Răspunderea patrimonială a Statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art.998-999 Cod civil.

Răspunderea patrimonială a Statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art.998-999 Cod civil.

Art.52 alin.3 din Constituţia României

Art. 504 Cod procedură penală

Art.998-999 Cod civil

Reglementarea legală ce stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 Cod procedură penală, rap. la art.52 alin.3 din Constituţia României care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale. De asemenea, dispoziţiile art.504 alin.1 Cod pr.penală nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art.998-999 Cod civil, această interpretare putând conduce la ideea că Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice are o răspundere nelimitată şi necondiţionată, situaţie în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii, nu se mai justifică din moment ce principiile consacrate de art.998-999 Cod civil sunt general aplicabile.”

Din interpretarea normelor legale rezultă că legiuitorul a reglementat răspunderea statului numai în temeiul art.504 Cod procedură penală şi numai în cazurile în care se înlătură răspunderea penală în cadrul unui proces penal şi nu pentru cazurile în care se constată caracterul politic al condamnării, în condiţiile dispoziţiilor prevăzute în Decretul-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, ale OUG nr.214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor sau ale Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 06.03.1945-22.12.1989.

Astfel, aşa cum a statuat Î.C.C.J. dispoziţiile art.998-999 Cod civil privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare sau condamnările politice din perioada comunistă.

Curtea a apreciat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii fondată pe disp.art.998-999 Cod civil este întemeiată.

Cât priveşte acţiunea fondată pe dispoziţiile Legii nr.221/2009, Curtea a reţinut că trebuie avută în vedere decizia nr.12/2011, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011 prin care s-a stabilit ca, „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 si nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora si-au încetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional in Monitorul Oficial.”

(Decizia civilă nr. 2498/R/05 decembrie 2011)

Prin acţiunea înregistrată la data de 11 august 2010, reclamanţii B.M., B.A.M. şi B.I.A. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice V. solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate caracterul politic al măsurii condamnării autorului lor N.M. şi să le fie acordate despăgubiri sub formă de daune morale în sumă de 100.000 euro, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanţii au arătat că autorul lor N.M. a suferit o condamnare politică prin ordin al M.A.I. nr. 10052/59 din 29.07.1959, fiind internat într-o colonie de muncă pe o perioadă de 36 luni, condamnare care a avut consecinţe dezastruoase atât pentru autor cât şi pentru întreaga familie.

În perioada celor 36 luni de privare de libertate, a fost plimbat la mai multe închisori cum ar fi P., G.,V., ş.a.

Odată cu autorul lor a fost arestat încă un frate N.C. care după un an şi 6 luni de detenţie a decedat în închisoarea de la P.

Condamnarea autorului s-a făcut fără nici o probă în apărare, numai pe propriile recunoaşteri forţate, fiind învinuit de activitate legionară.

Urmările condamnării politice s-au răsfrânt puternic asupra vieţii ulterioare a autorului prin încercările la care a fost supus, astfel că i se cuvin daune morale pentru afectarea situaţiei familiale, profesionale şi sociale, afectarea carierii profesionale şi afectarea posibilităţii de a contribui material şi spiritual la sprijinirea şi ocrotirea familiei sale, compusă din soţie şi cei doi copii.

În cauză a formulat întâmpinare pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La data de 13 mai 2011, reclamanţii au formulat cerere de precizare a temeiului de drept al acţiunii în sensul că solicită acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit ca efect al condamnării politice al autorului lor şi pe disp.art.998 şi urm Cod civil privind răspunderea civilă delictuală. De asemenea, au fost invocate dispoziţiile art.3, 5, 6, 13 şi 41 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat note scrise prin care a invocat excepţiile tardivităţii cererii de precizare, prescripţiei dreptului material la acţiune şi inadmisibilităţii acţiunii.

