avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Superioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului faţă de normele de drept interne. Obligaţia judecătorului naţional de a asigura efectul deplin al prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare.
 
  Art. 20 alin. 2 din Constituţie
Legea nr.119/2010
Art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
 
În cazul de faţă, însă, instanţa de judecată a fost învestită a se pronunţa asupra modului de interpretare sau de aplicare a prevederilor Legii nr.119/2010 în raport cu normele internaţionale privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale, aspecte care nu pot face obiectul controlului de constituţionalitate.
Potrivit art.1 şi 2 din Legea nr.47/1992, republicată, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, asigurând controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului.
Conformitatea normelor de drept intern cu Convenţia şi Protocoalele adiţionale ratificate de România prin Legea nr.30/1994, devenite, de altfel, şi prin acţiunea art.11 alin.2 din Constituţie parte a dreptului intern, constituie o problemă de convenţionalitate a cărei soluţionare este de competenţa instanţelor judecătoreşti potrivit art.20 alin.2 din Constituţie.
În cauza Dumitru Popescu contra României, prin hotărârea din 26.04.2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că prevederile Convenţiei fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare. Acest aspect implică, pentru judecătorul naţional, obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor acesteia,  asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor.
Curtea a constatat că un sistem bazat pe supremaţia Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente acesteia asupra dreptului intern permite instanţelor naţionale să înlăture – din oficiu sau la cererea părţilor – prevederile pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale.
Faţă de cele reţinute mai sus, s-a constatat că interpretarea instanţei de fond în sensul că poate proceda la analiza conformităţii actului normativ intern supus deja controlului de constituţionalitate cu normele convenţionale este dată în aplicarea dispoziţiilor art.126 alin.1 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege. Faptul că printre argumentele părţilor se regăsesc şi trimiteri la deciziile Curţii Constituţionale nu este de natură să împiedice instanţa la interpretarea sistematică a normelor interne în raport cu Convenţia.
 
                                              (Decizia civilă nr.2502/R-CA/06 decembrie 2011)
 
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 30.09.2010, contestatoarea C.I. a chemat în judecată pe intimatele Casa de Pensii a Municipiului  B. şi Casa de  Pensii a Sectorului 4 B. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei de pensionare nr.207432/19.08.2010, menţinerea în plată a pensiei de serviciu şi obligarea intimatei la plata diferenţei de pensie dintre cea stabilită prin decizia nr.207432/29.10.2009 şi pensia recalculată prin decizia nr.207432/19.08.2010, începând cu data de 01.09.2010. În subsidiar, contestatoarea a solicitat ca, în cazul în care se va considera ca legală decizia emisă la 19.08.2010, să se constate că nu au fost avute în vedere la emiterea acesteia toate veniturile şi sporurile de care a beneficiat pe parcursul anilor de muncă, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea contestaţiei s-a susţinut de către contestatoare că prin decizia de pensionare emisă la data de 19 august 2010 i-a fost recalculată pensia de serviciu, prin reducerea acesteia la suma de 1134 lei. A mai susţinut că această decizie este nelegală întrucât contravine atât prevederilor art.15 din Constituţia României, cât şi prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Reducerea pensiei a fost dispusă cu încălcarea normelor cuprinse în Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti, statut ce derivă din Legea organică nr.303/2004, conform căreia a fost elaborată şi Legea nr.304/2004, deci după aceleaşi principii. A mai susţinut contestatoarea că nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că art.68 din Legea nr.567/2004 este încă în vigoare, acest text legal nefiind încă abrogat, astfel încât reducerea cuantumului pensiei este, şi din acest punct de vedere, lipsit de orice bază ­legală în dreptul intern.
Prin întâmpinare, intimata Casa de Pensii a Municipiului B. a formulat următoarele apărări:
Potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.119/2010, pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti vor deveni pensii în înţelesul Legii nr.19/2010, cu completările şi modificările ulterioare.
Decizia de pensionare este o decizie de recalculare a drepturilor de pensie, contestatoarea tinzând la nepunerea în aplicare a efectelor deciziei prin suspendarea vremelnică a acestora până la soluţionarea contestaţiei formulate.
