Sistem public de asigurări de sănătate. Calitatea de asigurat a avocatului.

Art.211 alin.1, art.212, art.257 şi art.209 alin.2 din Legea nr.95/2006,

Art.29 şi art.34 alin.4 ale Ordinului CNAS nr.617/2007

Potrivit art. 257 alin. 1, 2 şi 5 şi 7 şi art. 259 din Legea nr.95/2006, persoana asigurată are obligaţia plăţii unei contribuţii băneşti lunare pentru asigurările de sănătate. În cazul persoanelor ce desfăşoară activităţi independente care se supun impozitului pe venit contribuţia se plăteşte trimestrial sub forma unei cote ce se aplică asupra veniturilor impozabile realizate de aceştia. Pentru aceştia, obligaţia virării contribuţiei de asigurări sociale de sănătate revine asiguraţilor.

Nu are suport interpretarea potrivit căreia legea, deşi stabileşte obligativitatea asigurării, lasă la aprecierea persoanelor vizate ca şi asiguraţi încheierea contractului cu casa de asigurări.

(Decizia nr. 2093/R-cont/5 octombrie 2011)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea la data de 05.04.2011, reclamantul C. O. a chemat în judecată pe pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea, solicitând instanţei să dispună anularea dispoziţiei de soluţionare nr.1719/24.03.2011 şi a deciziei de impunere nr.539/20.01.2011, precum şi suspendarea executării deciziei de impunere până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că, prin decizia de impunere nr.539/2011, s-au stabilit în sarcina sa, în calitate de avocat în Baroul Vâlcea, obligaţii datorate către F.N.U.A.S.S. în cuantum de 40.187 lei, din care 22.248 lei cu titlu de contribuţie, 14.759 lei cu titlu de dobânzi şi 3.170 lei cu titlu de penalităţi, debite aferente perioadei trimestrul I 2006 – trimestrul IV 2010.

Atât decizia de impunere, cât şi decizia de soluţionare a contestaţiei administrative sunt nelegale şi netemeinice pentru motive de formă şi pentru motive de fond.

Astfel, decizia de impunere nu cuprinde toate elementele obligatorii prev. de art.43 alin.2 Cod procedură fiscală, în sensul că nu arată modalitatea de calcul al contribuţiilor, dobânzilor şi penalităţilor şi nu face menţiune despre deciziile care trebuia a fi întocmite conform art.114 alin.4 Cod procedură fiscală rap.la art.216 din Legea nr.95/2006 şi la art.36 din Ordinul CNAS nr.617/13.08.2007. Aceasta echivalează cu nemotivarea în fapt a deciziei de impunere.

De asemenea, decizia de impunere nu face referiri, în ce priveşte temeiul de drept, la legile sus arătate, care sunt incidente în cauză. În plus, art.119 Cod procedură fiscală vizează dobânzile în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget, iar nu dobânzile la pretinse sume datorate bugetului.

În mod nelegal s-a apreciat prin decizia de soluţionare a contestaţiei că plata contribuţiilor la asigurările sociale de sănătate nu este condiţionată de încheierea unui contract de asigurare, susţinându-se că încheierea contractului respectiv este consecutivă dobândirii calităţii de asigurat prin plata contribuţiei la fond. În realitate, art.211 alin.1 din Legea nr.95/2006 prevede obligativitatea încheierii contractului de asigurare, iar potrivit art.212 calitatea de asigurat se dovedeşte cu documentul justificativ eliberat de Casa de Asigurări. Art.257 din aceeaşi lege, la care fac trimitere actele contestate în cauză, statuează că persoana asigurată are obligaţia de a plăti o contribuţie bănească lunară pentru asigurări de sănătate, iar din dispoziţiile art.209 alin.2 se deduce că pentru persoanele care desfăşoară activităţi liberale, cum este profesia de avocat, obligaţia plăţii contribuţiei este subsecventă dobândirii calităţii de asigurat şi, pe cale de consecinţă, încheierii contractului de asigurare. Or, o astfel de cerinţă privitoare la încheierea contractului nu a fost realizată în cauză.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art.29 şi art.32 alin.4 din Ordinul CNAS nr.617/2007, care fac referire la persoanele fizice asigurate pe bază de contract de asigurare de sănătate.

