Stabilirea
lipsei caracterului politic al măsurii exproprierii. Evitarea dublei
indemnizări pentru acelaşi prejudiciu material.
Legea
nr.10/2001
Legii
nr.221/2009
Reclamantul a
arătat că Statul Român a luat măsura abuzivă a exproprierii autorului printr-un
decret din anul 1986. Fiind examinat acest decret depus în copie la dosar,
prima instanţă de fond a arătat că actul
nu se constituie într-o măsură individuală luată ca formă de represalii
împotriva proprietarului, ci a avut drept obiect exproprierea unei suprafeţe cu
mult mai mari, de 22.260 m.p.
cu construcţiile aflate pe ea, ce s-au trecut în proprietatea statului şi,
respectiv, au fost demolate, în scopul construirii în zona centrală a oraşului
T., a unui număr de 354 apartamente, dotări comerciale şi tehnico-edilitare
aferente (f.2-6 dosar fond).
O astfel de
măsură nu poate fi calificată drept una de persecuţie politică, chiar dacă,
într-adevăr, statul comunist s-a comportat abuziv cu proprietatea privată în
mod general.
Însă, cât
priveşte opţiunea sistemului statal succesor de a acorda despăgubiri
persoanelor prejudiciate de regimul anterior, rămâne în domeniul suveranităţii
acestuia alegerea modalităţii de a proceda în acest sens, nici prin legea
fundamentală, Constituţia din 1991, nici prin Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului şi protocoalele adiţionale, precum şi nici prin practica Curţii Europene
a Drepturilor Omului, neinstituindu-se în sarcina Statului Român şi a statelor
semnatare, în general, o obligaţie de despăgubire sub acest aspect.
Or, cât
priveşte despăgubirea persoanelor ale căror proprietăţi au făcut obiectul
exproprierii pentru utilitatea publică, aşa cum a fost ea acceptată în regimul
politic anterior, fără respectarea legislaţiei aplicabile materiei sau fără
justa despăgubire, Statul Român actual a ales să emită acte normative distincte
de cele prin care a hotărât să acopere, fie şi parţial, prejudiciul creat prin
măsuri penale sau administrative menite a împiedica orice formă de opoziţie
împotriva acestui regim.
Cum se poate
observa, primele măsuri au vizat, într-adevăr, implementarea politicilor de
ordin general, social, prin crearea unor comunităţi urbane de timp comun, în
dauna comunităţilor administrativ-teritoriale caracterizate prin proprietatea
individuală, fără însă ca aceste măsuri să fie vizate de scopul reparatoriu al
Legii nr.221/2009, ele urmând procedura de despăgubire edictată în mod special
în legislaţia anterioară, respectiv Legea nr.10/2001, cu completările şi
modificările aduse prin Legea nr.247/2005.
Ca atare, în
mod corect prima instanţă de fond a stabilit că măsura exproprierii nu a avut
caracter politic în sensul Legii nr.221/2001, neurmărind oprimarea, în concret,
a autorului reclamantului ca opozant politic, chiar dacă, în general, aceste
exproprieri au încălcat voinţa indivizilor, câtă vreme ei nu au formulat o
atitudine expresă la acea vreme împotriva acestor încălcări, în urma căreia să
se fi ajuns la persecuţia politică manifestată în uzurparea proprietăţii.
Faptul că,
într-adevăr, Legea nr.221/2009 cuprinde limitări ale posibilităţii despăgubirii
materiale pentru prejudicii materiale cauzate persoanelor ce au suferit şi
persecuţii politice din partea regimului anterior, prin raportarea la cele două
acte normative cărora le-ar fi fost supusă îndreptăţirea invocată de reclamant
pentru bunurile expropriate, are drept scop evitarea dublei indemnizări pentru
acelaşi prejudiciu material, câtă vreme, sub incidenţa legislaţiei anterioare
au căzut şi bunurile confiscate în urma unor condamnări penale sau preluate
abuziv, chiar şi numai după aplicarea unor măsuri administrative de tipul celor
enumerate sau asimilate prin legea ulterioară.
Scopul Legii
nr.221/2009 nu a fost acela de a opera o repunere în termenul prevăzut de Legea
nr.10/2001, nerespectat, eventual, de către foştii titulari şi succesorii
acestora ai dreptului de proprietate uzurpat, fără respectarea legii, în
apărarea unui interes declarat superior de către regimul politic anterior, ci,
exclusiv, repararea unui asemenea prejudiciu în mod special pentru opozanţii
acestui regim, însă numai în condiţiile în care ea nu a intervenit potrivit
legilor ce nu făceau distincţia între persoanele persecutate pasiv, colectiv şi
cele persecutate în mod expres, activ, de către regimul totalitar.
