Sistem public de
asigurări de sănătate. Calitatea de asigurat a avocatului.
Art.211 alin.1, art.212, art.257 şi art.209 alin.2 din Legea
nr.95/2006,
Art.29 şi art.34 alin.4 ale Ordinului CNAS nr.617/2007
Potrivit art.
257 alin. 1, 2 şi 5 şi 7 şi art. 259 din Legea nr.95/2006, persoana asigurată
are obligaţia plăţii unei contribuţii băneşti lunare pentru asigurările de
sănătate. În cazul persoanelor ce desfăşoară activităţi independente care se
supun impozitului pe venit contribuţia
se plăteşte trimestrial sub forma unei cote ce se aplică asupra veniturilor
impozabile realizate de aceştia. Pentru aceştia, obligaţia virării contribuţiei
de asigurări sociale de sănătate revine asiguraţilor.
Nu are suport
interpretarea potrivit căreia legea, deşi stabileşte obligativitatea
asigurării, lasă la aprecierea persoanelor vizate ca şi asiguraţi încheierea
contractului cu casa de asigurări.
(Decizia
nr. 2093/R-cont/5 octombrie 2011)
Prin
cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea
la data de 05.04.2011, reclamantul C. O. a chemat în judecată pe pârâta Casa de
Asigurări de Sănătate Vâlcea, solicitând instanţei să dispună anularea
dispoziţiei de soluţionare nr.1719/24.03.2011 şi a deciziei de impunere
nr.539/20.01.2011, precum şi suspendarea executării deciziei de impunere până
la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
În
motivarea cererii reclamantul a arătat că, prin decizia de impunere
nr.539/2011, s-au stabilit în sarcina sa, în calitate de avocat în Baroul
Vâlcea, obligaţii datorate către F.N.U.A.S.S. în cuantum de 40.187 lei, din
care 22.248 lei cu titlu de contribuţie, 14.759 lei cu titlu de dobânzi şi
3.170 lei cu titlu de penalităţi, debite aferente perioadei trimestrul I 2006 –
trimestrul IV 2010.
Atât
decizia de impunere, cât şi decizia de soluţionare a contestaţiei
administrative sunt nelegale şi netemeinice pentru motive de formă şi pentru
motive de fond.
Astfel,
decizia de impunere nu cuprinde toate elementele obligatorii prev. de art.43
alin.2 Cod procedură fiscală, în sensul că nu arată modalitatea de calcul al
contribuţiilor, dobânzilor şi penalităţilor şi nu face menţiune despre
deciziile care trebuia a fi întocmite conform art.114 alin.4 Cod procedură fiscală
rap.la art.216 din Legea nr.95/2006 şi la art.36 din Ordinul CNAS
nr.617/13.08.2007. Aceasta echivalează cu nemotivarea în fapt a deciziei de
impunere.
De
asemenea, decizia de impunere nu face referiri, în ce priveşte temeiul de
drept, la legile sus arătate, care sunt incidente în cauză. În plus, art.119
Cod procedură fiscală vizează dobânzile în cazul sumelor de restituit sau de
rambursat de la buget, iar nu dobânzile la pretinse sume datorate bugetului.
În
mod nelegal s-a apreciat prin decizia de soluţionare a contestaţiei că plata
contribuţiilor la asigurările sociale de sănătate nu este condiţionată de
încheierea unui contract de asigurare, susţinându-se că încheierea contractului
respectiv este consecutivă dobândirii calităţii de asigurat prin plata
contribuţiei la fond. În realitate, art.211 alin.1 din Legea nr.95/2006 prevede
obligativitatea încheierii contractului de asigurare, iar potrivit art.212
calitatea de asigurat se dovedeşte cu documentul justificativ eliberat de Casa
de Asigurări. Art.257 din aceeaşi lege, la care fac trimitere actele contestate
în cauză, statuează că persoana asigurată are obligaţia de a plăti o
contribuţie bănească lunară pentru asigurări de sănătate, iar din dispoziţiile
art.209 alin.2 se deduce că pentru persoanele care desfăşoară activităţi
liberale, cum este profesia de avocat, obligaţia plăţii contribuţiei este
subsecventă dobândirii calităţii de asigurat şi, pe cale de consecinţă,
încheierii contractului de asigurare. Or, o astfel de cerinţă privitoare la încheierea
contractului nu a fost realizată în cauză.
