avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Stabilirea lipsei caracterului politic al măsurii exproprierii. Evitarea dublei indemnizări pentru acelaşi prejudiciu material.
Legea nr.10/2001
Legii nr.221/2009
 
Reclamantul a arătat că Statul Român a luat măsura abuzivă a exproprierii autorului printr-un decret din anul 1986. Fiind examinat acest decret depus în copie la dosar, prima  instanţă de fond a arătat că actul nu se constituie într-o măsură individuală luată ca formă de represalii împotriva proprietarului, ci a avut drept obiect exproprierea unei suprafeţe cu mult mai mari, de 22.260 m.p. cu construcţiile aflate pe ea, ce s-au trecut în proprietatea statului şi, respectiv, au fost demolate, în scopul construirii în zona centrală a oraşului T., a unui număr de 354 apartamente, dotări comerciale şi tehnico-edilitare aferente (f.2-6 dosar fond).
O astfel de măsură nu poate fi calificată drept una de persecuţie politică, chiar dacă, într-adevăr, statul comunist s-a comportat abuziv cu proprietatea privată în mod general.
Însă, cât priveşte opţiunea sistemului statal succesor de a acorda despăgubiri persoanelor prejudiciate de regimul anterior, rămâne în domeniul suveranităţii acestuia alegerea modalităţii de a proceda în acest sens, nici prin legea fundamentală, Constituţia din 1991, nici prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele adiţionale, precum şi nici prin practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, neinstituindu-se în sarcina Statului Român şi a statelor semnatare, în general, o obligaţie de despăgubire sub acest aspect.
Or, cât priveşte despăgubirea persoanelor ale căror proprietăţi au făcut obiectul exproprierii pentru utilitatea publică, aşa cum a fost ea acceptată în regimul politic anterior, fără respectarea legislaţiei aplicabile materiei sau fără justa despăgubire, Statul Român actual a ales să emită acte normative distincte de cele prin care a hotărât să acopere, fie şi parţial, prejudiciul creat prin măsuri penale sau administrative menite a împiedica orice formă de opoziţie împotriva acestui regim.
Cum se poate observa, primele măsuri au vizat, într-adevăr, implementarea politicilor de ordin general, social, prin crearea unor comunităţi urbane de timp comun, în dauna comunităţilor administrativ-teritoriale caracterizate prin proprietatea individuală, fără însă ca aceste măsuri să fie vizate de scopul reparatoriu al Legii nr.221/2009, ele urmând procedura de despăgubire edictată în mod special în legislaţia anterioară, respectiv Legea nr.10/2001, cu completările şi modificările aduse prin Legea nr.247/2005.
Ca atare, în mod corect prima instanţă de fond a stabilit că măsura exproprierii nu a avut caracter politic în sensul Legii nr.221/2001, neurmărind oprimarea, în concret, a autorului reclamantului ca opozant politic, chiar dacă, în general, aceste exproprieri au încălcat voinţa indivizilor, câtă vreme ei nu au formulat o atitudine expresă la acea vreme împotriva acestor încălcări, în urma căreia să se fi ajuns la persecuţia politică manifestată în uzurparea proprietăţii.
Faptul că, într-adevăr, Legea nr.221/2009 cuprinde limitări ale posibilităţii despăgubirii materiale pentru prejudicii materiale cauzate persoanelor ce au suferit şi persecuţii politice din partea regimului anterior, prin raportarea la cele două acte normative cărora le-ar fi fost supusă îndreptăţirea invocată de reclamant pentru bunurile expropriate, are drept scop evitarea dublei indemnizări pentru acelaşi prejudiciu material, câtă vreme, sub incidenţa legislaţiei anterioare au căzut şi bunurile confiscate în urma unor condamnări penale sau preluate abuziv, chiar şi numai după aplicarea unor măsuri administrative de tipul celor enumerate sau asimilate prin legea ulterioară.
Scopul Legii nr.221/2009 nu a fost acela de a opera o repunere în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001, nerespectat, eventual, de către foştii titulari şi succesorii acestora ai dreptului de proprietate uzurpat, fără respectarea legii, în apărarea unui interes declarat superior de către regimul politic anterior, ci, exclusiv, repararea unui asemenea prejudiciu în mod special pentru opozanţii acestui regim, însă numai în condiţiile în care ea nu a intervenit potrivit legilor ce nu făceau distincţia între persoanele persecutate pasiv, colectiv şi cele persecutate în mod expres, activ, de către regimul totalitar.
