Superioritatea
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului faţă de normele de drept interne.
Obligaţia judecătorului naţional de a asigura efectul deplin al prevederilor
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât fac parte integrantă din
ordinea juridică internă a statelor semnatare.
Art. 20 alin. 2 din Constituţie
Legea
nr.119/2010
Art.1
din Protocolul nr.1 la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
În
cazul de faţă, însă, instanţa de judecată a fost învestită a se pronunţa asupra
modului de interpretare sau de aplicare a prevederilor Legii nr.119/2010 în
raport cu normele internaţionale privitoare la drepturile şi libertăţile
fundamentale, aspecte care nu pot face obiectul controlului de constituţionalitate.
Potrivit
art.1 şi 2 din Legea nr.47/1992, republicată, Curtea Constituţională este
garantul supremaţiei Constituţiei, asigurând controlul constituţionalităţii
legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a
ordonanţelor Guvernului.
Conformitatea
normelor de drept intern cu Convenţia şi Protocoalele adiţionale ratificate de
România prin Legea nr.30/1994, devenite, de altfel, şi prin acţiunea art.11
alin.2 din Constituţie parte a dreptului intern, constituie o problemă de
convenţionalitate a cărei soluţionare este de competenţa instanţelor
judecătoreşti potrivit art.20 alin.2 din Constituţie.
În
cauza Dumitru Popescu contra României, prin hotărârea din 26.04.2007, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că prevederile Convenţiei fac parte
integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare. Acest aspect
implică, pentru judecătorul naţional, obligaţia de a asigura efectul deplin al
normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa
faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie
nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor.
Curtea
a constatat că un sistem bazat pe supremaţia Convenţiei şi a jurisprudenţei
aferente acesteia asupra dreptului intern permite instanţelor naţionale să
înlăture – din oficiu sau la cererea părţilor – prevederile pe care le
consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale.
Faţă
de cele reţinute mai sus, s-a constatat că interpretarea instanţei de fond în
sensul că poate proceda la analiza conformităţii actului normativ intern supus
deja controlului de constituţionalitate cu normele convenţionale este dată în
aplicarea dispoziţiilor art.126 alin.1 din Constituţie, potrivit cărora
justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin
celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege. Faptul că printre
argumentele părţilor se regăsesc şi trimiteri la deciziile Curţii
Constituţionale nu este de natură să împiedice instanţa la interpretarea
sistematică a normelor interne în raport cu Convenţia.
(Decizia civilă nr.2502/R-CA/06 decembrie
2011)
Prin
contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 30.09.2010,
contestatoarea C.I. a chemat în judecată pe intimatele Casa de Pensii a
Municipiului B. şi Casa de Pensii a Sectorului 4 B. pentru ca, prin
hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei de pensionare
nr.207432/19.08.2010, menţinerea în plată a pensiei de serviciu şi obligarea
intimatei la plata diferenţei de pensie dintre cea stabilită prin decizia
nr.207432/29.10.2009 şi pensia recalculată prin decizia nr.207432/19.08.2010,
începând cu data de 01.09.2010. În subsidiar, contestatoarea a solicitat ca, în
cazul în care se va considera ca legală decizia emisă la 19.08.2010, să se
constate că nu au fost avute în vedere la emiterea acesteia toate veniturile şi
sporurile de care a beneficiat pe parcursul anilor de muncă, cu cheltuieli de
judecată.
În
motivarea contestaţiei s-a susţinut de către contestatoare că prin decizia de
pensionare emisă la data de 19 august 2010 i-a fost recalculată pensia de
serviciu, prin reducerea acesteia la suma de 1134 lei. A mai susţinut că
această decizie este nelegală întrucât contravine atât prevederilor art.15 din
Constituţia României, cât şi prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului. Reducerea pensiei a fost dispusă cu încălcarea normelor
cuprinse în Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de
specialitate al instanţelor judecătoreşti, statut ce derivă din Legea organică
nr.303/2004, conform căreia a fost elaborată şi Legea nr.304/2004, deci după
aceleaşi principii. A mai susţinut contestatoarea că nu trebuie pierdut din
vedere nici faptul că art.68 din Legea nr.567/2004 este încă în vigoare, acest
text legal nefiind încă abrogat, astfel încât reducerea cuantumului pensiei
este, şi din acest punct de vedere, lipsit de orice bază legală în dreptul
intern.
Prin
întâmpinare, intimata Casa de Pensii a Municipiului B. a formulat următoarele
apărări:
Potrivit
prevederilor art.1 din Legea nr.119/2010, pensiile de serviciu ale personalului
auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti vor deveni pensii în
înţelesul Legii nr.19/2010, cu completările şi modificările ulterioare.
