Condiţiile obligaţiei de restituire a plăţii nedatorate.

Condiţiile obligaţiei de restituire a plăţii nedatorate.

Art. 1092 din Codul civil

Art. 993 din Codul civil

Cum în speţa dedusă judecăţii, prin refuzul constant al intimatului-pârât de a restitui suma de bani încasată, avem de-a face cu accipiens de rea-credinţă, acesta este obligat să restituie în totalitate suma, reţinându-se că nu s-a făcut dovada că este vorba de unul din cazurile în care nu ar exista obligaţia de restituire a plăţii nedatorate (cele 4 cazuri prevăzute în literatura de specialitate).

Primirea sumei de bani virată la data de 14.10.2009 a fost confirmată astfel de către Banca R.B. prin adresa nr.21/15.01.2010, din toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv şi a Ordinului de plată nr.1484/14.10.2009 şi nu în ultimul rând din recunoaşterea intimatului-pârât.

Motivarea sentinţei instanţei de fond este nelegală şi străină de obiectul cauzei, în sensul că părţile au încheiat un acord din care ar fi rezultat că inclusiv suma ce face obiectul litigiului i se cuvine de drept intimatului-pârât, în realitate singurul acord încheiat între părţi a fost acela ca recurenta-reclamantă să plătească angajatului său suma ce cuprinde drepturile băneşti şi indemnizaţiile care se nasc din încetarea contractului de muncă, drepturi pe care recurenta-reclamantă le-a respectat în totalitate.

În ceea ce priveşte motivarea potrivit cu care, conform clauzei conferită în acord părţile afirmă şi declară că nu au nici un fel de pretenţii de ordin legal, contractual sau orice alt tip şi că renunţă în mod expres la acţiunile posibile împotriva societăţii sau salariatului şi se obligă de asemenea să nu facă plângeri una împotriva celeilalte, Curtea a constatat că aceste clauze au fost interpretate în mod eronat de către prima instanţă, deoarece prezenta acţiune nu este guvernată de clauza precizată mai sus, părţile neavând cum să hotărască şi de altfel nestabilind o exonerare de la orice obligaţie şi de la valorificarea oricăror drepturi viitoare ce ar putea exista în patrimoniul celor două părţi. O concluzie contrară ar conduce la ideea absurdă că indiferent ce prejudiciu material ar produce o parte celeilalte, aceasta ar fi absolvită de orice răspundere.

Pe de altă parte, clauzele respective sunt aplicabile în mod exclusiv faptelor petrecute pe durata contractului individual de muncă, contract care a încetat la data de 30.09.2009, în timp ce plata nedatorată a avut loc pe data de 14.10.2009.

De altfel, intimatul-pârât deşi a fost contactat în vederea restituirii sumei de bani printr-o somaţie şi a unei convocări la conciliere, a refuzat cu rea-credinţă să restituie suma ce face obiectul plăţii nedatorate.

(Decizia civilă nr.2534/R-CM/09 decembrie 2011)

Reclamanta SC MW R. SA D. a chemat în judecată pe pârâtul D.I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 100.422 lei compusă din: suma de 96.557 lei reprezentând plată nedatorată efectuată de reclamantă şi suma de 3.865 lei reprezentând dobânzi legale, aferente debitului principal.

S-a solicitat şi obligarea pârâtului la plata dobânzilor legale până la achitarea integrală a debitului restant şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că la data de 30.09.2009 a încheiat cu pârâtul Acordul privind încetarea contractului individual de muncă potrivit căruia s-a convenit încetarea în temeiul art. 55 lit.b din Codul muncii a Contractului individual de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă sub nr.410/1.12.2000 în baza căruia pârâtul deţinea funcţia de director resurse umane.

În conformitate cu disp.art. 2 din acord, reclamanta avea obligaţia să plătească pârâtului drepturile salariale cuvenite pentru luna septembrie precum şi o sumă netă de 23.000 euro, cu titlu de compensaţie ca urmare a încetării contractului.