În
acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art.29 şi art.32 alin.4 din Ordinul CNAS
nr.617/2007, care fac referire la persoanele fizice asigurate pe bază de
contract de asigurare de sănătate.
Reclamantul
a mai arătat că obligaţia de asigurare este obligaţie de a face şi că singurul
efect al neexecutării acesteia este că persoana neasigurată nu poate beneficia
decât de pachetul minimal de servicii, aşa cum este el definit în art.201
alin.1 lit.e) din Legea nr.95/2006.
Cu
privire la suspendarea executării deciziei de impunere, reclamantul a arătat că
actul este nelegal pentru argumentele sus arătate, iar executarea lui este de
natură să-i creeze o pagubă iminentă.
Pârâta
Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea a depus întâmpinare solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată şi
arătând, în esenţă, că actele contestate au conţinutul formal prevăzut de lege
şi că reclamantul avea obligaţia de a plăti trimestrial contribuţia de
asigurări de sănătate în temeiul legii, încheierea contractului fiind
consecutivă dobândirii calităţii de asigurat prin plata contribuţiei la fond,
aşa cum rezultă din art.211 alin.1 din Legea nr.95/2006.
Pârâta
a mai arătat că Ordinul CNAS nr.617/2007 stabileşte că, pentru persoanele fizice
pentru care colectarea veniturilor nu se face de ANAF, titlul de creanţă îl
constituie decizia de impunere emisă de Casa de Asigurări de Sănătate conform
informaţiilor primite pe bază de Protocol de la ANAF.
Prin sentinţa nr.1466/28.06.2011,
Tribunalul Vâlcea – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal
a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului, reţinând următoarele:
Decizia de
impunere conţine toate elementele instituite expres de lege, prevăzute de
art.43 alin.2 din OG nr.92/2003: denumirea organului emitent; data la care a
fost emisă; datele de identificare a contribuabilului; obiectul actului
administrativ fiscal, motivele de fapt şi de drept; numele şi semnătura
persoanei împuternicite; ştampila intimatei; termenul de depunere a
contestaţiei.
De asemenea,
conţine motivul de fapt şi de drept şi arată contribuţia principală, dobânzile
şi penalităţile, iar fişa de calcul depusă ulterior la dosarul cauzei face
dovada cuantumului acestora.
Potrivit
dispoz. art.208 alin.3, art.21 alin.1, art.257 alin.2 lit.b din Legea
nr.95/2006 şi art.-8 alin.1 din Anexa la Ordinul CNAS
nr.617/2007, asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii, toţi cetăţeni
români cu domiciliul în ţară având obligaţia plăţii contribuţiei de asigurare
potrivit textelor de lege sus citate. Încheierea contractului de asigurare este
consecutivă dobândirii calităţii de asigurat prin plata contribuţiei la fond,
sens în care trebuie interpretate dispoz.art.211 alin.1 din Legea nr.95/2006.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul, care, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 şi
art.3041 Cod procedură civilă, a criticat-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie, arătând următoarele:
1. Prima
instanţă nu a analizat motivul invocat în cererea de chemare în judecată relativ
la lipsa deciziilor care, în ce priveşte dobânzile şi penalităţile de
întârziere, trebuia a fi emise conform dispoziţiilor art.119 alin.4 Cod
procedură fiscală rap.la art.216 din Legea nr.95/2006 şi la art.36 din Ordinul
CNAS nr.617/2007, în lipsa respectivelor decizii neputându-se stabili dobânzi
şi penalităţi la suma pretins datorată.