Decizia
de pensionare este o decizie de recalculare a drepturilor de pensie,
contestatoarea tinzând la nepunerea în aplicare a efectelor deciziei prin
suspendarea vremelnică a acestora până la soluţionarea contestaţiei formulate.
S-a
susţinut că decizia ce se contestă este atât legală, cât şi temeinică, iar în
situaţia în care se va admite acţiunea contestatoarei, s-a solicitat a se
proceda la cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată.
Prin
încheierea de şedinţă din data de 07.03.2011, Tribunalul B. – Secţia a VIII-a
Conflicte de muncă şi asigurări sociale a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o Tribunalului A. spre competentă
soluţionare, datorită faptului că a fost admisă cererea contestatoarei privind
strămutarea judecării pricinii.
Prin
sentinţa civilă nr.1644/14.09.2011, Tribunalul Argeş a admis contestaţia, a
anulat decizia nr.207432/19.08.2010 emisă de către Casa de Pensii a Sectorului
4 şi a obligat-o pe aceasta să menţină în plată pensia de serviciu stabilită
contestatoarei prin decizia nr.207432/29.10.2009.
A
mai fost obligată intimata Casa de Pensii a Sectorului 4 la plata către
contestatoare a diferenţei dintre cuantumul pensiei stabilit prin decizia
contestată şi decizia privind acordarea pensiei de serviciu nr.207432/29.10.2009
emisă tot de către intimată.
A
fost respinsă contestaţia faţă de Casa de Pensii a Municipiului B, precum şi
solicitarea contestatoarei privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru
a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în fapt şi în drept
următoarele:
Prin
decizia nr.207432/29.10.2009 emisă de intimata Casa de Pensii a Sectorului 4
B., contestatoarea a fost înscrisă la pensie de serviciu în condiţiile Legii
nr.567/2004.
Potrivit
dispoziţiilor art.1 alin.(1) lit.c) coroborat cu art.3 din Legea nr.119/2010,
intimata Casa de Pensii a Sectorului 4 B. a transformat pensia de serviciu a
contestatoarei în pensie în sensul Legii nr.19/2000, aşa încât a procedat la
recalcularea prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului
pensiei, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr.19/2000, cu
modificările şi completările ulterioare.
Având
în vedere aceste prevederi legale, intimata a emis decizia
nr.207432/09.08.2010, ce face obiectul contestaţiei de faţă.
Instanţa
a apreciat că transformarea pensiei de serviciu în pensie de asigurări sociale
şi reducerea în acest fel a cuantumului pensiei contestatoarei, în temeiul
dispoziţiilor art.1 lit.c din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri
în domeniul pensiilor, încalcă prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului, ale Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi pe cele ale
art.1 alin.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de
România prin Legea nr.30/18 mai 1994, care privesc protecţia proprietăţii.
Înainte
de a trece la analiza condiţiilor acestor prevederi internaţionale care
protejează dreptul de proprietate, instanţa a apreciat că trebuie făcute două
precizări.
În
primul rând, potrivit dispoziţiilor art.20 din Constituţia României, intitulat
„Tratatele internaţionale privind drepturile omului”: „Dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă
există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au
prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”
Aşadar,
dacă instanţele de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este
parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, sunt
obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor din
reglementarea internaţională mai favorabilă. Procedând astfel, instanţele de
judecată nu fac altceva decât să respecte dispoziţiile art.20 din Constituţia
României, precum şi pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului la care România este parte.
În
al doilea rând, constatarea Curţii Constituţionale a României, în cuprinsul
deciziilor nr.871/25 iunie 2010 şi nr.873/25 iunie 2010, ambele publicate în
M.Of. nr.433/28 iunie 2010, că Legea nr.119/2010 nu încalcă dispoziţiile
Constituţiei României, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea
dispoziţiilor art.20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi
tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România
este parte.
Aşa
cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv
în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului,
de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României,
fiind obligatorii pentru instanţele de judecată.
Curtea
Constituţională este, potrivit dispoziţiilor art.1 şi 2 din Legea nr.47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, garantul
supremaţiei Constituţiei României, asigurând controlul constituţionalităţii
legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a
ordonanţelor Guvernului. Chiar dacă, în exercitarea atribuţiilor sale, Curtea
Constituţională are posibilitatea raportării şi la dispoziţiile internaţionale
în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în
contradicţie cu cele ale forurilor internaţionale competente să interpreteze
aceste prevederi, nu pot fi reţinute de instanţele judecătoreşti sesizate cu
soluţionarea unui litigiu în care îşi găsesc aplicarea. Dimpotrivă, instanţele
judecătoreşti sunt obligate, în temeiul prevederilor art.20 din Constituţia
României şi a obligaţiilor pe care România şi le-a asumat în urma ratificării
acestor pacte, convenţii şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, să ignore legile interne şi interpretările Curţii Constituţionale a
României care contravin reglementărilor internaţionale şi interpretărilor date
acestora de organele abilitate.