(Decizia civilă nr.1980/R/01
noiembrie 2011)
Constată că, prin sentinţa civilă nr.209/10
iunie 2011, Tribunalul Argeş a respins, ca inadmisibilă, cererea prin care S.P.
a solicitat, în temeiul art.4 alin.2 şi 5 alin.2 ale Legii nr.221/2009,
obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, de a-i acorda despăgubiri pentru prejudiciul
suferit prin măsura administrativă a preluării imobilului pe care l-a deţinut
tatăl său, S.I., în oraşul T., str.C.B.,, nr.109, în vederea demolării, pentru
care nu a obţinut despăgubiri în condiţiile Legii nr.10/2001, cu raportare la Legea nr.247/2005. Acţiunea
a fost precizată, adăugându-se şi cererea de constatare a caracterului politic
a măsurii abuzive constând în exproprierea operată prin Decretul nr.230/1986.
În motivare,
instanţa a reţinut în fapt că definirea condamnărilor şi măsurilor ce au avut
un caracter de persecuţie politică a fost făcută de Legea nr.221/2009 prin
raportarea la obiectul unor astfel de acţiuni ale statului, ca având drept scop
dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi
colonii de muncă, stabilirea unui loc de muncă obligatoriu sau altele asemenea
cu caracter politic.
În cazul de
faţă, exproprierea a avut, într-adevăr, caracter abuziv şi a produs prejudicii,
fără însă ca ea să se constituie într-o formă de oprimare a autorului
reclamantului pentru o eventuală opoziţie a acestuia faţă de regimul comunist,
aşa încât, abuzul nu a avut caracter politic.
Or, acordarea de măsuri reparatorii pentru
prejudiciile suferite ca urmare a preluării de către stat a bunurilor preluate
prin expropriere este condiţionată de Legea nr.221/2009, la caracterul politic
al unei asemenea preluări.
În cazul unei
exproprieri lipsită de un asemenea caracter individual împotriva persoanei
vizate de decret, reglementarea reparaţiei s-a făcut prin Legea nr.10/2001, aşa
încât, acţiunea reclamantului este inadmisibilă.
Împotriva
sentinţei, în termen, a formulat recurs reclamantul, criticând-o pentru
netemeinicie şi nelegalitate, în sensul că în mod greşit instanţa a considerat
că nu ar fi îndreptăţit la despăgubiri în condiţiile Legii nr.221/2009, deşi nu
a beneficiat de reparaţie în condiţiile legislaţiei anterioare edictată în
acest scop.
Or,
exproprierea s-a făcut în scop politic, fără o justă şi prealabilă despăgubire
negociată cu proprietarul, fiind perfect asimilabilă măsurilor administrative
cu caracter politic la care face trimitere Legea nr.221/2009.
Că aceasta
vine să completeze cadrul reparatoriu prevăzut de Legile nr.10/2001 şi
nr.247/2005, rezultă în mod expres din prevederea acestei legi, potrivit
căreia, despăgubirea în echivalent se face în condiţiile sale, dacă nu a fost
acordată una în temeiul celor două legi anterioare.
În opinia sa
este greşită înlăturarea susţinerilor potrivit cărora măsura a fost una cu caracter
politic numai pentru faptul că nu s-a constituit într-o formă de reprimare a
opoziţiei autorului S.I. faţă de regimul comunist.
Era suficient
că ea a fost luată în mod abuziv şi că a produs prejudiciu, pentru a se
constata că a avut caracter politic, de aceea se impunea a fi admisă acţiunea
şi a fi acordate despăgubiri pentru fosta proprietate T., arătând că acesta a
fost tatăl său, S.I.
Prin
întâmpinarea sa, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor
Publice-Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş A.N.A.F. invocă
inadmisibilitatea acţiunii, prin raportare la declararea ca nefiind
constituţionale a prevederilor art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009.
Cum însă
instanţa nu a cercetat pricina prin prisma acestor dispoziţii referitoare la
daunele morale, ci prin prisma caracterului politic al măsurii prin care s-ar
fi produs un prejudiciu material, sub acest aspect întâmpinarea neconţinând
vreo apărare, constată inutil a se face expunerea cuprinsului celor cinci
pagini prin care nu se răspunde la motivele de recurs formulate.
Asupra acestui
recurs, examinând sentinţa prin prisma probatoriului şi a temeiurilor de drept
invocate şi avute în vedere de către instanţă, Curtea a constatat că este nefondat.
Prin acţiunea
sa precizată, reclamantul pretinde existenţa unor măsuri de persecuţie politică
în sensul prevederilor Legii nr.221/2009, ce ar fi fost luate asupra autorului
său.
