Obligativitatea impusă prin lege de parcurgere a unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea persoanei de dreptul de a avea acces la un tribunal întrucât, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea preved

Obligativitatea impusă prin lege de parcurgere a unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea persoanei de dreptul de a avea acces la un tribunal întrucât, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă, asigurându-se astfel o jurisdicţie deplină. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost constantă în sensul de a statua că art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie

Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

În condiţiile în care reclamanta nu a susţinut şi implicit, nu a dovedit că ar fi fost exceptată în vreun mod de la aplicarea Legii nr. 10/2001 sau că, din motive independente de voinţa sa, nu a putut acţiona în termenele legale în procedura judiciară prevăzută de Legea nr. 10/2001, în mod judicios prima instanţă de fond a reţinut că nu poate primi şi soluţiona pe fond cererea introductivă de instanţă.

Dezlegările date problemelor de drept prin deciziile pronunţate în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, sunt obligatorii pentru toate instanţele judecătoreşti. Astfel de decizii trebuie respectate şi aplicate în practica instanţelor tocmai pentru a se atinge scopul prevăzut de art. 329 alin. 1 Cod procedură civilă, anume interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României.

Din perspectivă convenţională, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, ceea ce înseamnă dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.

Totodată, s-a reţinut că prin decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

În consecinţă, aşa cum s-a reţinut şi în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/09.06.2008, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr.10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.

Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat şi aflate în posesia unei unităţi deţinătoare nu vine în conflict cu norma europeană şi se înscrie în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat.

Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

(Decizia civilă nr.111/A/09 decembrie 2011)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpulung, la data de 16.08.2007, reclamanta S.S.C. a chemat în judecată pârâţii Municipiul Câmpulung prin Primar şi SC I. C.M. pentru a fi obligaţi să-i respecte dreptul de proprietate asupra imobilelor situate pe raza acestei localităţi în str.M.B. nr.63, respectiv M.K. nr.1.

Prin sentinţa civilă nr.2422/21.11.2007, a fost anulată cererea de chemare în judecată ca urmare a nesemnării acesteia de către reclamantă.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta.

Tribunalul Argeş, prin decizia civilă nr.755/24.04.2008 a admis recursul şi a casat sentinţa cu trimitere spre rejudecare, argumentând că în baza rolului activ trebuia citată recurenta-reclamantă cu menţiunea de a se prezenta şi a semna cererea de chemare în judecată.

După casarea cu trimitere spre rejudecare, reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată a altei persoane, respectiv SC R. SA.

Prin sentinţa civilă nr.2728/19.12.2008, Judecătoria Câmpulung şi-a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, motivat de faptul că imobilele preluate în mod abuziv de către stat pot face obiectul cererilor de restituire, caz în care, competenţa soluţionării cererilor de restituire revine tribunalului în primă instanţă.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.16/27 ianuarie 2010 a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut în esenţă că imobilele ce fac obiectul cauzei sunt supuse regimului juridic reglementat de Legea nr.10/2001, republicată, ce presupune o procedură specială şi obligatorie de restituire.

Ca urmare a acestei proceduri speciale, reclamanta nu poate revendica dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu pe calea dreptului comun, potrivit art.480 Cod civil.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta S.S.C. prin cesionara drepturilor litigioase T.E. prin mandatar T.P.

Curtea de Apel Piteşti, Secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi familie, prin decizia civilă nr.122/A/18 octombrie 2010, a admis apelul declarat de cesionara T.E. prin mandatar T.P., a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecarea fondului aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

Instanţa de fond a apreciat că acţiunea în revendicare promovată de reclamantă este inadmisibilă pe calea dreptului comun, ca urmare a regimului juridic impus imobilului, singura modalitate de restituire a proprietăţii fiind aceea reglementată de Legea nr.10/2001.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun a unui imobil ce intră sub incidenţa Legii nr.10/2001, s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr.33/2008, printr-un recurs în interesul legii, în sensul că legea specială se aplică întotdeauna cu prioritate, în raport cu legea generală, motiv pentru care bunurile preluate de stat fără titlu pot fi restituite foştilor proprietari, numai în această procedură.

În completarea acestei dispoziţii, instanţa supremă a statuat că în cazul unor reglementări neconcordante cu principiile CEDO, concursul dintre norme se rezolvă în favoarea celor cu caracter internaţional.

Prin decizia pronunţată în recursul în interesul legii s-a dezlegat cu caracter obligatoriu problema de drept potrivit căreia, persoanelor ce le sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale de restituire a proprietăţii nu pot opta pentru valorificarea dreptului între normele speciale şi cele de drept comun.

Instanţa de fond a reţinut că imobilul revendicat de reclamant face parte din categoria acelora preluate de către stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, regimul juridic al acestuia privind restituirea fiind supus normelor speciale prevăzute de Legea nr.10/2001.