În
sensul aplicării cu prioritate a normelor internaţionale în materia protecţiei
juridice a drepturilor fundamentale ale omului faţă de dreptul intern, chiar
dacă există o decizie a Curţii Constituţionale în care s-a constatat
constituţionalitatea, precum şi asupra obligaţiei judecătorului naţional de a
analiza el însuşi compatibilitatea textului naţional (reţinut de Curtea Constituţională
ca fiind constituţional) cu dispoziţiile Curţii Europene a Drepturilor Omului,
s-a pronunţat chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi chiar într-o cauză
împotriva României.
Aplicând
cu prioritate reglementările internaţionale în materia drepturilor omului sau
dreptul comunitar, instanţele de judecată nu depăşesc limitele puterii
judecătoreşti şi nu îşi arogă atribuţii specifice celorlalte două puteri în
stat (legislativă şi executivă), deoarece nu creează noi norme juridice, ci le
aplică pe cele internaţionale existente în defavoarea celor interne, norme
internaţionale care, prin ratificare sau prin aderarea României la Uniunea Europeană,
au devenit parte a dreptului intern.
În
ceea ce priveşte prevederile internaţionale privitoare la drepturile
fundamentale ale omului care au fost încălcate prin reducerea pensiilor de
serviciu şi prin transformarea acestora în pensii de asigurări sociale,
potrivit art.17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: „1. Orice
persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociaţie cu
alţii.; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.”
De
asemenea, potrivit art.17 alin.1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene, intitulat „Dreptul de proprietate”: „Orice persoană are dreptul de a
deţine în proprietate, de a folosi, de a dispune şi de a lăsa moştenire
bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de
bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile şi în
condiţiile prevăzute de lege şi în schimbul unei despăgubiri juste acordate în
timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosinţa bunurilor poate fi
reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general.”, iar potrivit
art.25 din aceeaşi Cartă: „uniunea recunoaşte şi respectă dreptul persoanelor
în vârstă de a duce o viaţă demnă şi independentă şi de a participa la viaţa
socială şi culturală.”
În
fine, potrivit art.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de
România prin Legea nr.30/18 mai 1994: „Orice persoană fizică sau juridică are
dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute
de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile
precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le
consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului
general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a
amenzilor.”
Curtea
Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în nenumărate rânduri, chiar şi
împotriva României, în sensul că şi dreptul de creanţă reprezintă un „bun” în
sensul art.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dacă este suficient
de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a
avut cel puţin o „speranţă legitimă” de a îl vedea concretizat.
Mai
mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mai multe rânduri
în mod expres asupra faptului că dreptul la pensie este un „bun” în sensul
art.1 din Protocolul nr.1. Practica sa a evoluat în timp, ajungându-se la
concluzia că pensia reprezintă un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1,
indiferent dacă aceasta are la bază principiul contributivităţii sau este
stabilită în baza unei legi speciale.
În
cauza Muller c. Austriei (cauza nr.5849/1972), Curtea a reţinut că „o reducere
substanţială a nivelului pensiei ar putea fi considerată ca afectând substanţa
dreptului de proprietate şi chiar a dreptului de a rămâne beneficiar al
sistemului de asigurare la bătrâneţe”.
Reducerea
pensiei de serviciu şi transformarea acesteia în pensie de asigurări sociale,
precum şi lipsirea contestatoarei de dreptul de a mai primi vreodată sumele de
bani constând în diferenţa dintre pensia de serviciu şi cea de asigurări
sociale reprezintă, indiscutabil, o ingerinţă ce a avut ca efect privarea
contestatoarei de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului
paragraf al art.1 din Protocolul nr.1.
Prima
condiţie a privării de proprietate este ca ingerinţa să fie prevăzută de lege.
Această primă condiţie semnifică în dreptul intern legalitatea privării de
proprietate, principiu care, la rândul lui, presupune îndeplinirea a două
cerinţe: să existe o lege în sensul Convenţiei, în temeiul căreia să fi avut
loc privarea de proprietate; legea să îndeplinească acele calităţi determinate
de Curte în jurisprudenţa sa, adică să fie accesibilă, precisă şi previzibilă.
Legea
nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor îndeplineşte
condiţiile menţionate anterior, fiind un act normativ accesibil, precis şi
previzibil în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Cea
de a doua condiţie a privării de proprietate presupune ca ingerinţa să
urmărească un scop legitim de interes general, adică să intervină pentru o
cauză de utilitate publică.