S-a susţinut că decizia ce se contestă este atât legală, cât şi temeinică, iar în situaţia în care se va admite acţiunea contestatoarei, s-a solicitat a se proceda la cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea de şedinţă din data de 07.03.2011, Tribunalul B. – Secţia a VIII-a Conflicte de muncă şi asigurări sociale a scos cauza de pe rol şi a   înaintat-o Tribunalului A. spre competentă soluţionare, datorită faptului că a fost admisă cererea contestatoarei privind strămutarea judecării pricinii.
Prin sentinţa civilă nr.1644/14.09.2011, Tribunalul Argeş a admis contestaţia, a anulat decizia nr.207432/19.08.2010 emisă de către Casa de Pensii a Sectorului 4 şi a obligat-o pe aceasta să menţină în plată pensia de serviciu stabilită contestatoarei prin decizia nr.207432/29.10.2009. 
A mai fost obligată intimata Casa de Pensii a Sectorului 4 la plata către contestatoare a diferenţei dintre cuantumul pensiei stabilit prin decizia contestată şi decizia privind acordarea pensiei de serviciu nr.207432/29.10.2009 emisă tot de către intimată.
A fost respinsă contestaţia faţă de Casa de Pensii a Municipiului B, precum şi solicitarea contestatoarei privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în fapt şi în drept următoarele:
Prin decizia nr.207432/29.10.2009 emisă de intimata Casa de Pensii a Sectorului 4 B., contestatoarea a fost înscrisă la pensie de serviciu în condiţiile Legii nr.567/2004.
Potrivit dispoziţiilor art.1 alin.(1) lit.c) coroborat cu art.3 din Legea nr.119/2010, intimata Casa de Pensii a Sectorului 4 B. a transformat pensia de serviciu a contestatoarei în pensie în sensul Legii nr.19/2000, aşa încât a procedat la recalcularea prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului pensiei, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr.19/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Având în vedere aceste prevederi legale, intimata a emis decizia nr.207432/09.08.2010, ce face obiectul contestaţiei de faţă.
Instanţa a apreciat că transformarea pensiei de serviciu în pensie de asigurări sociale şi reducerea în acest fel a cuantumului pensiei contestatoarei, în temeiul dispoziţiilor art.1 lit.c din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, încalcă prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi pe cele ale art.1 alin.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994, care privesc protecţia proprietăţii.
Înainte de a trece la analiza condiţiilor acestor prevederi internaţionale care protejează dreptul de proprietate, instanţa a apreciat că trebuie făcute două precizări.
În primul rând, potrivit dispoziţiilor art.20 din Constituţia României, intitulat „Tratatele internaţionale privind drepturile omului”: „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”
Aşadar, dacă instanţele de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor din reglementarea internaţională mai favorabilă. Procedând astfel, instanţele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispoziţiile art.20 din Constituţia României, precum şi pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
În al doilea rând, constatarea Curţii Constituţionale a României, în cuprinsul deciziilor nr.871/25 iunie 2010 şi nr.873/25 iunie 2010, ambele publicate în M.Of. nr.433/28 iunie 2010, că Legea nr.119/2010 nu încalcă dispoziţiile Constituţiei României, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art.20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată.
Curtea Constituţională este, potrivit dispoziţiilor art.1 şi 2 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, garantul supremaţiei Constituţiei României, asigurând controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului. Chiar dacă, în exercitarea atribuţiilor sale, Curtea Constituţională are posibilitatea raportării şi la dispoziţiile internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicţie cu cele ale forurilor internaţionale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reţinute de instanţele judecătoreşti sesizate cu soluţionarea unui litigiu în care îşi găsesc aplicarea. Dimpotrivă, instanţele judecătoreşti sunt obligate, în temeiul prevederilor art.20 din Constituţia României şi a obligaţiilor pe care România şi le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenţii şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne şi interpretările Curţii Constituţionale a României care contravin reglementărilor internaţionale şi interpretărilor date acestora de organele abilitate.