Pentru a
ajunge la această concluzie, reclamantul arată că Statul Român a luat măsura
abuzivă a exproprierii autorului printr-un decret din anul 1986. Fiind examinat
acest decret depus în copie la dosar, prima
instanţă de fond a arătat că actul nu se constituie într-o măsură
individuală luată ca formă de represalii împotriva proprietarului, ci a avut
drept obiect exproprierea unei suprafeţe cu mult mai mari, de 22.260 m.p. cu
construcţiile aflate pe ea, ce s-au trecut în proprietatea statului şi,
respectiv, au fost demolate, în scopul construirii în zona centrală a oraşului
T., a unui număr de 354 apartamente, dotări comerciale şi tehnico-edilitare
aferente (f.2-6 dosar fond).
O astfel de
măsură nu poate fi calificată drept una de persecuţie politică, chiar dacă,
într-adevăr, statul comunist s-a comportat abuziv cu proprietatea privată în
mod general.
Însă, cât
priveşte opţiunea sistemului statal succesor de a acorda despăgubiri
persoanelor prejudiciate de regimul anterior, rămâne în domeniul suveranităţii
acestuia alegerea modalităţii de a proceda în acest sens, nici prin legea
fundamentală, Constituţia din 1991, nici prin Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului şi protocoalele adiţionale, precum şi nici prin practica Curţii Europene
a Drepturilor Omului, neinstituindu-se în sarcina Statului Român şi a statelor
semnatare, în general, o obligaţie de despăgubire sub acest aspect.
Or, cât
priveşte despăgubirea persoanelor ale căror proprietăţi au făcut obiectul
exproprierii pentru utilitatea publică, aşa cum a fost ea acceptată în regimul
politic anterior, fără respectarea legislaţiei aplicabile materiei sau fără
justa despăgubire, Statul Român actual a ales să emită acte normative distincte
de cele prin care a hotărât să acopere, fie şi parţial, prejudiciul creat prin
măsuri penale sau administrative menite a împiedica orice formă de opoziţie
împotriva acestui regim.
Cum se poate
observa, primele măsuri au vizat, într-adevăr, implementarea politicilor de
ordin general, social, prin crearea unor comunităţi urbane de timp comun, în
dauna comunităţilor administrativ-teritoriale caracterizate prin proprietatea
individuală, fără însă ca aceste măsuri să fie vizate de scopul reparatoriu al
Legii nr.221/2009, ele urmând procedura de despăgubire edictată în mod special
în legislaţia anterioară, respectiv Legea nr.10/2001, cu completările şi
modificările aduse prin Legea nr.247/2005.
Ca atare, în
mod corect prima instanţă de fond a stabilit că măsura exproprierii nu a avut
caracter politic în sensul Legii nr.221/2001, neurmărind oprimarea, în concret,
a autorului reclamantului ca opozant politic, chiar dacă, în general, aceste
exproprieri au încălcat voinţa indivizilor, câtă vreme ei nu au formulat o
atitudine expresă la acea vreme împotriva acestor încălcări, în urma căreia să
se fi ajuns la persecuţia politică manifestată în uzurparea proprietăţii.
Faptul că,
într-adevăr, Legea nr.221/2009 cuprinde limitări ale posibilităţii despăgubirii
materiale pentru prejudicii materiale cauzate persoanelor ce au suferit şi
persecuţii politice din partea regimului anterior, prin raportarea la cele două
acte normative cărora le-ar fi fost supusă îndreptăţirea invocată de reclamant
pentru bunurile expropriate, are drept scop evitarea dublei indemnizări pentru
acelaşi prejudiciu material, câtă vreme, sub incidenţa legislaţiei anterioare
au căzut şi bunurile confiscate în urma unor condamnări penale sau preluate
abuziv, chiar şi numai după aplicarea unor măsuri administrative de tipul celor
enumerate sau asimilate prin legea ulterioară.
Scopul Legii
nr.221/2009 nu a fost acela de a opera o repunere în termenul prevăzut de Legea
nr.10/2001, nerespectat, eventual, de către foştii titulari şi succesorii
acestora ai dreptului de proprietate uzurpat, fără respectarea legii, în
apărarea unui interes declarat superior de către regimul politic anterior, ci,
exclusiv, repararea unui asemenea prejudiciu în mod special pentru opozanţii
acestui regim, însă numai în condiţiile în care ea nu a intervenit potrivit
legilor ce nu făceau distincţia între persoanele persecutate pasiv, colectiv şi
cele persecutate în mod expres, activ, de către regimul totalitar.
În aceste condiţii, s-au
constatat a fi nefondate criticile aduse de către recurent soluţiei primei
instanţe de fond, aşa încât, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, recursul
a fost respins.