Justificarea
de către Guvern a adoptării legii criticate are în vedere „evoluţia crizei
economice în anul 2009, precum şi extinderea acesteia în cursul anului 2010”. Astfel, Guvernul
consideră că „se impune adoptarea de măsuri în vederea respectării
angajamentelor asumate de România prin semnarea acordurilor de împrumut cu
organisme financiare internaţionale, acorduri absolut necesare pentru
stabilitatea economică a României, pentru atingerea ţintelor de deficit ale
bugetului general consolidat în anul 2010”. Totodată, se arată în expunerea de
motive, neadoptarea acestor măsuri ar duce la pierderea acordurilor cu
instituţiile financiare internaţionale, cu consecinţa creării unor dezechilibre
macroeconomice, de natură să ducă la imposibilitatea relansării economice,
precum şi la creşterea excesivă a deficitului bugetar.
Soluţia
legislativă cuprinsă în art.1 lit.c din Legea nr.119/2010 a fost determinată,
aşadar, de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă şi din
justificarea Guvernului. Securitatea naţională nu implică numai securitatea
militară, ci are şi o componentă socială şi economică. Nu numai existenţa unei
situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii „securitate naţională”,
ci şi alte aspecte din viaţa statului, precum cele economice, financiare,
sociale, care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi
gravitatea fenomenului. Situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta,
în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit,
securitatea naţională.
Asigurarea
stabilităţii economice a ţării şi apărarea siguranţei naţionale sunt noţiuni
care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” şi de „cauză de
utilitate publică”. În consecinţă, s-a apreciat că este îndeplinită şi cea de a
doua condiţie a privării de proprietate.
Privarea
de proprietate impune statului obligaţia de a despăgubi pe proprietar, pentru
că fără plata unei sume rezonabile raportate la valoarea bunului ea constituie
o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de
art.1 din Protocolul nr.1. Imposibilitatea de a obţine fie şi o despăgubire
parţială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a
echilibrului între necesitatea protecţiei dreptului de proprietate şi
exigenţele de ordin general.
S-a
reţinut că Legea nr.119/2010 nu oferă contestatoarei posibilitatea de a obţine
despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a
despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanţele
speţei, cu atât mai mult cu cât nicio circumstanţă excepţională nu a fost
invocată de Guvern pentru a o justifica. În cuprinsul Legii nr.119/2010 a fost
justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu şi lipsa totală a
despăgubirilor. Lipsa totală a despăgubirilor i-a impus contestatoarei o
sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul său de
proprietate garantat de art.1 din Protocolul nr.1.
Reducerea
pensiei de serviciu odată cu transformarea ei în pensie de asigurări sociale şi
imposibilitatea contestatoarei de a-şi mai recupera vreodată sumele de bani
rezultate din diferenţa dintre pensia de serviciu anterioară şi pensia de
asigurări sociale au dus la ruperea, în defavoarea acesteia, a justului
echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele
interesului general.
De
asemenea, procedându-se la recalcularea pensiei şi la lipsirea contestatoarei
de cea mai mare parte a dreptului de pensie deja câştigat, s-a adus atingere
chiar substanţei dreptului de proprietate al acesteia, atingere care, în
concepţia instanţei europene, este incompatibilă cu dispoziţiile art.1 din
Protocolul nr.1 la
Convenţie.
În
aceste condiţii, instanţa a apreciat că prin recalcularea pensiei de serviciu
şi prin transformarea acesteia în pensie de asigurări sociale, în baza Legii
nr.119/2010, au fost încălcate dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1.
Întrucât
în cauza de faţă decizia de pensie contestată a fost emisă de către Casa de
Pensii a Sectorului 4 B., instanţa a respins contestaţia formulată împotriva
Casei de Pensii a Municipiului B.
Instanţa
a respins cererea contestatoarei privind acordarea cheltuielilor de judecată,
cu motivarea că la dosar nu au fost depuse dovezi privind cheltuielile
efectuate de către contestatoare cu acest proces.
Împotriva sentinţei a formulat recurs, în termen
legal, intimata Casa de Pensii a Municipiului B., criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie astfel:
- Invocând excepţia lipsei calităţii procesuale
pasive a intimatei Casa de Pensii a Sectorului 4 B., recurenta a arătat că
aceasta dintâi nu poate sta în judecată în nume propriu, neavând personalitate
juridică, nici organe proprii de conducere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 2
din Statutul Casei Naţionale de Pensii. Hotărârea pronunţată împotriva unei
astfel de persoane nu poate fi pusă în aplicare, astfel că se impune anularea
acesteia. Ca efect al nulităţii, părţile procesului trebuie repuse în situaţia
anterioară.