Tribunalul Vâlcea, Secţia civilă, prin sentinţa civilă nr.835/9 septembrie 2011 a respins excepţiile invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi şi a constatat caracterul politic al condamnării autorului reclamanţilor şi obligă Statul Român la 20.000 euro faţă de reclamanţi.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Cu privire la excepţia tardivităţii formulării cererii de completare, prin precizarea temeiului juridic, tribunalul a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, având în vedere că modificarea a fost determinată de conjunctura legislativă actuală, respectiv declararea ca fiind neconstituţional a textului de lege pe care, iniţial, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea, care a intervenit ulterior primei zile de înfăţişare.

Într-o atare situaţie nu s-a reţinut culpa reclamanţilor în nerespectarea termenului prescris de art.132 alin.1, astfel încât a fost respinsă excepţia tardivităţii modificării acţiunii.

De altfel, precizarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată nici nu poate fi considerată o modificare a cererii sau obiectului acţiunii în sensul dispoziţiilor art.132 Cod procedură civilă.

Referitor la excepţia prescripţiei, tribunalul, de asemenea, a respins-o pentru următoarele considerente:

Decretul nr.167/1958, în art.1 alin.1, consacră efectul prescripţiei extinctive „dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost executat în termenul stabilit prin lege.”

În speţă, momentul de la care curge termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de decretul sus amintit, este cel al apariţiei Legii nr.221/2009, pentru că în baza acestuia reclamanţii au formulat acţiune şi nu cel de 22 decembrie 1989, cum susţine pârâtul.

Faţă de momentul apariţiei Legii nr.221/2009, respectiv 2 iunie 2009, termenul de prescripţie de 3 ani nu este depăşit, astfel că excepţia prescripţiei este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.

Pârâtul a mai invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de noul temei juridic invocat de reclamanţi, susţinând că numai persoanele fizice pot răspunde pentru pagubele produse.

Tribunalul a constatat că şi această excepţie este neîntemeiată întrucât statul , în raporturile de drept privat, are aceleaşi obligaţii ca a oricărei alte persoane, astfel că motivarea invocată nu poate fi primită.

Pe fondul cauzei, tribunalul a considerat acţiunea formulată de reclamanţi întemeiată, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată introdusă la data de 11 august 2010, reclamanţii au solicitat să se constate caracterul politic al măsurii condamnării autorului lor N.M. şi obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de daune morale în cuantum de 100.000 euro reprezentând prejudiciul moral suferit de acesta.

Din actele aflate la dosar reiese că autorul reclamanţilor a fost condamnat la închisoare corecţională fiind internat într-o colonie de muncă pe o perioadă de 36 de luni, prin Ordinul M.A.I. nr.10052/59/20.07.1959.

Potrivit adresei nr.1172/C/12.10.2004, eliberată de Biroul Arhivă Specială a Tribunalului Militar Teritorial al Ministerului Justiţiei, autorul reclamanţilor a fost arestat la data de 23.06.1959, fiind învinuit de activitate legionară şi a fost internat într-o colonie de muncă pe o perioadă de 36 luni în temeiul Decretului lege nr.89/1958 şi eliberat la 23.06.1962.

În cursul judecăţii, Curtea Constituţională, prin deciziile nr.1354/20 octombrie 2010, nr.1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial nr.761 din 15 noiembrie 2010, a admis excepţii de neconstituţionalitate invocate în diverse dosare aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti şi a constatat că prevederile art.5 alin.1, lit.a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, ale art.I pct.1 şi art.II din O.U.G. nr.62/2010 sunt neconstituţionale.

Dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost declarată se refereau la posibilitatea persoanelor condamnate politic sau împotriva cărora au fost luate măsuri administrative cu caracter politic de a beneficia de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit prin astfel de măsuri, în cuantumul prevăzut de legea de modificare.

Cele trei decizii au afectat astfel temeiul juridic al capătului de cerere din acţiune referitor la obligarea pârâtului la plata daunelor morale şi nu au afectat în nici o măsură capătul de cerere privitor la constatarea caracterului politic al măsurilor administrative la care a fost supus autorul reclamantei, care intră sub incidenţa art.4 din Legea nr. 221/2009, în vigoare şi în prezent.