În sensul aplicării cu prioritate a normelor internaţionale în materia protecţiei juridice a drepturilor fundamentale ale omului faţă de dreptul intern, chiar dacă există o decizie a Curţii Constituţionale în care s-a constatat constituţionalitatea, precum şi asupra obligaţiei judecătorului naţional de a analiza el însuşi compatibilitatea textului naţional (reţinut de Curtea Constituţională ca fiind constituţional) cu dispoziţiile Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a pronunţat chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi chiar într-o cauză împotriva României.
Aplicând cu prioritate reglementările internaţionale în materia drepturilor omului sau dreptul comunitar, instanţele de judecată nu depăşesc limitele puterii judecătoreşti şi nu îşi arogă atribuţii specifice celorlalte două puteri în stat (legislativă şi executivă), deoarece nu creează noi norme juridice, ci le aplică pe cele internaţionale existente în defavoarea celor interne, norme internaţionale care, prin ratificare sau prin aderarea României la Uniunea Europeană, au devenit parte a dreptului intern.
În ceea ce priveşte prevederile internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate prin reducerea pensiilor de serviciu şi prin transformarea acestora în pensii de asigurări sociale, potrivit art.17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: „1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociaţie cu alţii.; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.”
De asemenea, potrivit art.17 alin.1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, intitulat „Dreptul de proprietate”: „Orice persoană are dreptul de a deţine în proprietate, de a folosi, de a dispune şi de a lăsa moştenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosinţa bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general.”, iar potrivit art.25 din aceeaşi Cartă: „uniunea recunoaşte şi respectă dreptul persoanelor în vârstă de a duce o viaţă demnă şi independentă şi de a participa la viaţa socială şi culturală.”
În fine, potrivit art.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în nenumărate rânduri, chiar şi împotriva României, în sensul că şi dreptul de creanţă reprezintă un „bun” în sensul art.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puţin o „speranţă legitimă” de a îl vedea concretizat.
Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mai multe rânduri în mod expres asupra faptului că dreptul la pensie este un „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1. Practica sa a evoluat în timp, ajungându-se la concluzia că pensia reprezintă un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1, indiferent dacă aceasta are la bază principiul contributivităţii sau este stabilită în baza unei legi speciale.
În cauza Muller c. Austriei (cauza nr.5849/1972), Curtea a reţinut că „o reducere substanţială a nivelului pensiei ar putea fi considerată ca afectând substanţa dreptului de proprietate şi chiar a dreptului de a rămâne beneficiar al sistemului de asigurare la bătrâneţe”.
Reducerea pensiei de serviciu şi transformarea acesteia în pensie de asigurări sociale, precum şi lipsirea contestatoarei de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani constând în diferenţa dintre pensia de serviciu şi cea de asigurări sociale reprezintă, indiscutabil, o ingerinţă ce a avut ca efect privarea contestatoarei de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1.
Prima condiţie a privării de proprietate este ca ingerinţa să fie prevăzută de lege. Această primă condiţie semnifică în dreptul intern legalitatea privării de proprietate, principiu care, la rândul lui, presupune îndeplinirea a două cerinţe: să existe o lege în sensul Convenţiei, în temeiul căreia să fi avut loc privarea de proprietate; legea să îndeplinească acele calităţi determinate de Curte în jurisprudenţa sa, adică să fie accesibilă, precisă şi previzibilă.
Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor îndeplineşte condiţiile menţionate anterior, fiind un act normativ accesibil, precis şi previzibil în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Cea de a doua condiţie a privării de proprietate presupune ca ingerinţa să urmărească un scop legitim de interes general, adică să intervină pentru o cauză de utilitate publică.
Justificarea de către Guvern a adoptării legii criticate are în vedere „evoluţia crizei economice în anul 2009, precum şi extinderea acesteia în cursul anului 2010”. Astfel, Guvernul consideră că „se impune adoptarea de măsuri în vederea respectării angajamentelor asumate de România prin semnarea acordurilor de împrumut cu organisme financiare internaţionale, acorduri absolut necesare pentru stabilitatea economică a României, pentru atingerea ţintelor de deficit ale bugetului general consolidat în anul 2010”. Totodată, se arată în expunerea de motive, neadoptarea acestor măsuri ar duce la pierderea acordurilor cu instituţiile financiare internaţionale, cu consecinţa creării unor dezechilibre macroeconomice, de natură să ducă la imposibilitatea relansării economice, precum şi la creşterea excesivă a deficitului bugetar.