Considerentele tribunalului întemeiate pe regimul juridic al imobilului şi soluţia instanţei supreme au stat la baza soluţiei de respingere a acţiunii în revendicare ca inadmisibilă, criticată de către recurent ca fiind una de natură să-i încalce dreptul de acces la justiţie.

Dreptul de acces la un proces echitabil soluţionat într-un termen rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială, constituită potrivit legii, este garantat oricărei persoane prin dispoziţiile art.6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale amendată de Protocolul nr.11 cât şi de art.21 din Constituţia României.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că dreptul la justiţie nu este unul absolut, ci dimpotrivă, în anumite condiţii, statelor le este recunoscută posibilitatea unei marje de apreciere în vederea limitării lui pentru cauze obiective.

Tot în legătură cu posibilitatea de apreciere a statelor asupra dreptului de acces la justiţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că obstacolele sau impedimentele de drept şi de fapt invocate, nu pot altera dreptul în substanţa sa.

Considerentele Curţii în legătură cu limitarea dreptului persoanei de acces la justiţie, conduc la concluzia că aceasta este permisă numai în situaţii obiective şi numai cu condiţia ca dreptul să nu fie alterat în substanţa sa, astfel că titularul său să nu mai aibă nicio posibilitate să-l valorifice şi pe cale de consecinţă, să fie lipsit de orice protecţie juridică.

În speţă, reclamanta a revendicat de la pârâţi un imobil trecut abuziv în proprietatea statului înainte de 22.12.1989, legiuitorul reglementând o procedură specială de restituire, constând în formalităţi ce urmau să fie îndeplinite într-un termen limită.

Potrivit art.22 din Legea nr.10/2001, persoana îndreptăţită la restituire este obligată în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii să solicite restituirea imobilului prin notificarea adresată persoanei juridice deţinătoare.

Normele speciale limitează în timp dreptul de a solicita restituirea proprietăţii asupra unui imobil trecut abuziv în proprietatea statului şi cu privire la care, datorită caracterului preluării, se presupune că titularul nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate.

Limitarea în timp a posibilităţii de apărare a dreptului în procedura restituirii, reglementată de legea specială, este în contradicţie cu principiul imprescriptibilităţii acţiunii în revendicare, având în vedere însuşirea acestui drept de a nu se stinge prin neuz.

Legiuitorul român, prin procedura administrativă de restituire a imobilelor preluate abuziv de către stat, a limitat în timp dreptul de a solicita restituirea, nerespectarea termenului având consecinţe asupra posibilităţii redobândirii proprietăţii în condiţiile normelor speciale.

Limitarea în timp a cererii de restituire a imobilului prevăzută prin dispoziţiile art.22 din Legea nr.10/2001 este în contradicţie cu principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică prevăzut de Convenţia Europeană, precum şi de art.44 din Constituţia României.

Limitarea în timp prin normele interne speciale a dreptului redobândirii proprietăţii este în contradicţie cu principiile CEDO privind proprietatea, motiv pentru care, conflictul de norme se va rezolva în favoarea aplicării regulilor cu caracter internaţional, având în vedere şi soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii.

Recunoaşterea dreptului de proprietate reclamantului fără a se recunoaşte şi dreptul la o acţiune în justiţie care să-l protejeze presupune existenţa unui drept iluzoriu pe care titularul său să nu-l poată valorifica niciodată, fără justificarea unor obstacole de fapt şi de drept obiective, care să impună o limitare a dreptului de acces la justiţie, potrivit principiilor invocate de CEDO.

Soluţionarea cauzei pe excepţia inadmisibilităţii fără a se ţine cont de argumentele expuse este greşită, motiv pentru care, în baza art.297 Cod procedură civilă, în vederea soluţionării fondului litigiului Curtea a admis apelul, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele SC V.P. SRL şi SC R. SRL.

1. Criticile formulate de pârâta SC V.P. SRL vizează, în esenţă următoarele aspecte:

Decizia recurată este pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii, principiului contradictorialităţii şi cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art.295 Cod procedură civilă.

În acest sens se arată că greşit instanţa de apel, deşi a fost investită cu analizarea anumitor motive de apel, motive e care le-a apreciat ca fiind nefondate, a admis apelul reclamantei pentru motive invocate din oficiu şi care nu sunt de ordine publică.

Astfel, a reţinut instanţa de apel: „Analizând apelul în limita motivelor invocate se apreciază ca nefondat, pentru argumentele ce urmează”. Cu toate acestea, Curtea nu a respins ca nefondat apelul reclamantei. Dimpotrivă, a admis apelul cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, în vederea soluţionării fondului litigiului.