Rezultă astfel că după introducerea cererii de chemare în judecată întemeiată pe aceste dispoziţii legale, a fost înlăturată aplicarea lor ca efect al publicării celor trei decizii ale Curţii Constituţionale şi expirării termenului de 45 de zile prevăzut de art.31 din Legea nr.47/1992 republicată.

Cauza a suferit amânări pentru împlinirea termenului de 45 de zile prevăzut de textul legal menţionat, însă nici-o autoritate cu iniţiativă legislativă nu a procedat la punerea de acord a dispoziţiilor declarate neconstituţionale cu prevederile Constituţiei.

Dată fiind această situaţie şi constatând că a fost sesizată cu o cerere referitoare la un drept subiectiv civil constând în dreptul de a fi despăgubit pentru prejudiciul nepatrimonial pretins a fi fost suferit, instanţa a pus în discuţie temeiul juridic al pretenţiilor băneşti ale reclamanţilor, cu privire la care va reţine considerentele care vor fi expuse în continuare.

Cu privire la caracterul politic al măsurilor luate împotriva autorului reclamanţilor, în limitele care rezultă din conţinutul cererii de chemare în judecată, tribunalul a constatat că măsura condamnării autorului N.M. se încadrează în dispoziţiile art.1 din Legea nr.221/2009, având caracter politic.

În consecinţă, sub acest aspect, tribunalul a admis cererea şi a constatat caracterul politic al măsurii de condamnare a autorului reclamanţilor.

Fiind sesizată cu o cerere referitoare la un drept subiectiv civil şi în prezenţa situaţiei legislative generată de cele trei decizii şi de neintervenţia autorităţii legiuitoare, tribunalul apreciază că prezenta acţiune trebuie soluţionată pe baza prevederilor legale de drept comun, aplicabile în materia daunelor morale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a unei fapte ilicite şi nu poate refuza soluţionarea în fond a cauzei, întrucât ar încălca prevederile art.6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art.3 din Codul civil.

În privinţa art.6 din Convenţie, tribunalul a reţinut că potrivit jurisprudenţei constante a Curţii europene a drepturilor omului, dreptul de acces la justiţie implică posibilitatea unei persoane de a supune orice pretenţie a sa cu caracter civil, analizei unei instanţe, care este obligată să analizeze pretenţia cu care a fost învestită.

În speţă, reclamanţii au uzat de calea cea mai avantajoasă la momentul introducerii acţiunii, respectiv cea prevăzută de Legea nr.221/2009, iar modificările de natură legislativă intervenite pe parcursul soluţionării cauzei datorate în principal lipsei intervenţiei autorităţii legiuitoare, deşi reglementată de art.31 din Legea nr.47/1992 republicată, nu poate fi de natură să le creeze acestora un dezavantaj.

Soluţionarea în fond a cauzei, presupune a stabili şi a analiza dacă în raport de situaţia de fapt din speţă şi de caracterul politic al măsurilor la care a fost supus autorul reclamanţilor, sunt îndeplinite cerinţele legale pentru repararea pretinsului prejudiciu suferit de autorul lor, ca urmare a acestei măsuri.

În primul rând, tribunalul a reţinut că Legea nr.221/2009 a avut menirea de a recunoaşte şi a acorda persoanelor persecutate politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, o reparaţie morală, constând în recunoaşterea caracterului politic la condamnărilor sau măsurilor administrative, şi o reparaţie pecuniară, prin plata unor despăgubiri morale, ori a restituirii în natură sau prin echivalent a bunurilor de care au fost lipsite acele persoane.

Este cert că la data adoptării Legii nr.221/2009, existau mai multe acte normative cu caracter reparator (avute în vedere la pronunţarea deciziilor de către Curtea Constituţională), însă nici unul dintre acestea nu au prevăzut posibilitatea persoanelor persecutate politic în sensul Legii nr.221/2009 de a beneficia de daune morale.