Soluţia legislativă cuprinsă în art.1 lit.c din Legea nr.119/2010 a fost determinată, aşadar, de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă şi din justificarea Guvernului. Securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, ci are şi o componentă socială şi economică. Nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii „securitate naţională”, ci şi alte aspecte din viaţa statului, precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului. Situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.
Asigurarea stabilităţii economice a ţării şi apărarea siguranţei naţionale sunt noţiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” şi de „cauză de utilitate publică”. În consecinţă, s-a apreciat că este îndeplinită şi cea de a doua condiţie a privării de proprietate.
Privarea de proprietate impune statului obligaţia de a despăgubi pe proprietar, pentru că fără plata unei sume rezonabile raportate la valoarea bunului ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de art.1 din Protocolul nr.1. Imposibilitatea de a obţine fie şi o despăgubire parţială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecţiei dreptului de proprietate şi exigenţele de ordin general.
S-a reţinut că Legea nr.119/2010 nu oferă contestatoarei posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanţele speţei, cu atât mai mult cu cât nicio circumstanţă excepţională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica. În cuprinsul Legii nr.119/2010 a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu şi lipsa totală a despăgubirilor. Lipsa totală a despăgubirilor i-a impus contestatoarei o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul său de proprietate garantat de art.1 din Protocolul nr.1.
Reducerea pensiei de serviciu odată cu transformarea ei în pensie de asigurări sociale şi imposibilitatea contestatoarei de a-şi mai recupera vreodată sumele de bani rezultate din diferenţa dintre pensia de serviciu anterioară şi pensia de asigurări sociale au dus la ruperea, în defavoarea acesteia, a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general.
De asemenea, procedându-se la recalcularea pensiei şi la lipsirea contestatoarei de cea mai mare parte a dreptului de pensie deja câştigat, s-a adus atingere chiar substanţei dreptului de proprietate al acesteia, atingere care, în concepţia instanţei europene, este incompatibilă cu dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.
În aceste condiţii, instanţa a apreciat că prin recalcularea pensiei de serviciu şi prin transformarea acesteia în pensie de asigurări sociale, în baza Legii nr.119/2010, au fost încălcate dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1.
Întrucât în cauza de faţă decizia de pensie contestată a fost emisă de către Casa de Pensii a Sectorului 4 B., instanţa a respins contestaţia formulată împotriva Casei de Pensii a Municipiului B.
Instanţa a respins cererea contestatoarei privind acordarea cheltuielilor de judecată, cu motivarea că la dosar nu au fost depuse dovezi privind cheltuielile efectuate de către contestatoare cu acest proces.
Împotriva sentinţei a formulat recurs, în termen legal, intimata Casa de Pensii a Municipiului B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:
- Invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei Casa de Pensii a Sectorului 4 B., recurenta a arătat că aceasta dintâi nu poate sta în judecată în nume propriu, neavând personalitate juridică, nici organe proprii de conducere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 2 din Statutul Casei Naţionale de Pensii. Hotărârea pronunţată împotriva unei astfel de persoane nu poate fi pusă în aplicare, astfel că se impune anularea acesteia. Ca efect al nulităţii, părţile procesului trebuie repuse în situaţia anterioară.
- Recalcularea pensiilor de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea s-a realizat prin determinarea punctajului mediu anual utilizându-se algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare şi respectându-se metodologia stabilită prin hotărâre de guvern, pe baza documentelor existente în dosarele de pensii.