Pe de altă parte, instanţa de apel a admis apelul reclamantei ţinând cont de motivele de apel invocate din oficiu, motive pe care, însă, nu le-a pus în discuţia părţilor, ci le-a invocat şi susţinut direct în considerentele deciziei pronunţate, încălcând astfel şi principiul contradictorialităţii.

Potrivit dispoziţiilor art.295 alin.1 Cod procedură civilă, instanţa de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţie de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.

În speţă, instanţa de apel a depăşit cadrul stabilit de apelanta, a depăşit limitele cererii de apel, încălcând astfel principiul disponibilităţii şi dispoziţiile art.295 Cod procedură civilă.

Totodată, decizia recurată este pronunţată cu încălcarea, interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art.21 şi art.44 din Constituţia României, art.1 din Protocolul nr.1 şi art.6 din CEDO, precum şi a Legii nr.10/2001.

În acest sens, se susţine că în mod greşit instanţa de apel a considerat că stabilirea prin Legea nr.10/2001 a unor termene şi proceduri duce la o încălcare a dreptului de acces la justiţie (şi implicit la limitarea dreptului de apărare a dreptului de proprietate).

În realitate, stabilirea unei proceduri administrative şi a unor termene (decădere/prescripţie) prin Legea nr.10/2001 nu încalcă liberul acces la justiţie. Anumite categorii de imobile au fost trecute de legiuitor sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr.10/2001. Este şi cazul imobilelor din acest litigiu, fiind imobile preluate în mod abuziv în înţelesul dat de dispoziţiile art.2 alin.1 din Legea nr.10/2001. Imobilele în litigiu au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950, fiind înscrise în anexa la acest decret.

Incidenţa dispoziţiilor Legii nr.10/2001 a fost constatată în mod irevocabil şi de către instanţa de trimitere (de dispoziţiile căreia instanţa de fond şi cea de apel erau ţinute). Astfel, prin sentinţa civilă nr.2718/19.12.2008 (irevocabilă prin nerecurare) pronunţată în dosarul nr.1737/205/2008, Judecătoria Câmpulung a constatat că, într-adevăr imobilele preluate abuziv în perioada 1945-1989 se pot restitui în natură proprietarilor existenţi la data preluării sau moştenitorilor, iar în situaţia imposibilităţii se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent. Procedura de restituire este însă prevăzută de dispoziţiile art.21 şi urm. din Legea nr.10/2001.

Pe de altă parte, accesul la un proces echitabil cu privire la asemenea imobile, poate fi exercitat cu excluderea acţiunii civile în revendicare, sub toate formele ei, cum este cazul în speţă, numai în condiţiile şi căile prevăzute de legea nouă, de vreme ce acţiunea în justiţie a fost promovată ulterior apariţiei Legii nr.10/2001.

Faptul că Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea petenţilor de dreptul de a se adresa unei instanţe de judecată, deoarece, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, Legea nr.10/2001 prevede calea contestaţiei în instanţă, căreia i se conferă o jurisdicţie deplină.

Dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, putând fi supus anumitor limitări. Aceste limitări sunt impuse de puterea de stat, în speţă, prin stabilirea unui termen de decădere în cadrul căruia putea fi formulată notificarea în temeiul Legii nr.10/2001.

Existenţa unor limitări ale dreptului de acces la justiţie este implicită exercitării normale a acestuia, motiv pentru care sunt recunoscute în mod unanim, atât la nivelul practicii judiciare interne, cât şi la cel al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Decizia recurată este pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr.10/2011, respectiv, prin confundarea înţelesului termenilor „preluat fără titlu” şi „preluat în mod abuziv”, termeni cărora Legea nr.10/2011 le dă înţelesuri distincte. Mai mult, dispoziţiile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, dispoziţii la care instanţa de apel face implicit trimitere, au fost abrogate începând cu data de 06.02.2009.

Instanţa de apela făcut o confuzie în cauză, considerând că noţiunile de „preluat fără titlu” şi „preluat în mod abuziv” sunt echivalente şi că orice imobil preluat în mod abuziv este un imobil preluat fără titlu valabil.

În realitate, cele două noţiuni nu se confundă. Dimpotrivă, chiar în cadrul imobilelor preluate în mod abuziv intră atât imobile preluate cu titlu valabil, aşa cum este şi cazul imobilului în litigiu, cât şi imobilele preluate fără titlu valabil.

2. Criticile formulate de pârâta SC R. SRL vizează, în esenţă, următoarele aspecte:

Interpretarea dată legislaţiei în vigoare de instanţa investită cu judecarea cererii de apel este una hazardată, întrucât, nu poate fi considerat întemeiat un raţionament potrivit căruia, impunerea unui termen de prescripţie sau de decădere pentru exercitarea anumitor drepturi, în legislaţia internă, ar putea determina implicit înfrângerea liberului acces la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, principii consacrate prin prevederile constituţionale ale art.21 şi prin prevederile art.6 din Convenţie.