De altfel, după
ce a reţinut iniţial cauza în pronunţare, prima instanţă a dispus repunerea
acesteia pe rol, solicitând pârâtei să depună la dosar tocmai deciziile sus
arătate. Pârâta a depus însă o fişă de calcul pentru obligaţiile bugetare, ceea
ce nu echivalează cu o decizie, fişă emisă după 4 luni de la emiterea deciziei
de impunere.
Recurentul a
mai arătat că instanţa Curţii Europeane a Drepturilor Omului a statuat, în
interpretarea art.6 alin.1 din Convenţie, că judecătorul are obligaţia de a
proceda la analiza efectivă a mijloacelor, argumentelor şi probelor invocate de
părţi, obligaţie care în speţă nu a fost îndeplinită de către instanţa de fond.
2. În mod nelegal
a apreciat tribunalul că plata contribuţiilor la asigurările sociale de
sănătate nu este condiţionată de încheierea unui contract de asigurare, deşi,
din dispoziţiile art.211 alin.1, art.212, art.257 şi art.209 alin.2 din Legea
nr.95/2006, precum şi dispoziţiile art.29 şi art.34 alin.4 ale Ordinului CNAS
nr.617/2007, rezultă, dimpotrivă, că dobândirea calităţii de asigurat este
condiţionată de încheierea contractului de asigurare, doar în temeiul acestuia
născându-se obligaţia plăţii contribuţiei.
Chiar dacă
contractul încheiat cu pârâta este un contract de adeziune, el continuă să
rămână un contract sinalagmatic şi voinţa părţilor este definitorie pentru
clauzele acestuia. Cum în speţă nu a fost încheiat un contract de asigurare,
intimata-pârâtă nu poate pretinde plata asigurării.
Recurentul a
mai arătat şi că în ipoteza în care obligaţia ar izvorî ope legis ar
rămâne fără valenţă încheierea contractului de asigurare, aşa cum stipulează
actele normative sus arătate, fiind elementar că aceeaşi obligaţie nu-şi poate
avea izvorul atât în lege cât şi în contract.
Recurentul a
arătat în final că obligaţia de asigurare este obligaţie de a face şi că
singurul efect al neexecutării acesteia este că persoana neasigurată nu poate
beneficia decât de pachetul minimal de servicii, aşa cum este el definit în
art.201 alin.1 lit.e) din Legea nr.95/2006.
Intimata-pârâtă
a depus întâmpinare, solicitând
respingerea recursului ca nefondat pentru argumentele prezentate şi în
întâmpinarea depusă şi în faţa instanţei de fond.
Examinând
sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport de dispoz. art.
304 pct. 9 şi art. 3041
C.proc.civ., Curtea
a constatat că recursul nu este fondat.
1. Chiar dacă
tribunalul nu a dat un răspuns explicit argumentului reclamantului relativ la
nelegalitatea deciziei de impunere pentru faptul că în decizie nu se face
menţiune despre deciziile ce trebuiau întocmite conform art. 119 (indicat ca
art. 114 în cererea de chemare în judecată) alin. 4 C.proc.fisc. rap.la art. 216
din Legea nr. 95/2006 şi la art. 36 din Ordinul CNAS nr. 617/2007, Curtea a
constatat că răspunsul a fost implicit.
Astfel,
tribunalul a constatat că decizia de impunere conţine toate elementele
instituite expres de lege, prevăzute de art.43 alin.2 din OG nr.92/2003, iar
această constatare este corectă.
Decizia
cuprinde motivele de fapt pentru care a fost impusă suma, iar faptul că acestea
sunt foarte succinte nu echivalează cu absenţa lor câtă vreme sunt suficient de
explicite şi sunt neechivoce în ce priveşte obligaţia impusă.
Art. 119 alin.
4 C.proc.fisc.
prevede că „(4) Dobânzile şi penalităţile de întârziere se
stabilesc prin decizii întocmite în condiţiile aprobate prin ordin al
preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, cu excepţia situaţiei
prevăzute la art. 142 alin. (6)”.