- În privinţa examenului de convenţionalitate realizat la judecata în primă instanţă, se susţine că beneficiarul drepturilor de asigurări sociale nu poate revendica o parte exclusivă şi determinată din fondul de asigurări sociale, ci are doar o aşteptare de a i se plăti nişte sume la data acordării pensiei. Doar în aceste împrejurări sunt de reţinut considerentele enunţate în decizia Muller contra Austriei, respectiv faptul că o reducere substanţială a nivelului pensiei ar putea fi considerată ca afectând substanţa dreptului de proprietate şi chiar a dreptului de a rămâne beneficiar al sistemului de asigurare la bătrâneţe.
În cazul enunţat însă era vorba despre o reducere a drepturilor calculate în baza contribuţiilor beneficiarului, şi nu de o reducere a indemnizaţiei acordate de stat din bugetul propriu, fără a avea la bază sistemul contributivităţii. Bunul garantat de CEDO este aşadar pensia, aşa cum rezultă aceasta în urma contribuţiilor de-a lungul unei activităţi profesionale, şi nu un anumit cuantum al acesteia, nicidecum dreptul la o prestaţie suplimentară din partea statului.
Contestatoarea a deţinut un bun actual atât timp cât dreptul la pensia specială şi-a găsit corespondent în legislaţia naţională.
Referitor la situaţia de încălcare a normelor comunitare se consideră că principiul solidarităţii nu poate impune cetăţenilor ţării care contribuie la un sistem de pensii ca, suplimentar, să susţină şi parte din bugetul statului cu destinaţia de a completa pensiile de asigurări sociale până la nivelul pensiilor de serviciu.
În virtutea dreptului său suveran de a-şi gestiona bugetul după cum crede de cuviinţă, statul este îndreptăţit ca, în vremuri în care se confruntă cu dificultăţi economice, să poată interveni asupra tuturor facilităţilor acordate exclusiv de la bugetul de stat sau în sensul reducerii ori înlăturării acestora.
Legea nr. 119/2010 nu dispune pentru trecut şi nu intervine asupra unor drepturi dobândite, pensiile încasate în temeiul legilor speciale până la intrarea în vigoare a noii legi nefiind afectate. Procesul de recalculare priveşte doar cuantumul pensiei de care va beneficia pensionarul pentru viitor.
- În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor Constituţiei, se arată că singura instanţă competentă a analiza conformitatea dispoziţiilor unei legi cu normele constituţionale în vigoare este Curtea Constituţională, iar aceasta şi-a expus deja părerea printr-o decizie declarând Legea nr. 119/2010 ca fiind constituţională.
- În fine, se solicită ca, în cazul în care se va admite acţiunea, să se procedeze la cenzurarea cheltuielilor de judecată solicitate în raport cu munca îndeplinită de avocat.
În drept, recursul este întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.5 şi 9 şi art.3041 Cod procedură civilă.
Prin notele scrise, intimata-contestatoare C.I. a formulat următoarele apărări:
Dacă s-ar considera că emitenta deciziei de pensie contestate nu are capacitate de folosinţă şi nici personalitate juridică ar însemna că toate actele emise de către această instituţie ar fi nule de drept. Ca urmare, excepţia invocată de către recurentă este neîntemeiată.
Prin decizia contestată au fost nesocotite în mod flagrant condiţiile în care era justificată încălcarea dreptului de proprietate, expres şi limitativ prevăzute de partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1, şi anume:
- privarea să fie impusă de o cauză de utilitate publică şi să aibă un caracter temporar, şi nu ireversibil. Prin decizie s-a diminuat în mod substanţial şi ireversibil cuantumul pensiei de serviciu.
- să existe o proporţionalitate, un just echilibru între interesul general urmărit şi imperativul respectării dreptului fundamental de proprietate. În speţă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. Un drept material dobândit cu titlu de pensie nu poate avea o conotaţie eventuală. Este un drept garantat de lege, şi nu un drept eventual. Pensia de serviciu nu poate fi denumită ca fiind un bun avut anterior, care, între timp, şi-a pierdut din calităţi sau care s-a uzat, diminuându-i –se astfel valoarea.
Recalcularea pensiilor de serviciu este vădit neconstituţională astfel cum a decis însăşi instanţa constituţională în alte trei decizii, cu caracter definitiv şi obligatoriu.
Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate, Curtea a reţinut următoarele:
- Calitatea procesuală pasivă a intimatei Casa de Pensii a Sectorului 4 B. decurge din atribuţiile îndeplinite în cauză, recunoscute prin lege - art.24 din H.G. nr.13/2004 privind aprobarea Statutului Casei Naţionale de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei contestate – ca fiind atribuţii ale caselor teritoriale de pensii.
Aceste atribuţii constau în stabilirea cuantumului drepturilor de asigurări sociale individuale şi în efectuarea plăţii acestora.
În speţă, Casa de Pensii a Sectorului 4 B. a stabilit prin decizia                 nr.207432/19.08.2010 cuantumul drepturilor de pensie ale contestatoarei, prin recalcularea pensiei de serviciu. A operat în fapt o delegare de atribuţii pentru exercitarea cărora legea recunoaşte personalitatea juridică.
Analiza legalităţii şi temeiniciei deciziei de pensie astfel emise se impune a fi făcută şi în contradictoriu cu instituţia care a procedat la emiterea acesteia, chiar dacă sub conducerea şi controlul casei teritoriale de pensii.
- Ceea ce se reproşează printr-o altă critică soluţiei instanţei de fond este încălcarea prevederilor art.1 lit.c) şi ale art.3 alin.(1) din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, act normativ cu privire la care s-a constatat prin Decizia nr.871/2010 a Curţii Constituţionale că nu au fost nerespectate prevederile Constituţiei în raport de criticile ce au făcut obiectul dosarului nr.1522A/2010.
Practic se invocă înlăturarea nelegală a prevederilor dreptului intern şi ignorarea caracterului general obligatoriu al deciziilor de respingere a obiecţiei de neconstituţionalitate.
Critica se încadrează în motivul de nelegalitate şi netemeinicie reglementat de dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, potrivit căruia hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Aceasta s-a reţinut a nu fi fondată.
Prin hotărârea atacată, tribunalul a făcut aplicarea, cu prioritate faţă de reglementările interne, a dispoziţiilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului cuprinse în pactele, convenţiile şi tratatele la care România este parte.
Normele de drept intern înlăturate, respectiv dispoziţiile Legii nr.119/2010 în baza cărora a fost recalculată pensia de serviciu a intimatei-contestatoare, nu au fost examinate, din perspectiva conformităţii acestora cu prevederile Constituţiei.
Actul normativ nou a făcut obiectul controlului de constituţionalitate prin Deciziile nr.871/2010 şi 873/2010, Curtea Constituţională stabilind că dispoziţiile art.1 lit.a), b), d)-i) şi art.2-12 din Legea nr.119/2010 sunt constituţionale în raport de criticile formulate.
Caracterul general obligatoriu al deciziilor de respingere a obiecţiei de neconstituţionalitate pronunţate în cadrul controlului constituţionalităţii legilor înainte de promulgare, astfel consacrat în dispoziţiile art.147 alin.(4) din Constituţie poate fi interpretat, prin raportare la dispoziţiile art.18 alin.(3) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi la efectul de continuare a procedurii de legiferare, în sensul existenţei unei obligaţii a autorităţii de a aplica dispoziţiile a căror constituţionalitate a fost confirmată prin decizie, de la momentul intrării în vigoare a actului normativ examinat.
Obligaţia de aplicare a acestor dispoziţii legale nu este însă una absolută, deoarece, în litigiul dedus judecăţii, părţile pot invoca excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare, având legătură cu soluţionarea cauzei.
În cazul de faţă, însă, instanţa de judecată a fost învestită a se pronunţa asupra modului de interpretare sau de aplicare a prevederilor Legii nr.119/2010 în raport cu normele internaţionale privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale, aspecte care nu pot face obiectul controlului de constituţionalitate.
Potrivit art.1 şi 2 din Legea nr.47/1992, republicată, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, asigurând controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului.
Conformitatea normelor de drept intern cu Convenţia şi Protocoalele adiţionale ratificate de România prin Legea nr.30/1994, devenite, de altfel, şi prin acţiunea art.11 alin.2 din Constituţie parte a dreptului intern, constituie o problemă de convenţionalitate a cărei soluţionare este de competenţa instanţelor judecătoreşti potrivit art.20 alin.2 din Constituţie.