- Recalcularea pensiilor de serviciu ale
personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al
parchetelor de pe lângă acestea s-a realizat prin determinarea punctajului
mediu anual utilizându-se algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000,
cu modificările şi completările ulterioare şi respectându-se metodologia
stabilită prin hotărâre de guvern, pe baza documentelor existente în dosarele
de pensii.
- În privinţa examenului de convenţionalitate
realizat la judecata în primă instanţă, se susţine că beneficiarul drepturilor
de asigurări sociale nu poate revendica o parte exclusivă şi determinată din
fondul de asigurări sociale, ci are doar o aşteptare de a i se plăti nişte sume
la data acordării pensiei. Doar în aceste împrejurări sunt de reţinut
considerentele enunţate în decizia Muller contra Austriei, respectiv faptul că
o reducere substanţială a nivelului pensiei ar putea fi considerată ca afectând
substanţa dreptului de proprietate şi chiar a dreptului de a rămâne beneficiar
al sistemului de asigurare la bătrâneţe.
În cazul enunţat însă era vorba despre o reducere a
drepturilor calculate în baza contribuţiilor beneficiarului, şi nu de o
reducere a indemnizaţiei acordate de stat din bugetul propriu, fără a avea la
bază sistemul contributivităţii. Bunul garantat de CEDO este aşadar pensia, aşa
cum rezultă aceasta în urma contribuţiilor de-a lungul unei activităţi profesionale,
şi nu un anumit cuantum al acesteia, nicidecum dreptul la o prestaţie
suplimentară din partea statului.
Contestatoarea a deţinut un bun actual atât timp cât
dreptul la pensia specială şi-a găsit corespondent în legislaţia naţională.
Referitor la situaţia de încălcare a normelor
comunitare se consideră că principiul solidarităţii nu poate impune cetăţenilor
ţării care contribuie la un sistem de pensii ca, suplimentar, să susţină şi
parte din bugetul statului cu destinaţia de a completa pensiile de asigurări
sociale până la nivelul pensiilor de serviciu.
În virtutea dreptului său suveran de a-şi gestiona
bugetul după cum crede de cuviinţă, statul este îndreptăţit ca, în vremuri în
care se confruntă cu dificultăţi economice, să poată interveni asupra tuturor
facilităţilor acordate exclusiv de la bugetul de stat sau în sensul reducerii
ori înlăturării acestora.
Legea nr. 119/2010 nu dispune pentru trecut şi nu
intervine asupra unor drepturi dobândite, pensiile încasate în temeiul legilor
speciale până la intrarea în vigoare a noii legi nefiind afectate. Procesul de
recalculare priveşte doar cuantumul pensiei de care va beneficia pensionarul
pentru viitor.
- În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor
Constituţiei, se arată că singura instanţă competentă a analiza conformitatea
dispoziţiilor unei legi cu normele constituţionale în vigoare este Curtea
Constituţională, iar aceasta şi-a expus deja părerea printr-o decizie declarând
Legea nr. 119/2010 ca fiind constituţională.
- În fine, se solicită ca, în cazul în care se va
admite acţiunea, să se procedeze la cenzurarea cheltuielilor de judecată
solicitate în raport cu munca îndeplinită de avocat.
În drept, recursul este
întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.5 şi 9 şi art.3041 Cod
procedură civilă.
Prin notele scrise,
intimata-contestatoare C.I. a formulat următoarele apărări:
Dacă s-ar considera că
emitenta deciziei de pensie contestate nu are capacitate de folosinţă şi nici
personalitate juridică ar însemna că toate actele emise de către această
instituţie ar fi nule de drept. Ca urmare, excepţia invocată de către recurentă
este neîntemeiată.
Prin decizia contestată
au fost nesocotite în mod flagrant condiţiile în care era justificată
încălcarea dreptului de proprietate, expres şi limitativ prevăzute de partea a
doua a art. 1 din Protocolul nr. 1, şi anume:
- privarea să fie impusă
de o cauză de utilitate publică şi să aibă un caracter temporar, şi nu
ireversibil. Prin decizie s-a diminuat în mod substanţial şi ireversibil
cuantumul pensiei de serviciu.
- să existe o
proporţionalitate, un just echilibru între interesul general urmărit şi
imperativul respectării dreptului fundamental de proprietate. În speţă nu
există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi
scopul urmărit. Un drept material dobândit cu titlu de pensie nu poate avea o
conotaţie eventuală. Este un drept garantat de lege, şi nu un drept eventual.
Pensia de serviciu nu poate fi denumită ca fiind un bun avut anterior, care,
între timp, şi-a pierdut din calităţi sau care s-a uzat, diminuându-i –se
astfel valoarea.