Termenele de decădere şi de prescripţie sunt instituite în interesul securităţii juridice şi au menirea de a proteja atât petentul, cât şi autorităţile. O modalitate prin care un stat-parte la Convenţie poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este şi obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.

Această posibilitate reprezintă marja de apreciere pe care Curtea o recunoaşte statelor membre în privinţa drepturilor fundamentale, care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este şi dreptul la un proces echitabil.

Accesul la justiţie presupune în mod necesar, însă, ca după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti.

Legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în speţă Legea nr.10/2001, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se cunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Or, reclamanta în cauză nu a efectuat niciun demers pentru îndeplinirea procedurii administrative prealabile, prevăzute de Lega nr.10/2001.

Faptul că acest act normativ, Legea nr.10/2001, prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea petenţilor de dreptul de a se adresa unei instanţe de judecată, pentru că împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art.26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină.

Pentru motivele expuse, hotărârea instanţei investită cu judecarea cererii de apel a fost pronunţată cu încălcarea şi interpretarea greşită a normelor legale în vigoare, fapt pentru care, se solicită instanţei, admiterea recursului şi modificarea hotărârii pronunţate în apel, în sensul menţinerii ca temeinică şi legală a sentinţei instanţei de fond prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea reclamantelor S.S.C. şi T.E.

La termenul la care s-a acordat cuvântul părţilor în dezbaterea recursurilor, intimata-reclamantă T.E. – cesionar de drepturi litigioase, prin avocat, a invocat excepţia nulităţii recursurilor, declarate de pârâte, apreciind că motivele invocate nu se încadrează în dispoziţiile art.304 Cod procedură civilă, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, pentru considerentele expuse.

Prin decizia nr.6324 pronunţată în dosarul nr.1737/205/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursurile declarate de pârâta SC V.P. SRL şi continuat de SC B.G.P. SA şi a casat decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Pentru a hotărî astfel, Î.C.C.J. a reţinut următoarele:

Examinând, cu prioritate, în condiţiile art.137 alin.(1) Cod procedură civilă, excepţia nulităţii recursurilor, Î.C.C.J. a constatat că prin motivele de recurs formulate recurenţii-pârâţi au arătat, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de către instanţa de apel, acestea putând fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, precizat ca temei de drept în ambele recursuri.

Î.C.C.J. a constatat, totodată, că dezvoltarea motivelor de recurs se află în strânsă legătură cu hotărârea arătată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia şi tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea lor în motivul de recurs reglementat de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Drept consecinţă, instanţa a respins excepţia nulităţii recursurilor, ca nefondate.

Examinând criticile formulate de recurenţi, în raport cu circumstanţele particulare ale speţei, Înalta Curte a constatat următoarele:

O primă critică formulată de recurenta-pârâtă SC V.P. SRL este aceea că, în mod greşit instanţa de apel, deşi a fost investită cu analizarea anumitor motive de apel, motive pe care le-a apreciat ca fiind nefondate, a admis apelul reclamantei pentru motive invocate din oficiu, pe care nu le-a pus în dezbaterea contradictorie a părţilor şi care nu sunt de ordine publică.

Înalta Curte a constatat sub acest aspect că, într-adevăr, hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, în sensul că există contradicţie între considerente, respectiv, din unele rezultă că apelul „se apreciază ca nefondat” (în partea în care începe analiza apelului în limita motivelor invocate), iar din altele faptul că este fondat (finalul considerentelor, care are la bază aceleaşi argumente expuse).

Acest motiv de recurs a fost încadrat în art.304 pct.7 Cod procedură civilă, care consacră nemotivarea hotărârii judecătoreşti şi care este un motiv de modificare a hotărârii, de ordine publică.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanţa de apel a admis apelul reclamantei pentru motive invocate din oficiu, pe care nu le-a pus în dezbaterea contradictorie a părţilor şi care nu sunt de ordine publică, încălcând astfel principiul disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii părţilor în procesul civil.

În acest sens, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a analizat motivele formulate în scris, din perspectiva aplicabilităţii raportului juridic dedus judecăţii a dreptului comun în materia restituirilor, a Legii nr.10/2001, a Deciziei nr.33/2008 dată în interesul legii, precum şi a a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, nefiind vorba despre motive invocate din oficiu de către instanţă sau de depăşirea limitelor cererii de apel, astfel cum în mod eronat susţine recurenta-pârâtă în cauză.