În cauza Dumitru Popescu contra României, prin hotărârea din 26.04.2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că prevederile Convenţiei fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare. Acest aspect implică, pentru judecătorul naţional, obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor acesteia,  asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor.
Curtea a constatat că un sistem bazat pe supremaţia Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente acesteia asupra dreptului intern permite instanţelor naţionale să înlăture – din oficiu sau la cererea părţilor – prevederile pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale.
Faţă de cele reţinute mai sus, s-a constatat că interpretarea instanţei de fond în sensul că poate proceda la analiza conformităţii actului normativ intern supus deja controlului de constituţionalitate cu normele convenţionale este dată în aplicarea dispoziţiilor art.126 alin.1 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege. Faptul că printre argumentele părţilor se regăsesc şi trimiteri la deciziile Curţii Constituţionale nu este de natură să împiedice instanţa la interpretarea sistematică a normelor interne în raport cu Convenţia.
- Legat de controlul de convenţionalitate realizat la judecata în primă instanţă, recurenta recunoaşte natura de bun în sensul art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie a părţii necontributive din pensia de serviciu, dar consideră drept câştigat numai prestaţiile de asigurări sociale realizate cu acest titlu până la intrarea în vigoare a noii legi.
Aceasta consideră că suprimarea acestor prestaţii pentru viitor nu are semnificaţia unei exproprieri.
Aşa cum s-a reţinut şi la instanţa de fond, deşi în jurisprudenţa sa Curtea a operat o distincţie între prestaţiile sociale plătite în raport de contribuţia avută la sistemul de asigurări sociale şi cele plătite fără nicio referire la principiul contributivităţii, a statuat că, în cazul în care legislaţia statului prevede plata unor prestaţii sociale – indiferent dacă această plată este sau nu condiţionată de existenţa unor contribuţii anterioare – atunci se impune a se considera că respectiva legislaţie naţională generează un drept de proprietate care intră în sfera de aplicare a art.1 al Primului Protocol adiţional la Convenţie pentru persoanele care întrunesc condiţiile prevăzute de respectiva legislaţie (cauza Reveliotis contra Greciei – cererea nr.48775/06).
Pensia de serviciu a personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, suprimată prin procedura de recalculare reglementată de dispoziţiile Legii nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor are încă o bază legală la momentul intrării în vigoare a acestei legi, şi anume art.68 din Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea.
În confirmarea existenţei acestei baze legale, art.12 din Legea nr.119/2010 prevede că persoanele ale căror drepturi de pensie sunt stabilite, în condiţiile legii, ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi, vor fi supuse automat procesului de recalculare, astfel cum este reglementat de prezenta lege.
Pensiile de serviciu instituind un regim special compensatoriu pentru anumite categorii socio-profesionale supuse unui statut special au existat şi sub forma altor sisteme de pensii în perioada în care a fost în vigoare Legea nr.3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială, dar şi în perioada ulterioară adoptării Legii nr.19/2000, legea-cadru care a aşezat pe principii noi întreaga legislaţie a pensiilor.
Nu în ultimul rând, este de reţinut că intimata-contestatoare a fost înscrisă la pensie de serviciu prin decizia nr.207432/29.10.2009 emisă de Casa de Pensii a Municipiului B., după ce s-a constatat că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.68 din Legea nr.567/2004 spre a încasa o astfel de pensie.
Concluzia nu poate fi decât aceea că suntem în prezenţa unui bun în sensul art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, dreptul la pensia de serviciu fiind recunoscut de lege, în considerarea statutului, a incompatibilităţilor prevăzute de acesta pentru personalul în discuţie, chiar şi la momentul recalculării pensiei prin decizia contestată.
De asemenea, din modalitatea reglementată de Legea nr.119/2010 de recalculare a pensiilor de serviciu, care devin pensii în înţelesul Legii nr.19/2000, a rezultat suprimarea pensiei de serviciu, căci se valorifică numai veniturile pentru care a fost achitată contribuţia de asigurări sociale sau care au intrat în baza de calcul a pensiilor din sistemul public.