Art. 216 din
Legea nr. 95/2006 prevede că „În cazul neachitării la termen, potrivit legii, a
contribuţiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele
pentru care colectarea veniturilor se face de Agenţia Naţională de Administrare
Fiscală, denumită în continuare ANAF, CNAS, prin casele de asigurări sau
persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de
executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului şi a
majorărilor de întârziere în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003
privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare”.
Art. 36 din
Ordinul CNAS nr. 617/2007 prevede că „CNAS, prin CAS sau persoane fizice ori
juridice specializate, procedează la aplicarea masurilor de executare silita
pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului si a majorărilor de
întârziere datorate de persoanele fizice, altele decât cele pentru care
colectarea se realizează de către ANAF, potrivit prevederilor Codului de
procedura fiscala si ale prezentelor norme metodologice”.
Potrivit art.
256 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 „Colectarea contribuţiilor persoanelor
juridice şi fizice care au calitatea de angajator se face de către Ministerul
Finanţelor Publice, prin ANAF, în contul unic deschis pe seama CNAS în
condiţiile legii, iar colectarea contribuţiilor persoanelor fizice, altele
decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către ANAF, se
efectuează de către casele de asigurări”.
În primul
rând, relativ la dobânzi şi penalităţi, s-a constatat că recurentul reclamant
nu a arătat în ce fel emiterea unei decizii de impunere pentru o creanţă
principală constând în contribuţii la
FNUASS, precum şi pentru accesoriile aferente, contravine
art. 119 C.proc.fisc. De asemenea, nu s-a arătat ce anume condiţii
ce ar fi impuse prin Ordinul preşedintelui ANAF la care face referire textul
legal respectiv nu sunt respectate.
În al doilea
rând, s-a constatat că faptul că accesoriile au fost stabilite prin aceeaşi
decizie care impune şi plata obligaţiei principale, nu înseamnă că ele nu sunt
stabilite legal. Pentru accesorii trebuie emise decizii separate atunci când
existenţa lor este constată aparte de obligaţia principală cu privire la care
s-a emis deja titlu de creanţă. În speţă. accesoriile sunt cuprinse în mod
valabil în decizia prin care se individualizează şi obligaţia principală cu
privire la care s-a constat depăşirea termenului de scadenţă.
Textul art.
119 alin. 4 C.proc.fisc.
nu face decât să consacre regula că şi pentru accesoriile fiscale trebuie emisă
decizie.
Cât priveşte
arătarea modului de calcul al contribuţiei şi accesoriilor, Curtea a constatat
că acesta nu este un element esenţial pentru valabilitatea actului administrativ
prin prisma art. 43 alin. 2 C.proc.fisc.,
astfel că nu l-a reţinut ca motiv valabil de nelegalitate.
2. Cât
priveşte obligativitatea plăţii contribuţiei la FNUASS, Curtea a constatat
că prima instanţă a interpretat şi aplicat corect legea.
Astfel, potrivit
art. 208 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 95/2006, asigurările sociale de sănătate
reprezintă principalul sistem de finanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei, sunt
obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar, iar obiectivele sistemului
de asigurări sociale de sănătate se realizează inclusiv pe baza principiului participării
obligatorii la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru
formarea Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.
Potrivit art.
211 alin. 1 şi 2 din aceeaşi lege, „Sunt asiguraţi, potrivit prezentei
legi, toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară, (…), în condiţiile
prezentei legi. În această calitate, persoana în cauză încheie un contract de
asigurare cu casele de asigurări de sănătate, direct sau prin angajator, al
cărui model se stabileşte prin ordin al preşedintelui CNAS cu avizul
consiliului de administraţie. (2) Calitatea de asigurat şi drepturile de
asigurare încetează odată cu pierderea dreptului de domiciliu sau de şedere în
România”.