Analizând în continuare critica privitoare la faptul că hotărârea instanţie de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii în speţă, critică care se regăseşte în ambele recursuri, Înalta Curte constatând că ambele recursuri sunt întemeiate, pentru considerentele ce succed:

În primul rând, s-a avut în vedere faptul că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată sub aspectul cadrului procesual pasiv şi al obiectului, intimata-reclamantă S.(fostă C.) S.C. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Câmpulung prin Primar, SC I. SA şi, ulterior, SC R. SRL pentru a fi obligaţi să-i respecte dreptul de proprietate asupra imobilelor situate pe raza localităţii C.-M., în str.M.B. nr.59 (fost 63), respectiv, str.N.L. (fostă M. K.) nr.1 (fost 11), judeţul A.

S-a statuat în speţă, că imobilele revendicate de reclamantă fac parte din categoria acelora preluate de către stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, fiind naţionalizate în baza Decretului nr.92/1950, regimul juridic al acestora, privind restituirea, fiind supus normelor speciale în materie, prevăzute de Legea nr.10/2001 (a se vedea sentinţa civilă nr.2728/19.12.2008 a Judecătoriei Câmpulung, revocabilă, prin nerecurare).

Prin acţiunea în revendicare ce formează obiectul prezentului dosar, formulată la data de 16 august 2007, reclamanta a solicitat, pe calea dreptului comun, restituirea imobilelor în proprietate, fără ca anterior să fie exercitat vreun alt demers în acest sens.

Fără a nega încadrarea situaţiei de fapt şi de drept dedus judecăţii în dispoziţiile Legii nr.10/2001, republicată, care reglementează regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada de referinţă a legii, instanţa de apel a considerat că trebuie acordată prioritate principiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, rezolvând conflictul de norme în favoarea aplicării regulilor cu caracter internaţional.

Înalta Curte, ca instanţă de recurs, a constatat că problema de drept în cauză a fost tranşată în mod nelegal, dându-se interpretare eronată dispoziţiilor legale incidente raportului juridic pendinte, în funcţie de particularităţile speţei, fără a se analiza corect fondul pretenţiilor deduse judecăţii în raport de dezlegarea dată prin recursul în interesul legii pronunţat cu privire la această chestiune, prin Decizia nr.33 din 9 iunie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Raportat la dispoziţiile art.6 alin.(2) din Legea nr.213/1998, invocate de intimata-reclamantă prin întâmpinarea formulată în recurs, referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, se reţine că „acestea pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie”.

Or, Legea nr.10/2001 reglementează măsuri reparatorii pentru toate imobilele preluate în mod abuziv în perioada de referinţă a legii, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispoziţiile art.6 alin.(2) din Legea nr.213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.

Pe de altă parte, Legea nr.10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent, Legea nr.10/2001, în limitele date de dispoziţiile art.6 alin.(2) din Legea nr.213/19998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de către stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Este cert, că intimata-reclamantă în cauză nu a formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001, în baza căreia putea obţine măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ceea ce includea şi posibilitatea restituirii în natură a acestora, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care aceasta era posibilă.

Problema dacă adevăratul proprietar are un drept de opţiune între aplicarea acestei legi speciale de reparaţie şi prevederile dreptului comun în materia revendicării, respectiv Codul civil, îndelung controversată în practica instanţelor, a fost lămurită prin Decizia în interesul legii nr.33/9.06.2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.108/23.02.2009, obligatorie de la această dată, conform dispoziţiilor art.329 alin (3) Cod procedură civilă.

Astfel, în decizia amintită s-a statuat cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada de referinţă a Legii nr.10/2001, formulate după intrarea în vigoare a acestei legi, în sensul următor:

a) concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă, în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială;

b) în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi C.E.D.O., convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

În ceea ce priveşte incidenţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, trebuie ţinut seama de faptul că norma convenţională cuprinsă în art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a apreciat în jurisprudenţa sa constantă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă, situaţie în care, trebuie analizată eficienţa invocării garanţiilor art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.

Instanţa de apel, în cauză, nu a analizat în nici un fel pretenţiile intimatei-reclamante în raport de asemenea considerente, limitându-se să desfiinţeze sentinţa apelată şi să trimită cauza spre rejudecare, apreciind că nu s-a soluţionat fondul litigiului.

Pentru ca instanţa de apel să stabilească pe deplin împrejurările cauzei, în scopul aplicării corecte a legii, Î.C.C.J., având în vedere dispoziţiile art.314 Cod procedură civilă, a admis ambele recursuri, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Rejudecând apelul, după casarea cu trimitere, Curtea a analizat criticile formulate de reclamantă, care se referă la următoarele aspecte:

- instanţa de fond nu a procedat la o comparare a titlurilor de proprietate ale părţilor din proces, sens în care titlul dobândit de autorii reclamantei este preferabil cel al intimatei-pârâte, fiind autentic şi invincibil, iar pârâta a dobândit imobilele de la stat, care nu era proprietar; În acest sens sunt şi dispoziţiile art.1 şi 2 din Legea nr.10/2001, care precizează că bunurile se restituie indiferent în posesia cui se află şi există prezumţia caracterului abuziv al preluării, sens în care trebuie să se recunoască cu caracter retroactiv, titlul de proprietate al reclamantei;

- instanţa de fond trebuia să facă aplicarea jurisprudenţei CEDO, conform disp.art.20 din Constituţia României, în sensul că aceasta este prioritară faţă de dreptul intern, fiind încălcat art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO, aşa cum s-a stabilit în mod constant în jurisprudenţa CEDO, respectiv Cauzele Stăin, Păduraru, Porteanu, Daşoveanu şi alţii împotriva României, sens în care imobilele trebuie restituite în natură reclamantei.