                                                      (Decizia civilă nr.1980/R/01 noiembrie 2011)
 
Constată că, prin sentinţa civilă nr.209/10 iunie 2011, Tribunalul Argeş a respins, ca inadmisibilă, cererea prin care S.P. a solicitat, în temeiul art.4 alin.2 şi 5 alin.2 ale Legii nr.221/2009, obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, de  a-i acorda despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin măsura administrativă a preluării imobilului pe care l-a deţinut tatăl său, S.I., în oraşul T., str.C.B.,, nr.109, în vederea demolării, pentru care nu a obţinut despăgubiri în condiţiile Legii nr.10/2001, cu raportare la Legea nr.247/2005. Acţiunea a fost precizată, adăugându-se şi cererea de constatare a caracterului politic a măsurii abuzive constând în exproprierea operată prin Decretul nr.230/1986.
În motivare, instanţa a reţinut în fapt că definirea condamnărilor şi măsurilor ce au avut un caracter de persecuţie politică a fost făcută de Legea nr.221/2009 prin raportarea la obiectul unor astfel de acţiuni ale statului, ca având drept scop dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea unui loc de muncă obligatoriu sau altele asemenea cu caracter politic.
În cazul de faţă, exproprierea a avut, într-adevăr, caracter abuziv şi a produs prejudicii, fără însă ca ea să se constituie într-o formă de oprimare a autorului reclamantului pentru o eventuală opoziţie a acestuia faţă de regimul comunist, aşa încât, abuzul nu a avut caracter politic.
 Or, acordarea de măsuri reparatorii pentru prejudiciile suferite ca urmare a preluării de către stat a bunurilor preluate prin expropriere este condiţionată de Legea nr.221/2009, la caracterul politic al unei asemenea preluări.
În cazul unei exproprieri lipsită de un asemenea caracter individual împotriva persoanei vizate de decret, reglementarea reparaţiei s-a făcut prin Legea nr.10/2001, aşa încât, acţiunea reclamantului este inadmisibilă.
Împotriva sentinţei, în termen, a formulat recurs reclamantul, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, în sensul că în mod greşit instanţa a considerat că nu ar fi îndreptăţit la despăgubiri în condiţiile Legii nr.221/2009, deşi nu a beneficiat de reparaţie în condiţiile legislaţiei anterioare edictată în acest scop.
Or, exproprierea s-a făcut în scop politic, fără o justă şi prealabilă despăgubire negociată cu proprietarul, fiind perfect asimilabilă măsurilor administrative cu caracter politic la care face trimitere Legea nr.221/2009.
Că aceasta vine să completeze cadrul reparatoriu prevăzut de Legile nr.10/2001 şi nr.247/2005, rezultă în mod expres din prevederea acestei legi, potrivit căreia, despăgubirea în echivalent se face în condiţiile sale, dacă nu a fost acordată una în temeiul celor două legi anterioare.
În opinia sa este greşită înlăturarea susţinerilor potrivit cărora măsura a fost una cu caracter politic numai pentru faptul că nu s-a constituit într-o formă de reprimare a opoziţiei autorului S.I. faţă de regimul comunist.
Era suficient că ea a fost luată în mod abuziv şi că a produs prejudiciu, pentru a se constata că a avut caracter politic, de aceea se impunea a fi admisă acţiunea şi a fi acordate despăgubiri pentru fosta proprietate T., arătând că acesta a fost tatăl său, S.I.
Prin întâmpinarea sa, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice-Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş A.N.A.F. invocă inadmisibilitatea acţiunii, prin raportare la declararea ca nefiind constituţionale a prevederilor art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009.
Cum însă instanţa nu a cercetat pricina prin prisma acestor dispoziţii referitoare la daunele morale, ci prin prisma caracterului politic al măsurii prin care s-ar fi produs un prejudiciu material, sub acest aspect întâmpinarea neconţinând vreo apărare, constată inutil a se face expunerea cuprinsului celor cinci pagini prin care nu se răspunde la motivele de recurs formulate.
Asupra acestui recurs, examinând sentinţa prin prisma probatoriului şi a temeiurilor de drept invocate şi avute în vedere de către instanţă, Curtea a constatat  că este nefondat.
Prin acţiunea sa precizată, reclamantul pretinde existenţa unor măsuri de persecuţie politică în sensul prevederilor Legii nr.221/2009, ce ar fi fost luate asupra autorului său.