Prin urmare,
legea instituie ca regulă asigurarea obligatorie pentru fiecare român cu
domiciliul în ţară. Asigurarea atrage plata unei contribuţii, cu anumite
excepţiile stricte prevăzute de art. 213.
Obligativitatea
asigurării nu dă voie persoanelor vizate de lege să opteze între a plăti sau nu
contribuţia sub pretextul că nu au încheiat un contract cu casa de asigurări.
Încheierea
respectivului contract este o obligaţie derivată din obligativitatea
asigurării.
După
încheierea contractului şi în temeiul acestuia, decurg obligaţiile părţilor aşa
cum şi le-au asumat, în limitele prescripţiilor legale, inclusiv obligaţia
prev. de art. 215 alin. 3 pentru persoanele fizice
care realizează venituri din activităţi independente, cum sunt avocaţii, şi
care constă în depunerea obligatorie la casele de asigurări de sănătate cu care
au încheiat contractul de asigurare a declaraţiilor privind obligaţiile faţă de
Fond.
Potrivit art.
257 alin. 1, 2 şi 5 şi 7 şi art. 259, persoana asigurată are obligaţia plăţii
unei contribuţii băneşti lunare pentru asigurările de sănătate. În cazul persoanelor ce desfăşoară activităţi independente care se supun
impozitului pe venit contribuţia se
plăteşte trimestrial sub forma unei cote ce se aplică asupra veniturilor
impozabile realizate de aceştia. Pentru aceştia, obligaţia virării contribuţiei
de asigurări sociale de sănătate revine asiguraţilor.
Nu are suport
interpretarea potrivit căreia legea, deşi stabileşte obligativitatea
asigurării, lasă la aprecierea persoanelor vizate ca şi asiguraţi încheierea
contractului cu casa de asigurări.
În speţă,
reclamantul nu a pretins că neîncheierea contractului respectiv poate fi
imputată pârâtei, ceea ce atrage concluzia că neîncheierea contractului i se
datorează lui însuşi.
Este real că,
potrivit art. 220 din Legea nr. 95/2006, persoanele care nu fac dovada că sunt
asigurate (potrivit art. 212 alin. 1 „Documentele prin care se atestă calitatea
de asigurat sunt, după caz, adeverinţa de asigurat sau carnetul de asigurat
eliberate prin grija casei de asigurări la care este înscris asiguratul”)
„Persoanele care nu fac dovada calităţii de asigurat beneficiază de servicii
medicale numai în cazul urgenţelor medico-chirurgicale şi al bolilor cu
potenţial endemo-epidemic şi cele prevăzute în Programul naţional de imunizări,
monitorizarea evoluţiei sarcinii şi a lăuzei, servicii de planificare familială
în condiţiile art. 223, în cadrul unui pachet minimal de servicii medicale,
stabilit prin contractul-cadru”.
Acesta însă nu
înseamnă că persoanele respective nu au obligaţia plăţii contribuţiei legale
către FNUASS. Reducerea serviciilor medicale de cate beneficiază aceste
persoane este doar consecinţa neplăţii contribuţiei şi/sau a nedovedirii
calităţii de asigurat.
Un argument în
plus al obligativităţii asigurării îl constituie şi acela că, potrivit art. 305
din Legea nr. 95/2006, constituie contravenţie refuzul
de a pune la dispoziţia organelor de control ale ANAF şi ale caselor de
asigurări a documentelor justificative şi a actelor de evidenţă necesare în
vederea stabilirii obligaţiilor la fond.
Prin urmare, chiar dacă nu se încheie contract de asigurare, o persoană
obligată să se asigure în temeiul Legii nr. 95/2006 păstrează obligaţia de a se
asigura şi de a achita contribuţia legală.
Concluzionând în sensul că recurentul reclamant
avea obligaţia de a plăti contribuţia pentru asigurările de sănătate chiar dacă nu a încheiat contract de asigurare, în
baza art. 312 alin. 1 C.proc.civ.,
Curtea a respins recursul acestuia ca nefondat.