Astfel, Decretul-lege nr.118/1990 a recunoscut dreptul persoanelor persecutate politic de a beneficia de recunoaşterea vechimii în muncă pentru perioada detenţiei sau oricărei măsuri restrictive de liberate, de scutire de la plata impozitelor şi taxelor şi de acordare a unor indemnizaţii periodice.

În speţă, măsura luată împotriva autorului reclamanţilor privind condamnarea, faptul că a fost supus chinurilor fizice şi psihice, a fost supus oprobriului public, a constituit încălcarea unor drepturi fundamentale reglementate de legea supremă de la acea vreme .

În acest sens, tribunalul a constatat că în perioada de referinţă, mai multe texte din Constituţia din anul 1948 şi din cea din 1952 consacrau dreptul la inviolabilitatea domiciliului, la libertatea individuală, la condiţiile în care o persoană era ţinută să execute o pedeapsă. Se reţin, cu titlu de exemplu art.28, 29 şi 30 din Constituţia din anul 1948, art.88 din Constituţia din anul 1952.

De asemenea, prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, inclusiv prin preambulul acesteia, au fost consacrate expres dreptul persoanelor la libertatea de circulaţie, la libertatea opiniilor, precum şi interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane (art.5, 9, 13, 19).

Condamnarea autorului reclamanţilor a avut caracter politic şi a îngrădit libertatea de mişcare,precum şi dreptul acestuia de a-şi stabili domiciliul .

Toate aceste încălcări formează elementul material al faptei ilicite de natură a produce persoanei supuse lor prejudicii morale rezultate tocmai din încălcarea acestor drepturi fundamentale, dar şi membrilor familiei sale, prin lipsirea copiilor şi părinţilor de sprijin atât din punct de vedere moral, cât şi material.

În raport de aceste considerente, tribunalul a apreciat că în privinţa capătului de cerere referitor la pretenţiile băneşti, sunt aplicabile prevederile art.998, 999 din Codul civil care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Mai mult, faţă de împrejurarea că prezenta acţiune a fost formulată la data la care era în vigoare Legea nr.221/2009 şi că pe parcursul judecăţii intervenţia instanţei de contencios constituţional nu a fost urmată şi de intervenţia legislativă care să reglementeze raporturi de natura celor avute în vedere de textele declarate neconstituţionale, tribunalul a apreciat că pretenţia reclamanţilor se argumentează şi pe prevederile art.1 din protocolul adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, tribunalul a constatat că prin anumite decizii de speţă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a interpretat şi dezvoltat prevederile art. 1 din Protocol, statuând, spre exemplu, că nici o dispoziţie din Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau prejudiciile cauzate anterior ratificării convenţiei de către statul respectiv.

Cu toate acestea, dacă statele decid să adopte legi având un asemenea scop, acele legi trebuie aplicate cu o claritate şi o coerenţă rezonabile, de natură să evite insecuritatea şi incertitudinea, inclusiv legislativă (Hotărârea din 6 decembrie 2007, în Cauza Beian contra României).

Potrivit aceloraşi considerente, dreptul la despăgubiri morale pretins prin prezenta acţiune este un drept patrimonial în sensul art.1 din Protocol, iar în măsura în care el era prevăzut în legislaţia naţională la momentul introducerii acţiunii trebuie să se considere că reclamanţii aveau o „speranţă legitimă” la obţinerea creanţei pretinse, cu atât mai mult cu cât caracterul politic al măsurilor la care a fost supus autorul acestora, era deja recunoscut în baza decretului din 1990.

Sub aspectul cuantumului pretenţiilor, tribunalul a apreciat că deşi reparaţiile unor prejudicii de ordin moral nu sunt supuse unei cuantificări pe baza unor criterii clare sau imuabile, ele trebuie să fie de natură a asigura în primul rând recunoaşterea dreptului la reparaţie şi mai apoi reparaţia în sine.