Recalcularea pensiilor de
serviciu este vădit neconstituţională astfel cum a decis însăşi instanţa
constituţională în alte trei decizii, cu caracter definitiv şi obligatoriu.
Examinând sentinţa prin
prisma criticilor formulate, Curtea a reţinut următoarele:
- Calitatea procesuală
pasivă a intimatei Casa de Pensii a Sectorului 4 B. decurge din atribuţiile
îndeplinite în cauză, recunoscute prin lege - art.24 din H.G. nr.13/2004
privind aprobarea Statutului Casei Naţionale de Pensii şi alte Drepturi de
Asigurări Sociale, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei contestate –
ca fiind atribuţii ale caselor teritoriale de pensii.
Aceste atribuţii constau
în stabilirea cuantumului drepturilor de asigurări sociale individuale şi în
efectuarea plăţii acestora.
În speţă, Casa de Pensii
a Sectorului 4 B. a stabilit prin decizia nr.207432/19.08.2010 cuantumul
drepturilor de pensie ale contestatoarei, prin recalcularea pensiei de
serviciu. A operat în fapt o delegare de atribuţii pentru exercitarea cărora
legea recunoaşte personalitatea juridică.
Analiza legalităţii şi
temeiniciei deciziei de pensie astfel emise se impune a fi făcută şi în
contradictoriu cu instituţia care a procedat la emiterea acesteia, chiar dacă
sub conducerea şi controlul casei teritoriale de pensii.
- Ceea ce se reproşează
printr-o altă critică soluţiei instanţei de fond este încălcarea
prevederilor art.1 lit.c) şi ale art.3 alin.(1) din Legea nr.119/2010 privind
stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, act normativ cu privire la care
s-a constatat prin Decizia nr.871/2010 a Curţii Constituţionale că nu au fost
nerespectate prevederile Constituţiei în raport de criticile ce au făcut
obiectul dosarului nr.1522A/2010.
Practic
se invocă înlăturarea nelegală a prevederilor dreptului intern şi ignorarea
caracterului general obligatoriu al deciziilor de respingere a obiecţiei de
neconstituţionalitate.
Critica
se încadrează în motivul de nelegalitate şi netemeinicie reglementat de
dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, potrivit căruia hotărârea
pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau
aplicarea greşită a legii.
Aceasta
s-a reţinut a nu fi fondată.
Prin
hotărârea atacată, tribunalul a făcut aplicarea, cu prioritate faţă de
reglementările interne, a dispoziţiilor internaţionale privitoare la drepturile
fundamentale ale omului cuprinse în pactele, convenţiile şi tratatele la care
România este parte.
Normele
de drept intern înlăturate, respectiv dispoziţiile Legii nr.119/2010 în baza
cărora a fost recalculată pensia de serviciu a intimatei-contestatoare, nu au
fost examinate, din perspectiva conformităţii acestora cu prevederile
Constituţiei.
Actul
normativ nou a făcut obiectul controlului de constituţionalitate prin Deciziile
nr.871/2010 şi 873/2010, Curtea Constituţională stabilind că dispoziţiile art.1
lit.a), b), d)-i) şi art.2-12 din Legea nr.119/2010 sunt constituţionale în
raport de criticile formulate.
Caracterul
general obligatoriu al deciziilor de respingere a obiecţiei de
neconstituţionalitate pronunţate în cadrul controlului constituţionalităţii
legilor înainte de promulgare, astfel consacrat în dispoziţiile art.147
alin.(4) din Constituţie poate fi interpretat, prin raportare la dispoziţiile
art.18 alin.(3) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale şi la efectul de continuare a procedurii de legiferare, în
sensul existenţei unei obligaţii a autorităţii de a aplica dispoziţiile a căror
constituţionalitate a fost confirmată prin decizie, de la momentul intrării în
vigoare a actului normativ examinat.
Obligaţia
de aplicare a acestor dispoziţii legale nu este însă una absolută, deoarece, în
litigiul dedus judecăţii, părţile pot invoca excepţia de neconstituţionalitate
a aceloraşi dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare, având legătură cu
soluţionarea cauzei.
În
cazul de faţă, însă, instanţa de judecată a fost învestită a se pronunţa asupra
modului de interpretare sau de aplicare a prevederilor Legii nr.119/2010 în raport
cu normele internaţionale privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale,
aspecte care nu pot face obiectul controlului de constituţionalitate.
Potrivit
art.1 şi 2 din Legea nr.47/1992, republicată, Curtea Constituţională este
garantul supremaţiei Constituţiei, asigurând controlul constituţionalităţii
legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a
ordonanţelor Guvernului.