- prin respingerea acţiunii la instanţa de fond ca inadmisibilă s-a încălcat dreptul la un proces echitabil în sensul disp.art.6 din CEDO, legiuitorul permiţând atât introducerea acţiunii în revendicare, cât şi posibilitatea recurgerii la Legea nr.10/2001, raportat la faptul că există finalităţi diferite ale acţiunilor respective, acţiunea în revendicare este independentă de procedura instituită prin Legea nr.10/2001.

Examinând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel invocate de apelanta-reclamantă, Curtea a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

Întrucât sentinţa instanţei de fond s-a pronunţat în mod legal pe excepţia inadmisibilităţii promovării acţiunii în revendicare, prima critică care vizează faptul că instanţa nu a analizat prin comparaţie titlurile de proprietate ale părţilor şi care se referă în mod clar la fondul cauzei, nu se mai impune a fi analizată atâta vreme cât instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, sens în care Curtea a examinat celelalte critici invocate de apelanta-reclamantă care se referă la pretinsa admisibilitate a acţiunii în revendicare, raportat la dispoziţiile Legii nr.10/2001, precum şi la susţinerile acesteia, că prin soluţia pronunţată de către prima instanţă i-au fost încălcate dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la CEDO, precum şi art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, pe calea deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă a rezolvat o primă problemă de principiu soluţionată neunitar până la acel moment, de instanţele de judecată şi anume, aceea a existenţei unui drept de opţiune între aplicarea legii speciale, Legea nr.10/2001 şi dreptul comun.

Pe calea acestor considerente, raportate şi la decizia nr. LIII/2007, s-a afirmat că, în principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art.480 Cod civil.

Totodată, s-a precizat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea unei acţiuni în revendicarea/retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.

Această orientare este urmată în mod constat de Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală a instanţei supreme care, ulterior deciziei în interesul legii a stabilit, prin decizii de speţă, că acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun este inadmisibilă, atunci când, din probele administrate rezultă că imobilele revendicate formau obiect de reglementare in rem al Legii nr.10/2001, acestea se mai aflau încă la stat sau la unitatea deţinătoare, iar reclamanta, fără nici o justificare obiectivă, nu a urmat procedura prevăzută de legea specială, ci a recurs direct la acţiunea de drept comun.

Aceeaşi soluţie a fost adoptată şi atunci când reclamanta solicita pe calea dreptului comun despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, arătându-se că după apariţia Legii nr. 10/2001, aceasta avea la dispoziţie procedura prin care să obţină măsuri reparatorii prin echivalent, procedură ce este dată şi de prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Pe calea considerentelor deciziilor de speţă, pronunţate ulterior deciziei nr. 33/2008, Curtea, realizând un examen de compatibilitate a acestei soluţii cu exigenţele art. l din Protocolul nr. 1 la Convenţie, precizează că nu se poate reţine încălcarea dreptului de proprietate, deoarece reclamanta a avut asigurată posibilitatea legală de a se adresa autorităţii competente pentru a solicita măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, dar nu a înţeles să recurgă la această procedură pentru a obţine restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor care fac obiect de reglementare al acestui act normativ.

În acest sens, sunt relevante şi considerentele formulate de instanţa de contencios european al drepturilor omului prin care se explică întinderea competenţei sale rationae temporis şi se arată că prin Convenţie nu se impune statelor obligaţia de a repara prejudiciile produse prin acte ale statului, anterior ratificării Convenţiei.

Pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. l din Protocolul nr. l, trebuie să analizeze dacă reclamanta are un drept de proprietate actual, cât timp Convenţia nu garantează dreptul de a obţine proprietatea unui bun.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că, prin excepţie, art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează speranţa legitimă de a obţine un bun sau o creanţă certă cu valoare patrimonială, însă, pentru a exista speranţă legitimă, este necesar ca solicitarea de a obţine un bun să se bazeze pe un act juridic ale cărui condiţii să fie îndeplinite indiscutabil şi să devină practic o formalitate recunoaşterea actuală a dreptului; simpla posibilitate de a obţine, prin efectul unei legi, proprietatea unui bun nu constituie o speranţă legitimă în lipsa îndeplinirii tuturor condiţiilor legale (CEDO, Secţia a II-a, NEMCOVA ş.a. c/a Republicii Cehe, 9 noiembrie 2004; CEDO, Secţia a IV-a, JANTNER c/a Slovaciei, 4 martie 2003; CEDO, Marea Cameră, KOPECY c/a Slovaciei, 28 septembrie 2004; CEDO, Marea Cameră, VON MALTZAN ş.a. c/a Germaniei, 23 martie 2005; CEDO, Secţia a IV-a PODER c/a Estoniei, 26 aprilie 2005).

