Aplicarea procedurii obişnuite de judecare a cauzei şi excluderea dispoziţiilor art. 320/1 Cod procedură penală în ipoteza în care inculpatul contestă bunul sustras ori cuantumul prejudiciului, cu consecinţe asupra încadrării juridice a faptei.

Art. 320/1 Cod procedură penală

Contestarea bunului sustras ori a cuantumului prejudiciului exclude aplicarea dispoziţiilor art.320/1 alin.2 Cod penal, pentru că recunoaşterea nu este integrală In al doilea rând, încadrarea juridică în furt cu consecinţe deosebit de grave, se raportează la criteriul valorii prejudiciului, fiind, prin urmare, indisolubil legată de acesta, ceea ce presupune, că acţiunea civilă nu poate fi, în această ipoteză, disjunsă.

(Decizia penală nr.1061/R/12.10.2011)

Prin sentinţa penală nr.90 din 3 iunie 2011, pronunţată de Judecătoria Brezoi, în baza art.347 şi art.3201 C.pr.pen., s-a disjuns latura civilă a cauzei. Inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea a trei infracţiuni prevăzute de art.

208 alin.1, 209 alin.1 lit.a şi g C.pen., cu aplicarea art.3201 C.pr.pen..

În baza art.33 şi 34 C.pen., s-a dispus ca inculpaţii să execute pedeapsa cea mai grea.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, în data de 04.02.2011, cei doi inculpaţi împreună cu numitul P. C.A., au sustras 5 ţevi metalice, trei monede de aur cu efigia împăratului Franz Josef, moştenire de familie.

În perioada 06.03 – 19.3.2011, inculpatul I.Ghe.L. a intrat în casa de vacanţă prin efracţia uşii principale şi din interior a sustras un TV LCD Samsung, un TV LCD Galactic, un laptop Dell şi un rastel metalic pe care a trebuit să-l smulgă din petele unde era încastrat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Brezoi şi inculpaţii I. Ghe.L.şi N.Ghe.C..

Prin decizia penală nr.1061/R/12.10.2011, Curtea, a admis recursurile formulate de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA BREZOI şi de inculpaţii N.Gh.C. şi I.Ghe.L.

A casat în totalitate sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Brezoi.

Hotărârea instanţei de recurs se întemeiază pe următoarele argumente:

Din actul de sesizare a instanţei, rezultă că inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru comiterea în concurs a câte două infracţiuni de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave.

Infracţiunile de furt se înscriu în categoria celor de rezultat, datorită modificărilor pe care le produc în lumea obiectivă, ceea ce presupune că urmările caracteristice acestui gen de fapte, se înscriu în conţinutul lor constitutiv.

Cu alte cuvinte, nu se poate vorbi despre o infracţiune consumată de furt, dacă nu s-a produs o pagubă în patrimoniul deţinătorului bunului sustras.

Dispoziţiile art.320/1 Cod pr.penală, pe care le-a aplicat instanţa în cauză, se subordonează unor condiţii imperative prevăzute chiar de textul de lege precizat, care în alin.2 arată explicit că judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală „doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare”.

Atât în faţa primei instanţe, cât şi în cursul urmăririi penale, deşi inculpaţii au menţionat că recunosc faptele, sunt de acord să achite contravaloarea doar a sumelor de bani în lei.

Conţinutul acuzaţiilor ce le-au fost aduse inculpaţilor se referă la fapte de sustragere care au vizat şi o sumă de bani în valută, respectiv aceea de 140.000 Euro, pe care inculpaţii au precizat că nu au sustras-o.

In acest context, este evident că recunoaşterea faptelor nu a fost integrală, aşa cum solicită imperativ textul art.320/1 alin.2 Cod pr.penală, prima instanţă aplicând eronat aceste dispoziţii.

In al doilea rând, încadrarea juridică în furt cu consecinţe deosebit de grave, se raportează la criteriul valorii prejudiciului, fiind, prin urmare, indisolubil legată de acesta, ceea ce presupune, că acţiunea civilă nu poate fi, în această ipoteză, disjunsă.

Textul art.320/1 Cod pr.penală a fost conceput de legiuitor să servească imperativului general ce priveşte buna desfăşurare a justiţiei, care nu poate fi atins în cauză, în condiţiile disjungerii acţiunii civile de cea penală, tocmai datorită indivizibilităţii acestora.

S-ar ajunge, în caz contrar, la consecinţe inacceptabile, când, de exemplu, instanţa, soluţionând acţiunea civilă disjunsă, ar constata că prejudiciul este cu mult inferior decât cel solicitat de partea civilă, ceea ce ar presupune că şi încadrarea juridică ar fi cu totul alta şi, implicit, sancţiunile aplicate inculpaţilor ar fi trebuit să fie mai mici, însă aceste neajunsuri nu mai pot fi corijate, pentru că hotărârea de condamnare a rămas între timp definitivă, cu toate urmările ce decurg din aceasta.

Prima instanţă a neglijat, în opinia curţii, aspecte esenţiale pe care inculpaţii le-au relevat în declaraţiile lor, în legătură cu suma de bani în euro, împrejurări de natură să influenţeze soluţia procesului şi care dau conţinut cazului de casare prevăzut de art.385/9 pct.10 Cod pr.penală, impunând trimiterea cauzei pentru rejudecare.

In acelaşi timp, prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii, în raport cu incidenţa dispoziţiilor art.320/1 Cod pr.penală, aşa cum s-a arătat anterior, ceea ce determină incidenţa unui al doilea motiv de casare, şi anume cel prevăzut de art.385/9 pct.17/1 Cod pr.penală.