Reclamantul a mai arătat că obligaţia de asigurare este obligaţie de a face şi că singurul efect al neexecutării acesteia este că persoana neasigurată nu poate beneficia decât de pachetul minimal de servicii, aşa cum este el definit în art.201 alin.1 lit.e) din Legea nr.95/2006.

Cu privire la suspendarea executării deciziei de impunere, reclamantul a arătat că actul este nelegal pentru argumentele sus arătate, iar executarea lui este de natură să-i creeze o pagubă iminentă.

Pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea a depus întâmpinare solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată şi arătând, în esenţă, că actele contestate au conţinutul formal prevăzut de lege şi că reclamantul avea obligaţia de a plăti trimestrial contribuţia de asigurări de sănătate în temeiul legii, încheierea contractului fiind consecutivă dobândirii calităţii de asigurat prin plata contribuţiei la fond, aşa cum rezultă din art.211 alin.1 din Legea nr.95/2006.

Pârâta a mai arătat că Ordinul CNAS nr.617/2007 stabileşte că, pentru persoanele fizice pentru care colectarea veniturilor nu se face de ANAF, titlul de creanţă îl constituie decizia de impunere emisă de Casa de Asigurări de Sănătate conform informaţiilor primite pe bază de Protocol de la ANAF.

Prin sentinţa nr.1466/28.06.2011, Tribunalul Vâlcea – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului, reţinând următoarele:

Decizia de impunere conţine toate elementele instituite expres de lege, prevăzute de art.43 alin.2 din OG nr.92/2003: denumirea organului emitent; data la care a fost emisă; datele de identificare a contribuabilului; obiectul actului administrativ fiscal, motivele de fapt şi de drept; numele şi semnătura persoanei împuternicite; ştampila intimatei; termenul de depunere a contestaţiei.

De asemenea, conţine motivul de fapt şi de drept şi arată contribuţia principală, dobânzile şi penalităţile, iar fişa de calcul depusă ulterior la dosarul cauzei face dovada cuantumului acestora.

Potrivit dispoz. art.208 alin.3, art.21 alin.1, art.257 alin.2 lit.b din Legea nr.95/2006 şi art.-8 alin.1 din Anexa la Ordinul CNAS nr.617/2007, asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii, toţi cetăţeni români cu domiciliul în ţară având obligaţia plăţii contribuţiei de asigurare potrivit textelor de lege sus citate. Încheierea contractului de asigurare este consecutivă dobândirii calităţii de asigurat prin plata contribuţiei la fond, sens în care trebuie interpretate dispoz.art.211 alin.1 din Legea nr.95/2006.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul, care, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă, a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând următoarele:

1. Prima instanţă nu a analizat motivul invocat în cererea de chemare în judecată relativ la lipsa deciziilor care, în ce priveşte dobânzile şi penalităţile de întârziere, trebuia a fi emise conform dispoziţiilor art.119 alin.4 Cod procedură fiscală rap.la art.216 din Legea nr.95/2006 şi la art.36 din Ordinul CNAS nr.617/2007, în lipsa respectivelor decizii neputându-se stabili dobânzi şi penalităţi la suma pretins datorată.

De altfel, după ce a reţinut iniţial cauza în pronunţare, prima instanţă a dispus repunerea acesteia pe rol, solicitând pârâtei să depună la dosar tocmai deciziile sus arătate. Pârâta a depus însă o fişă de calcul pentru obligaţiile bugetare, ceea ce nu echivalează cu o decizie, fişă emisă după 4 luni de la emiterea deciziei de impunere.