Recent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a III-a, în cauza Maria Atanasiu şi alţii c/a României a apreciat că, în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare întemeiată pe prevederile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparaţie nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 §1 din Convenţia, cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă (par. 118 din Hotărârea din 12 octombrie 2010).

De altfel, şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Secţiile Unite, dar şi prin decizii de speţă, a precizat că, în sine, mecanismul instituit prin Legea nr. 10/2001 nu relevă o încălcare a dispoziţiilor art. 6 par. l din Convenţie, deoarece accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Cap. III al Legii nr. 10/2001, deci în condiţiile şi prin căile prevăzute de legea specială.

De asemenea, prealabil acestei decizii, prin decizia nr.XX/2007, Secţiile Unite au recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, asigurând aşadar, în limitele sesizării, efectivitatea procedurii instituite prin legea specială.

Raportul dintre legea specială şi legea generală a fost explicat în privinţa retrocedării imobilelor expropriate pentru care nu s-a realizat utilitatea publică, prin decizia nr.LIII/2007 prin care Secţiile Unite ale instanţei supreme au stabilit că dispoziţiile art.35 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Bunăoară, printr-o serie de hotărâri judecătoreşti pronunţate în perioada 2009-2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală, consecventă deciziei nr. 33/2008 a Secţiilor Unite a respins acţiunile în revendicare formulate în temeiul dreptului comun cu privire la imobilele care constituiau obiect de reglementare a Legii nr. 10/2001 şi pentru a căror redobândire în natură sau prin echivalent, foştii proprietari sau moştenitorii acestora nu au urmat, fără vreo justificare obiectivă, procedura prevăzută de legea specială.

Argumentelor invocate în speţa dedusă judecăţii prin motivele de apel, prin care reclamanta afirma neconcordanţa dintre reglementarea naţională şi cea europeană în privinţa protecţiei dreptului de proprietate, prin raportate la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant, a reţinut că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. l din Primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate se raportau la „bunurile” sale, în sensul acestei prevederi.

Astfel, pe calea unor considerente s-a arătat că: Noţiunea de „bunuri” (autonomă în sensul jurisprudenţei CEDO ) poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine folosirea efectivă a dreptului de proprietate.

În schimb, speranţa de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată ca „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (conform hotărârii în cauza Prinţul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr. 42527/98, din 27 iunie 2001 alin.83, constatări reluate de Curtea Europeană şi în cauze contra României: cauza Zamfirescu din 14.12.2006, cauza Caracas din 29 iulie 2006, cauza Lungoci din 26.01.2006sau cauza Constandache din 11.06.2002).

În toate aceste cauze repetitive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a sancţionat obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi respectiv, Legea nr. 247/2005, ci accesul „teoretic şi iluzoriu” la despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul acestor legi, cauzat de funcţionarea ineficientă la data soluţionării cauzelor a Fondului „Proprietatea” şi neîndeplinirea obligaţiei Statului Român, ca unic acţionar la această societate de investiţii, de a asigura o funcţionare eficientă a mecanismului administrativ instituit prin conversia titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală, în despăgubiri efective.

Dacă s-ar accepta motivarea reclamantei, conform căreia toate persoanele care nu au formulat în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, notificări pentru restituirea imobilelor preluate abuziv, ar putea solicita în baza art. 480 Cod civil, instanţei, restituirea acestora în natură prin intermediul unei acţiuni în revendicare, s-ar crea o situaţie discriminatorie. Discriminarea priveşte persoanele diligente care au formulat notificări în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, au urmat procedura administrativă, s-au judecat cu autorităţile statului timp îndelungat, şi, în cel mai bun caz, dosarele de restituire se află pe rolul A.N.R.P. – Comisia Centrală.

Este evident faptul că Legea nr.10/2001 nu intră în conflict cu reglementările internaţionale, termenul instituit pentru formularea notificărilor având ca scop asigurarea securităţii raporturilor juridice, siguranţa circuitului civil, fapt consacrat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Legea nr. 10/2001 nu restrânge în niciun fel liberul acces la justiţie, în cuprinsul respectivului act normativ fiind prevăzute posibilităţile pe care persoanele îndreptăţite le au de a ataca în instanţă actele emise în baza legii ori obligarea entităţilor investite cu soluţionarea notificărilor de a propune măsurile reparatorii în natură sau echivalent. În lipsa unui răspuns din partea respectivelor entităţi, instanţa de judecată poate dispune direct restituirea imobilelor în natură în situaţia în care acestea sunt libere de construcţii, etc.