În contextul tuturor formelor de reparaţie care au fost recunoscute reclamanţilor de-a lungul timpului şi al pretenţiilor solicitate prin acţiune, tribunalul a apreciat că acestea din urmă sunt într-un cuantum excesiv de mare, motiv pentru care le va acorda numai până la limita de 20.000 euro.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen legal, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul V. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului V.

Prin recursul său Parchetul de pe lângă Tribunalul V. a criticat sentinţa pentru următoarele motive:

- instanţa nu a ţinut cont de faptul că dreptul la acţiune, în temeiul art.998-999 Cod civil este prescris faţă de prevederile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958;

- în mod greşit a fost evaluată întinderea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de către reclamanţi, neavându-se în vedere criteriile referitoare la suferinţele fizice şi psihice, expunerea la dispreţul public, atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii persoanei, afectarea gravă a prestigiului profesional precum şi a personalităţii lor proprii, suma acordată ca echivalent al prejudiciului moral depăşind valorile nepatrimoniale care le-au lezat personalitatea, viaţa, sănătatea.

Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, astfel:

- având în vedere că acţiunea a fost întemeiată pe disp.art.5 lit.a) din Legea nr.221/2009, iar aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale, instanţa trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art.31 alin.1 din Legea nr.47/1992 şi dispoziţiile art.147 din Constituţie şi să respingă acţiunea, nemaiexistând temei juridic pentru acordarea daunelor morale;

- instanţa a acordat despăgubiri morale într-un cuantum mare, fără a exista elemente suficiente pentru aprecierea prejudiciului moral suferit;

- greşit au fost respinse excepţiile de tardivitate a formulării cererii de modificare a acţiunii, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de situaţia că dispoziţiile art.998-999 Cod civil nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului;

- legislaţia naţională nu este suprimată de cea a dreptului comunitar.

Curtea, analizând sentinţa recurată, a constatat că ambele recursuri sunt fondate pentru argumentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit disp.art.137 Cod procedură civilă, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi a celor de fond, care fac de prisos, în tot sau în parte cercetarea în fond a pricinii.

Recurenţii-pârâţi au invocat inadmisibilitatea acţiunii întemeiată pe art.998-999 Cod civil şi urmează a fi analizată cu prioritate această excepţia absolută, excepţie ce face inutilă analizare celorlalte motive de recurs referitoare la acest temei juridic.

Acţiunea introductivă a fost întemeiată în drept pe disp.art.5 din Legea nr.221/2009, însă, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii acestui articol, temeiul de drept a fost completat în sensul întemeierii acţiunii şi pe dispoziţiile art.998-999 Cod civil.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia nr.6976/09.12.2004 că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul şi în situaţiile prevăzute de art.504 şi urm. din Codul de procedură penală, iar nu în temeiul art.998-999 din Codul civil, precum şi pentru alte situaţii neprevăzute în textul citat din Codul de procedură penală”.

În acelaşi sens, prin decizia nr.422/17.01.2006 instanţa supremă a statuat că „dispoziţiile art.998-999 Cod civil privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare”.

Reglementarea legală ce stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art.504 Cod procedură penală, rap. la art.52 alin.3 din Constituţia României care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Curtea a apreciat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii fondată pe disp.art.998-999 Cod civil este întemeiată.

Faţă de cele ce preced, în temeiul art.312 Cod procedură civilă au fost admise recursurile, cu consecinţa modificării sentinţei în sensul respingerii acţiunii.

Faţă de noua situaţie juridică creată în cursul cercetărilor judecătoreşti, instanţa de fond şi-a fundamentat soluţia pe un text de lege ce nu poate constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului prin soluţia de admitere a cererii de plată a daunelor morale, motiv pentru care, din sentinţa recurată a fost păstrată numai soluţia de constatare a caracterului politic al condamnării autorului N.M.