Aceasta constituie o privare de proprietate în sensul art.1 din Protocol, aşa cum s-a reţinut şi în considerentele sentinţei.
Teoria drepturilor câştigate invocată în argumentarea recursului, este străină de cercetarea ingerinţei în exercitarea dreptului de proprietate care se va face prin raportare la momentul de la care a fost dispusă şi a produs efecte, la mijloacele utilizate pentru atingerea scopului declarat.
Privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de o lege previzibilă, în sensul posibilităţii ordonării comportamentului destinatarilor normelor de drept.
Pensiile de serviciu se bucură de recunoaştere sau consacrare în legislaţia internă de lungă durată, aşa cum s-a arătat mai sus, iar a personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea încă din ianuarie 2006, subsecvent adoptării statutului.
În condiţiile în care se stabilesc incompatibilităţi şi interdicţii în exercitarea anumitor funcţii iar pentru compensarea privaţiunilor, inconvenientelor, reprezentând în acelaşi timp limitări ale drepturilor economice şi sociale, dar şi în considerarea importanţei, a răspunderii, a riscurilor profesiei, se regăsesc în legislaţia veche şi în cea actuală prevederi prin care este recunoscut dreptul la pensia de serviciu, este greu de prevăzut o modificare radicală a intenţiei legiuitorului în sensul menţinerii statutelor speciale dar al desfiinţării pensiilor de serviciu.
Din acest punct de vedere, norma internă nu îndeplineşte condiţia de a fi previzibilă.
Dacă avem în vedere scopul urmărit prin adoptarea Legii nr.119/2010 – reducerea deficitului bugetar, măsura desfiinţării cu caracter definitiv a pensiei de serviciu nu respectă condiţia proporţionalităţii între interesul general urmărit şi dreptul despre a cărui protecţie este vorba.
De asemenea, măsura desfiinţării cu caracter perpetuu a pensiei de serviciu recunoscute în considerarea statutului special al categoriei profesionale nu poate fi justificată prin necesitatea eliminării inechităţilor existente în sistem. Nu poate fi invocată protecţia egală a legii în condiţii de statut, riscuri şi importanţă a funcţiei distincte.
Sarcina impusă contestatoarei este excesivă nu numai faţă de durata măsurii, dar şi prin efectul pe care îl produce – o diminuare drastică a venitului de înlocuire pentru pierderea totală sau parţială a veniturilor profesionale ca urmare a bătrâneţii.
Este vorba despre o scădere a pensiei de la 5627 lei la 1134 lei. Faţă de un astfel de efect este dificil de adaptat comportamentul viitor al destinatarului legii. Faţă de obligaţiile financiare deja asumate se creează posibilitatea de a lipsi pensia de funcţia pe care o are, de a o situa la un nivel de trai care să asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, aşa cum acesta este reglementat de art.25 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Acest lucru este cu atât mai mult posibil cu cât lipseşte în norma internă orice altă modalitate de compensare a ingerinţei.
Dacă acordarea pensiilor de serviciu suportate din bugetul statului ţine de politica statului, aşa cum se susţine în motivarea recursului, desfiinţarea celor acordate nu poate fi dispusă decât cu respectarea condiţiilor privitoare la ingerinţa din partea autorităţii publice asupra dreptului proprietarului la respectarea bunurilor sale.
Cum aceste condiţii nu au fost respectate cumulativ, concluzia instanţei de fond în sensul îndreptăţirii contestatoarei la menţinerea în plată a drepturilor de pensie de serviciu este rezultatul interpretării şi aplicării judicioase a normelor legale incidente în cauză.
Referitor la cererea de reducere a cheltuielilor de judecată, s-a constatat că este lipsită de obiect, deoarece nu s-a formulat de către partea adversă o astfel de solicitare.
Întrucât nu se regăseşte cu privire la soluţia instanţei de fond motivul de nelegalitate şi netemeinicie reglementat de dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă în care se încadrează criticile formulate, în baza art.312 Cod procedură civilă recursul a fost respins ca nefondat.