Conformitatea
normelor de drept intern cu Convenţia şi Protocoalele adiţionale ratificate de
România prin Legea nr.30/1994, devenite, de altfel, şi prin acţiunea art.11
alin.2 din Constituţie parte a dreptului intern, constituie o problemă de
convenţionalitate a cărei soluţionare este de competenţa instanţelor
judecătoreşti potrivit art.20 alin.2 din Constituţie.
În
cauza Dumitru Popescu contra României, prin hotărârea din 26.04.2007, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că prevederile Convenţiei fac parte
integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare. Acest aspect
implică, pentru judecătorul naţional, obligaţia de a asigura efectul deplin al
normelor acesteia, asigurându-le
preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională,
fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor.
Curtea
a constatat că un sistem bazat pe supremaţia Convenţiei şi a jurisprudenţei
aferente acesteia asupra dreptului intern permite instanţelor naţionale să
înlăture – din oficiu sau la cererea părţilor – prevederile pe care le
consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale.
Faţă
de cele reţinute mai sus, s-a constatat că interpretarea instanţei de fond în
sensul că poate proceda la analiza conformităţii actului normativ intern supus
deja controlului de constituţionalitate cu normele convenţionale este dată în
aplicarea dispoziţiilor art.126 alin.1 din Constituţie, potrivit cărora
justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin
celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege. Faptul că printre
argumentele părţilor se regăsesc şi trimiteri la deciziile Curţii
Constituţionale nu este de natură să împiedice instanţa la interpretarea
sistematică a normelor interne în raport cu Convenţia.
- Legat de controlul de
convenţionalitate realizat la judecata în primă instanţă, recurenta recunoaşte
natura de bun în sensul art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie a părţii
necontributive din pensia de serviciu, dar consideră drept câştigat numai
prestaţiile de asigurări sociale realizate cu acest titlu până la intrarea în
vigoare a noii legi.
Aceasta consideră că
suprimarea acestor prestaţii pentru viitor nu are semnificaţia unei
exproprieri.
Aşa cum s-a reţinut şi la
instanţa de fond, deşi în jurisprudenţa sa Curtea a operat o distincţie între
prestaţiile sociale plătite în raport de contribuţia avută la sistemul de
asigurări sociale şi cele plătite fără nicio referire la principiul
contributivităţii, a statuat că, în cazul în care legislaţia statului prevede
plata unor prestaţii sociale – indiferent dacă această plată este sau nu
condiţionată de existenţa unor contribuţii anterioare – atunci se impune a se
considera că respectiva legislaţie naţională generează un drept de proprietate
care intră în sfera de aplicare a art.1 al Primului Protocol adiţional la Convenţie pentru persoanele
care întrunesc condiţiile prevăzute de respectiva legislaţie (cauza Reveliotis
contra Greciei – cererea nr.48775/06).
Pensia de serviciu a
personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al
parchetelor de pe lângă acestea, suprimată prin procedura de recalculare
reglementată de dispoziţiile Legii nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri
în domeniul pensiilor are încă o bază legală la momentul intrării în vigoare a
acestei legi, şi anume art.68 din Legea nr.567/2004 privind statutul
personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al
parchetelor de pe lângă acestea.
În confirmarea existenţei
acestei baze legale, art.12 din Legea nr.119/2010 prevede că persoanele ale
căror drepturi de pensie sunt stabilite, în condiţiile legii, ulterior datei
intrării în vigoare a prezentei legi, vor fi supuse automat procesului de
recalculare, astfel cum este reglementat de prezenta lege.
Pensiile de serviciu
instituind un regim special compensatoriu pentru anumite categorii socio-profesionale
supuse unui statut special au existat şi sub forma altor sisteme de pensii în
perioada în care a fost în vigoare Legea nr.3/1977 privind pensiile de
asigurări sociale de stat şi asistenţă socială, dar şi în perioada ulterioară
adoptării Legii nr.19/2000, legea-cadru care a aşezat pe principii noi întreaga
legislaţie a pensiilor.
Nu în ultimul rând, este
de reţinut că intimata-contestatoare a fost înscrisă la pensie de serviciu prin
decizia nr.207432/29.10.2009 emisă de Casa de Pensii a Municipiului B., după ce
s-a constatat că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.68 din Legea
nr.567/2004 spre a încasa o astfel de pensie.
Concluzia nu poate fi
decât aceea că suntem în prezenţa unui bun în sensul art.1 din Primul Protocol
adiţional la Convenţie,
dreptul la pensia de serviciu fiind recunoscut de lege, în considerarea
statutului, a incompatibilităţilor prevăzute de acesta pentru personalul în
discuţie, chiar şi la momentul recalculării pensiei prin decizia contestată.