Pentru a ajunge la această concluzie, reclamantul arată că Statul Român a luat măsura abuzivă a exproprierii autorului printr-un decret din anul 1986. Fiind examinat acest decret depus în copie la dosar, prima  instanţă de fond a arătat că actul nu se constituie într-o măsură individuală luată ca formă de represalii împotriva proprietarului, ci a avut drept obiect exproprierea unei suprafeţe cu mult mai mari, de 22.260 m.p. cu construcţiile aflate pe ea, ce s-au trecut în proprietatea statului şi, respectiv, au fost demolate, în scopul construirii în zona centrală a oraşului T., a unui număr de 354 apartamente, dotări comerciale şi tehnico-edilitare aferente (f.2-6 dosar fond).
O astfel de măsură nu poate fi calificată drept una de persecuţie politică, chiar dacă, într-adevăr, statul comunist s-a comportat abuziv cu proprietatea privată în mod general.
Însă, cât priveşte opţiunea sistemului statal succesor de a acorda despăgubiri persoanelor prejudiciate de regimul anterior, rămâne în domeniul suveranităţii acestuia alegerea modalităţii de a proceda în acest sens, nici prin legea fundamentală, Constituţia din 1991, nici prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele adiţionale, precum şi nici prin practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, neinstituindu-se în sarcina Statului Român şi a statelor semnatare, în general, o obligaţie de despăgubire sub acest aspect.
Or, cât priveşte despăgubirea persoanelor ale căror proprietăţi au făcut obiectul exproprierii pentru utilitatea publică, aşa cum a fost ea acceptată în regimul politic anterior, fără respectarea legislaţiei aplicabile materiei sau fără justa despăgubire, Statul Român actual a ales să emită acte normative distincte de cele prin care a hotărât să acopere, fie şi parţial, prejudiciul creat prin măsuri penale sau administrative menite a împiedica orice formă de opoziţie împotriva acestui regim.
Cum se poate observa, primele măsuri au vizat, într-adevăr, implementarea politicilor de ordin general, social, prin crearea unor comunităţi urbane de timp comun, în dauna comunităţilor administrativ-teritoriale caracterizate prin proprietatea individuală, fără însă ca aceste măsuri să fie vizate de scopul reparatoriu al Legii nr.221/2009, ele urmând procedura de despăgubire edictată în mod special în legislaţia anterioară, respectiv Legea nr.10/2001, cu completările şi modificările aduse prin Legea nr.247/2005.
Ca atare, în mod corect prima instanţă de fond a stabilit că măsura exproprierii nu a avut caracter politic în sensul Legii nr.221/2001, neurmărind oprimarea, în concret, a autorului reclamantului ca opozant politic, chiar dacă, în general, aceste exproprieri au încălcat voinţa indivizilor, câtă vreme ei nu au formulat o atitudine expresă la acea vreme împotriva acestor încălcări, în urma căreia să se fi ajuns la persecuţia politică manifestată în uzurparea proprietăţii.
Faptul că, într-adevăr, Legea nr.221/2009 cuprinde limitări ale posibilităţii despăgubirii materiale pentru prejudicii materiale cauzate persoanelor ce au suferit şi persecuţii politice din partea regimului anterior, prin raportarea la cele două acte normative cărora le-ar fi fost supusă îndreptăţirea invocată de reclamant pentru bunurile expropriate, are drept scop evitarea dublei indemnizări pentru acelaşi prejudiciu material, câtă vreme, sub incidenţa legislaţiei anterioare au căzut şi bunurile confiscate în urma unor condamnări penale sau preluate abuziv, chiar şi numai după aplicarea unor măsuri administrative de tipul celor enumerate sau asimilate prin legea ulterioară.
Scopul Legii nr.221/2009 nu a fost acela de a opera o repunere în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001, nerespectat, eventual, de către foştii titulari şi succesorii acestora ai dreptului de proprietate uzurpat, fără respectarea legii, în apărarea unui interes declarat superior de către regimul politic anterior, ci, exclusiv, repararea unui asemenea prejudiciu în mod special pentru opozanţii acestui regim, însă numai în condiţiile în care ea nu a intervenit potrivit legilor ce nu făceau distincţia între persoanele persecutate pasiv, colectiv şi cele persecutate în mod expres, activ, de către regimul totalitar.
În aceste condiţii, s-au constatat a fi nefondate criticile aduse de către recurent soluţiei primei instanţe de fond, aşa încât, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, recursul a fost respins.