Potrivit ordinului de plată nr. 1469 din 1 octombrie 2009, reclamanta a achitat pârâtului suma de 96.557 lei, echivalentul a 23.000 euro, în conformitate cu cele convenite prin acord.

La data de 14.10.2009, cu ocazia achitării drepturilor salariale cuvenite angajaţilor societăţii, reclamanta a efectuat din eroare pentru a doua oară plata sumei de 23.000 euro către pârât, astfel cum reiese din ordinul de plată nr. 1484/14.10.2009, emis de R.B. Rm. V.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, arătând că societatea a achitat acea sumă întrucât o datora către reclamant.

Prin sentinţa civilă nr.1034 din 7 octombrie 2011, Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat-o pe aceasta să plătească pârâtului suma de 2.964 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 96.557 lei, reprezentând plată nedatorată şi suma de 3.865 lei, reprezentând dobânzi legale aferente debitului principal.

Pârâtul D.I. a fost angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată la SC MW R. SA D. şi în urma Acordului privind încetarea contractului individual de muncă, urma să primească drepturile salariale pentru luna septembrie 2009, precum şi o compensaţie de bani.

Acordul părţilor privind încetarea Contractului individual de muncă prevedea încetarea necondiţionată a acestuia, începând cu de 30.09.2009. Acest acord mai prevedea că societatea va plăti angajatului o compensaţie în valoare netă de 23.000 euro, plătibilă într-o singură tranşă la cursul BNR valabil la data de 1.10.2009, prin ordin de plată, în contul bancar indicat de angajat.

La art. 3 din acest acord sunt stabilite garanţiile la care se angajează cele două părţi din acord, angajatul recunoscând că societatea şi-a îndeplinit pe deplin şi la timp toate obligaţiile din contract.

Ca urmare a acordului încheiat, angajatul a primit suma de 96.557 lei, achitată cu ordinul de plată nr.1469 din 1.10.2009, emis de R.B. la data înregistrării acordului.

Cu ocazia achitării drepturilor salariale cuvenite angajaţilor societăţii, în data de 14.10.2009, societatea, cu ordinul de plată nr.1484 din 14.10.2009, a alimentat şi card-ul pârâtului cu suma de 96.557 lei.

În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize contabile, având ca obiectiv să stabilească faţă de acordul încheiat între părţi şi actele contabile, dacă suma pretinsă prin acţiune şi dobânzile legale reprezintă plată nedatorată sau nu.

Din concluziile raportului de expertiză efectuate în cauză de expert contabil A.P. reiese că, în urma verificării actelor contabile prezentate de societate, suma de 96.557 lei, plus dobânzile aferente, nu a fost înregistrată în evidenţele contabile ca debit datorat de pârât societăţii.

În opinia expertului contabil observator D.C., având în vedere actele prezentate de societate, suma respectivă reprezenta plată datorată de către societate pârâtului.

Conform prevederilor normelor contabile aplicabile, societatea avea obligaţia verificării calculului şi obligaţiilor contractuale, a respectării înţelegerii verbale între părţi şi ale acordului între părţi, iar atribuţiile pentru respectarea clauzelor acordului, calculul, evidenţa, plata şi înregistrarea corectă în evidenţa contabilă a tuturor operaţiunilor financiare reveneau reprezentanţilor societăţii, pârâtul neavând atribuţii în acest sens, nemaifiind salariat al societăţii după data de 30.09.2009.

Faţă de cele arătate, s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada pretenţiilor sale, astfel că a fost respinsă acţiunea ca neîntemeiată, cu obligarea şi la 2.964 lei, cheltuieli de judecată faţă de pârât.

Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, după cum urmează:

- în mod greşit s-a pronunţat instanţa de fond având ca temei legal concluziile unei expertize contabile din care ar rezulta un pretins acord între recurentă şi intimat şi pe cale de consecinţă faptul că pârâtul nu ar mai datora nici o sumă, ignorând în totalitate dispoziţiile art.1092 din Codul civil şi art.993, referitoare la instituţia juridică a plăţii nedatorate, atâta vreme cât din înscrisurile depuse la dosar de către recurentă, rezultă în mod cert că plata drepturilor băneşti în favoarea pârâtului s-a efectuat de două ori;

- instanţa nu a luat în considerare nici măcar recunoaşterea pârâtului cu privire la suma arătată mai sus, iar expertul care a întocmit raportul de expertiză s-a erijat într-un magistrat, interpretând în mod tendenţios un pretins acord încheiat între părţi la data de 1.10.2009, practic concluziile raportului de expertiză contabilă sunt întemeiate în mod exclusiv pe susţinerile nefondate ale pârâtului.

S-a formulat întâmpinare de către intimatul-pârât I.D., solicitându-se respingerea recursului ca nefondat, pe considerentul că aşa după cum rezultă din concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat la instanţa de fond, intimatul-pârât nu datorează nici o sumă reclamantei, şi în fond culpa pentru efectuarea unei plăţi din eroare nu-i aparţine, situaţie faţă de care sumele i se cuvin.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă avea obligaţia verificării calculului şi plăţii obligaţiilor contractuale, a respectării înţelegerii verbale între părţi şi ale acordului, situaţie faţă de care intimatul-pârât nu are nici o culpă.

Examinând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenta-reclamantă, Curtea a constatat că recursul este fondat pentru următoarele considerente :

Astfel, în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea formulată de către recurentă, motivându-şi soluţia în baza concluziilor unui raport de expertiză contabilă, care ar fi stabilit în mod eronat faptul că intimatul-pârât nu datorează nici o sumă recurentei-reclamante şi că, deşi rezultă în mod neechivoc faptul că s-a efectuat de două ori plata drepturilor băneşti în favoarea intimatului-pârât s-ar fi încheiat un acord între părţi, din care ar rezulta că suma i se datorează de drept pârâtului.

În realitate, recurenta-reclamantă în conformitate cu dispoziţiile art.2 din acordul părţilor avea obligaţia de a plăti intimatului-pârât drepturile salariale corespunzătoare cu titlu de compensaţie ca urmare a încetării contractului între părţi, însă cea de-a doua plată făcută de recurenta-reclamantă la data de 14.10.2009 este în fapt o plată nedatorată, pentru care trebuia să se dispună restituirea.

Aşadar, ca urmare a efectuării plăţii nedatorată de către recurentă în sarcina accipiensului-intimat s-a născut obligaţia de restituire, motiv pentru care acţiunea trebuia admisă, deoarece suma este încasată pe nedrept.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art.1092 din Codul civil (în vigoare în forma iniţială la data plăţii), orice plată presupune o datorie, iar potrivit dispoziţiilor art.993 din Codul civil acela care din eroare crezându-se debitor a plătit o datorie are dreptul la repetiţiune în contra creditorului.

Plata ca o operaţiune juridică presupune astfel existenţa unei obligaţii care trebuie stinse şi dacă o asemenea obligaţie nu există, eventual s-a făcut o plată, ea nu este valabil săvârşită, fiind lipsită de cauză.

Pentru a se naşte raportul juridic în temeiul căruia accipiensul va fi obligat la restituirea către solvens a ceea ce a primit este necesară întrunirea mai multor condiţii:

- prestaţia pe care solvensul a executat-o trebuie să fi avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, să fi fost făcută, aşadar, cu titlu de plată indiferent de obiectul ei, respectiv o sumă de bani sau un bun individual determinat.

- datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe din punct de vedere juridic, în raporturile dintre solvens şi accipiens.

- plata să fi fost făcută din eroare în sensul că solvensul a avut credinţa că este debitor al accipiensului.

Faţă de cele arătate mai sus, Curtea în baza dispoziţiilor art.312 şi art.316 Cod procedură civilă, precum şi art.291 din Codul muncii, a admis recursul şi a modificat sentinţa, iar pe fond a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 100.422 lei, plată nedatorată.

Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs a fost respinsă solicitată ca nedovedită.