Respingerea ca inadmisibilă a cererii reclamantei nu aduce atingere liberului acces la justiţie al acesteia şi nici dreptului său de proprietate.

Faptul că reclamanta nu mai este în termen să formuleze notificare conform Legii nr. 10/2001 nu înseamnă că legea îi dă dreptul să formuleze o acţiune în revendicare pe dreptul comun. Lipsa de diligenţă a reclamantului şi eludarea dispoziţiilor legilor speciale nu poate fi acoperită prin permisiunea acestuia de a apela la dreptul comun.

Astfel, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prevăzut de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Neexercitarea acestui drept în termenul stabilit de lege sau după respectarea procedurii prealabile, stabilită în mod imperativ de către legislaţia internă, datorită lipsei de diligenţe sau relei credinţe a titularului acestuia, nu poate fi considerată consecinţa îngrădirii liberului acces la justiţie al persoanelor care au pierdut posibilitatea valorificării dreptului.

Stabilirea unor condiţii obligatorii sau a unor termene în raport de care părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură nu poate fi considerată de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, finalitatea fiind, dimpotrivă, de a-l facilita prin asigurarea unui climat de ordine indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile.

De altfel, în Cauza „Union Alimentaria Sanders SA contra Spaniei” Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că partea interesată, este la rândul ei ţinută să aducă la îndeplinire cu diligenţă toate actele procesuale ce-i revin potrivit legislaţiei interne, să nu uzeze de manevre dilatorii şi să folosească posibilităţile oferite de normele procesuale interne pentru reducerea timpului în care se derulează procedura de judecată sau să eludeze procedura internă, invocând dispoziţiile art.6 din CEDO, cu alte cuvinte să nu întreprindă demersuri contrare realizării acestui scop.

Conform deciziei nr. 33/09.06.2008 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 1945-1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt inadmisibile, prevederile legii speciale având prioritate.

Această decizie a instanţei supreme este obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti conform art. 329 alin. 3 Cod de procedură civilă, judecătorii investiţi cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare pe drept comun a unui imobil preluat în perioada 1945-1989 trebuind să o respingă ca inadmisibilă, prioritate având acţiunile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

În concordanţă cu cele afirmate anterior, legiuitorul, prin redactarea Legii nr. 1/30.01.2009, a tranşat odată pentru totdeauna chestiunea prevalenţei legii speciale în domeniul proprietăţii şi a restituirii imobilelor preluate abuziv de regimul comunist, prevalenţă faţă de prevederile dreptului comun. Astfel, art. 46 pct. 41 al Legii nr. 10/2001 prevede faptul că: „Persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate.”

Prioritatea dată acţiunii în revendicare de care se prevalează reclamanta prin cererea de chemare în judecată se referă la situaţia în care s-ar constata de către o instanţă judecătorească faptul că există neconcordanţe între legea specială şi Convenţie, aceasta din urmă având prioritate şi numai în situaţia în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.

Prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, s-a reglementat situaţia juridică a imobilelor preluate de stat în perioada de timp menţionată, inclusiv a celor naţionalizate – imobilele revendicate de reclamantă încadrându-se în sfera de reglementare a acestui act normativ, imobil naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 – şi s-a statuat, într-o manieră clară şi explicită, care sunt condiţiile în care aceste imobile pot fi retrocedate foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, ori în cazul imposibilităţii restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate (art. 11), precum şi procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obţinută restituirea sau despăgubirea.

În cauză, instanţa fondului a stabilit faptul că reclamanta nu a formulat notificare în condiţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, situaţie reţinută şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare şi necontestată de către reclamantă.

Prin raportare la situaţia de fapt corect stabilită de instanţele anterioare, în cauza pendinte sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001, act normativ care instituie o procedură administrativă prealabilă şi obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent şi care se finalizează prin emiterea deciziei sau dispoziţiei motivată de soluţionare a notificării, supusă controlului instanţelor de judecată pe calea contestaţiei, conform dispoziţiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.

S-a reţinut că prin admiterea excepţiei de inadmisibilitate nu s-a adus atingere dreptului privind accesul liber la justiţie reglementat de art. 21 din Constituţia României, întrucât decizia prin care este soluţionată notificarea emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi supusă controlului de către instanţa de judecată.

Pe de altă parte, potrivit deciziei nr. 33 pronunţată asupra recursului în interesul legii la data de 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţii Unite, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. Or, obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de Codul civil care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare.

Faţă de cele arătate mai sus, Curtea, în baza disp.art.296 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă.