu au acordat dreptul de deducere pentru taxa pe valoarea adăugată aferentă cheltuielilor cu combustibilul.
Ceea ce susţine practic organul fiscal este faptul că utilizarea autovehiculului şi consumul de carburant pentru care s-a refuzat deducerea nu sunt exclusiv efectuate pentru transportul personalului la şi de la locul de desfăşurare a activităţii. Altfel spus, organul fiscal susţine că reclamantul a solicitat deducerea de cheltuieli cu carburantul şi pentru alte deplasări decât cele efectuate pentru transportul personalului la şi de la locul de desfăşurare a activităţii.
Susţinerea organului fiscal este infirmată de probatoriul depus la dosar.
Astfel, pe lângă bonurile fiscale depuse la dosar, nu pot fi ignorate Ordinele de deplasare, care dovedesc că deplasările au fost efectuate în interesul serviciului şi pentru transportul personalului la şi de la locul de desfăşurare a activităţii. Existenţa documentelor justificative care fac dovada scopului utilizării de carburant este confirmată şi de expertul contabil. Nu rezultă din probe, iar organul fiscal nu indică în ce împrejurări anume a fost utilizat în scop personal (şi nu în interes de serviciu) autovehiculul, iar consumul de carburantastfel efectuat să fi fost solicitat la deducere. În cazul în care autovehiculul ar fi utilizat şi în alt scop decât pentru transportul personalului la şi de la locul de desfăşurare a activităţii, doar consumul de carburant aferent acestor deplasări nu este deductibil, reclamantului rămânându-i dreptul de deduce cheltuieli şi T.V.A. ori de câte ori deplasarea se încadrează la situaţia de excepţie prevăzută de art. 145^1 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal. Altfel spus, chiar dacă reclamantul utilizează autovehiculul şi în alte scopuri decât cel prevăzut de art. 145^1 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, această utilizare nu atrage pierderea dreptului la deducere, în situaţiile în care reclamantul utilizează autovehiculul în scopul prevăzut de art. 145^1 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal.
Pentru motivele astfel reţinute, instanţa a constatat că organul fiscal a dat o interpretare juridică eronată sintagmei „vehicule utilizate exclusiv”, înlăturând nejustificat dreptul la deducere pentru cheltuieli cu carburantul consumat de reclamant. Eronat, organul fiscal a considerat că, dacă „vehiculul fiind utilizat parţial pentru activităţile exceptate şi parţial pentru activităţi care nu se regăsesc la excepţiile prevăzute de lege, reclamantul nu poate beneficia de dreptul de deducere a cheltuielii cu combustibilul şi a taxei pe valoarea adăugată”. Dacă interpretarea organului fiscal ar fi acceptată, aceasta ar echivala cu faptul că un autovehicul care în mod excepţional este utilizat în interes personal de un angajat, combustibilul consumat de acelaşi autovehicul nu mai poate fi admis niciodată la deducere (chiar şi în acele împrejurări în care autovehiculul este utilizat în interes de serviciu). Or, interpretarea reţinută de instanţa de judecată, ca fiind corectă, este aceea că pot fi deduse cheltuielile cu carburantul ori de câte ori autovehiculul este utilizat în scopul prevăzut de art. 145^1 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, neputând fi deduse (doar) cheltuielile cu carburantul atunci când aceste cheltuieli nu au fost efectuate în acelaşi scop, ci într-un scop ce excede situaţiilor de excepţie prevăzute de lege. Dacă vehiculul este utilizat parţial pentru activităţile exceptate şi parţial pentru activităţi care nu se regăsesc la excepţiile prevăzute de lege, nu este în totalitate înlăturat dreptul de deducere a cheltuielii cu combustibilul şi a taxei pe valoarea adăugată. Deductibilitatea se raportează la combustibilul utilizat nu la autovehicul. Nu este obligatoriu ca contribuabilul să utilizeze autovehiculul numai pentru activităţile exceptate pentru a putea beneficia de deducere (chiar dacă din interpretarea strict gramaticală a sintagmei „vehicule utilizate exclusiv” ar rezulta şi o astfel de interpretare).
Împotriva hotărârii pronunţate de Tribunalul Neamţ a promovat recurs pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Neamţ, considerând-o nelegală motivat de faptul că nu s-a făcut
o analiză corectă şi completă a actelor dosarului din care rezultă, fără echivoc, netemeinicia
acţiunii formulată de reclamant. Recursul a fost apreciat ca fiind fondat, pentru următoarele considerente: Prin considerente, instanţa de fond, în esenţă, arată că s-a interpretat de organul fiscal
– recurentul din prezenta cauză în mod eronat sintagma „vehicule utilizate exclusiv” luând astfel dreptul reclamantului de a deduce cheltuielile făcute; interpretarea instanţei este peste textul expres al art. 1451 din Legea nr. 571/2003 care prevede:
(1) În cazul vehiculelor rutiere motorizate care sunt destinate exclusiv pentru transportul rutier de persoane, cu o greutate maximă autorizată care să nu depăşească 3.500 kg şi care să nu aibă mai mult de 9 scaune de pasageri, incluzând şi scaunul şoferului, nu se deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă achiziţiilor acestor vehicule şi nici taxa aferentă achiziţiilor de combustibil destinat utilizării pentru vehiculele care au aceleaşi caracteristici, aflate în proprietatea sau în folosinţa persoanei impozabile, cu excepţia vehiculelor care se înscriu în oricare dintre următoarele categorii:
a) vehiculele utilizate exclusiv pentru: intervenţie, reparaţii, pază şi protecţie, curierat, transport de personal la şi de la locul de desfăşurare a activităţii, precum şi vehiculele special adaptate pentru a fi utilizate drept care de reportaj, vehiculele utilizate de agenţi de vânzări şi de agenţi de recrutare a forţei de muncă.
Condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească cheltuielile aferente veniturilor pentru a putea fi deduse sunt:
a) să fie efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate în scopul realizării venitului, justificate prin documente.
Referitor la condiţiile de deducere a cheltuielilor în determinarea venitului net din activităţi independente punctul 37 din H.G. nr. 44/2004 prevede:
„Din venitul brut realizat se admit la deducere numai cheltuielile care sunt aferente realizării venitului, astfel cum rezultă din evidenţele contabile conduse de contribuabili, cu respectarea prevederilor art. 48 alin. 4-7 din Codul Fiscal.
Condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească cheltuielile aferente veniturilor pentru a putea fi deduse sunt:
a) să fie efectuate în interesul direct al activităţii;
b) să corespundă unor cheltuieli efective şi să fie justificate cu documente;
c) să fie cuprinse în cheltuielile exerciţiului financiar al anului în cursul căruia au fost plătite”.
Aceste condiţii sunt prevăzute la pct. 4 din Normele metodologice privind organizarea şi conducerea evidenţei contabile în partidă simplă de către persoanele fizice care au calitatea de contribuabili în conformitate cu prevederile Legii nr. 571/2003. Prin – Întâmpinarea – depusă în recurs, intimatul arată că a prezentat copii după bonurile de combustibil şi ordinele de deplasare pentru a dovedi utilizarea exclusivă a autovehiculului pentru transport personal la locul de activitate; bonurile de combustibil şi ordinele de deplasare neînsoţite de dovada că în ziua respectivă a executat în mod real o activitate a biroului de executor judecătoresc.
Raportul de expertiză efectuat în cauză relevă aceeaşi situaţie ca şi intimatul, în sensul că s-au depus ordine de deplasare şi are dreptul la încadrarea acestor cheltuieli – deductibile – însă nu poate concluziona situaţia de fapt de folosire exclusivă a autovehiculului în activitatea profesională.
Instanţa de fond argumentează că nu poate fi în totalitate, înlăturat dreptul de deducere, însă, unde legea nu distinge nu se poate face această distingere prin interpretarea actului normativ.