De asemenea, din
modalitatea reglementată de Legea nr.119/2010 de recalculare a pensiilor de
serviciu, care devin pensii în înţelesul Legii nr.19/2000, a rezultat
suprimarea pensiei de serviciu, căci se valorifică numai veniturile pentru care
a fost achitată contribuţia de asigurări sociale sau care au intrat în baza de
calcul a pensiilor din sistemul public.
Aceasta constituie o
privare de proprietate în sensul art.1 din Protocol, aşa cum s-a reţinut şi în
considerentele sentinţei.
Teoria drepturilor
câştigate invocată în argumentarea recursului, este străină de cercetarea
ingerinţei în exercitarea dreptului de proprietate care se va face prin
raportare la momentul de la care a fost dispusă şi a produs efecte, la
mijloacele utilizate pentru atingerea scopului declarat.
Privarea de proprietate
trebuie să fie prevăzută de o lege previzibilă, în sensul posibilităţii
ordonării comportamentului destinatarilor normelor de drept.
Pensiile de serviciu se
bucură de recunoaştere sau consacrare în legislaţia internă de lungă durată, aşa
cum s-a arătat mai sus, iar a personalului auxiliar de specialitate din cadrul
instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea încă din
ianuarie 2006, subsecvent adoptării statutului.
În condiţiile în care se
stabilesc incompatibilităţi şi interdicţii în exercitarea anumitor funcţii iar
pentru compensarea privaţiunilor, inconvenientelor, reprezentând în acelaşi
timp limitări ale drepturilor economice şi sociale, dar şi în considerarea
importanţei, a răspunderii, a riscurilor profesiei, se regăsesc în legislaţia
veche şi în cea actuală prevederi prin care este recunoscut dreptul la pensia
de serviciu, este greu de prevăzut o modificare radicală a intenţiei
legiuitorului în sensul menţinerii statutelor speciale dar al desfiinţării
pensiilor de serviciu.
Din acest punct de
vedere, norma internă nu îndeplineşte condiţia de a fi previzibilă.
Dacă avem în vedere
scopul urmărit prin adoptarea Legii nr.119/2010 – reducerea deficitului
bugetar, măsura desfiinţării cu caracter definitiv a pensiei de serviciu nu
respectă condiţia proporţionalităţii între interesul general urmărit şi dreptul
despre a cărui protecţie este vorba.
De asemenea, măsura
desfiinţării cu caracter perpetuu a pensiei de serviciu recunoscute în
considerarea statutului special al categoriei profesionale nu poate fi
justificată prin necesitatea eliminării inechităţilor existente în sistem. Nu
poate fi invocată protecţia egală a legii în condiţii de statut, riscuri şi
importanţă a funcţiei distincte.
Sarcina impusă
contestatoarei este excesivă nu numai faţă de durata măsurii, dar şi prin
efectul pe care îl produce – o diminuare drastică a venitului de înlocuire
pentru pierderea totală sau parţială a veniturilor profesionale ca urmare a
bătrâneţii.
Este vorba despre o
scădere a pensiei de la 5627 lei la 1134 lei. Faţă de un astfel de efect este
dificil de adaptat comportamentul viitor al destinatarului legii. Faţă de
obligaţiile financiare deja asumate se creează posibilitatea de a lipsi pensia
de funcţia pe care o are, de a o situa la un nivel de trai care să asigure
sănătatea şi bunăstarea lui şi a familiei sale, cuprinzând hrana,
îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, aşa cum acesta este reglementat
de art.25 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Acest lucru este cu atât
mai mult posibil cu cât lipseşte în norma internă orice altă modalitate de
compensare a ingerinţei.
Dacă acordarea pensiilor
de serviciu suportate din bugetul statului ţine de politica statului, aşa cum
se susţine în motivarea recursului, desfiinţarea celor acordate nu poate fi
dispusă decât cu respectarea condiţiilor privitoare la ingerinţa din partea
autorităţii publice asupra dreptului proprietarului la respectarea bunurilor
sale.
Cum aceste condiţii nu au
fost respectate cumulativ, concluzia instanţei de fond în sensul îndreptăţirii
contestatoarei la menţinerea în plată a drepturilor de pensie de serviciu este
rezultatul interpretării şi aplicării judicioase a normelor legale incidente în
cauză.
Referitor la cererea de
reducere a cheltuielilor de judecată, s-a constatat că este lipsită de obiect,
deoarece nu s-a formulat de către partea adversă o astfel de solicitare.
Întrucât nu se regăseşte cu
privire la soluţia instanţei de fond motivul de nelegalitate şi netemeinicie
reglementat de dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă în care se
încadrează criticile formulate, în baza art.312 Cod procedură civilă recursul a
fost respins ca nefondat.