Recurentul a mai arătat că instanţa Curţii Europeane a Drepturilor Omului a statuat, în interpretarea art.6 alin.1 din Convenţie, că judecătorul are obligaţia de a proceda la analiza efectivă a mijloacelor, argumentelor şi probelor invocate de părţi, obligaţie care în speţă nu a fost îndeplinită de către instanţa de fond.

2. În mod nelegal a apreciat tribunalul că plata contribuţiilor la asigurările sociale de sănătate nu este condiţionată de încheierea unui contract de asigurare, deşi, din dispoziţiile art.211 alin.1, art.212, art.257 şi art.209 alin.2 din Legea nr.95/2006, precum şi dispoziţiile art.29 şi art.34 alin.4 ale Ordinului CNAS nr.617/2007, rezultă, dimpotrivă, că dobândirea calităţii de asigurat este condiţionată de încheierea contractului de asigurare, doar în temeiul acestuia născându-se obligaţia plăţii contribuţiei.

Chiar dacă contractul încheiat cu pârâta este un contract de adeziune, el continuă să rămână un contract sinalagmatic şi voinţa părţilor este definitorie pentru clauzele acestuia. Cum în speţă nu a fost încheiat un contract de asigurare, intimata-pârâtă nu poate pretinde plata asigurării.

Recurentul a mai arătat şi că în ipoteza în care obligaţia ar izvorî ope legis ar rămâne fără valenţă încheierea contractului de asigurare, aşa cum stipulează actele normative sus arătate, fiind elementar că aceeaşi obligaţie nu-şi poate avea izvorul atât în lege cât şi în contract.

Recurentul a arătat în final că obligaţia de asigurare este obligaţie de a face şi că singurul efect al neexecutării acesteia este că persoana neasigurată nu poate beneficia decât de pachetul minimal de servicii, aşa cum este el definit în art.201 alin.1 lit.e) din Legea nr.95/2006.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat pentru argumentele prezentate şi în întâmpinarea depusă şi în faţa instanţei de fond.

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport de dispoz. art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C.proc.civ., Curtea a constatat că recursul nu este fondat.

1. Chiar dacă tribunalul nu a dat un răspuns explicit argumentului reclamantului relativ la nelegalitatea deciziei de impunere pentru faptul că în decizie nu se face menţiune despre deciziile ce trebuiau întocmite conform art. 119 (indicat ca art. 114 în cererea de chemare în judecată) alin. 4 C.proc.fisc. rap.la art. 216 din Legea nr. 95/2006 şi la art. 36 din Ordinul CNAS nr. 617/2007, Curtea a constatat că răspunsul a fost implicit.

Astfel, tribunalul a constatat că decizia de impunere conţine toate elementele instituite expres de lege, prevăzute de art.43 alin.2 din OG nr.92/2003, iar această constatare este corectă.

Decizia cuprinde motivele de fapt pentru care a fost impusă suma, iar faptul că acestea sunt foarte succinte nu echivalează cu absenţa lor câtă vreme sunt suficient de explicite şi sunt neechivoce în ce priveşte obligaţia impusă.

Art. 119 alin. 4 C.proc.fisc. prevede că „(4) Dobânzile şi penalităţile de întârziere se stabilesc prin decizii întocmite în condiţiile aprobate prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 142 alin. (6)”.

Art. 216 din Legea nr. 95/2006 prevede că „În cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuţiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, denumită în continuare ANAF, CNAS, prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului şi a majorărilor de întârziere în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.

Art. 36 din Ordinul CNAS nr. 617/2007 prevede că „CNAS, prin CAS sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea masurilor de executare silita pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului si a majorărilor de întârziere datorate de persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea se realizează de către ANAF, potrivit prevederilor Codului de procedura fiscala si ale prezentelor norme metodologice”.

Potrivit art. 256 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 „Colectarea contribuţiilor persoanelor juridice şi fizice care au calitatea de angajator se face de către Ministerul Finanţelor Publice, prin ANAF, în contul unic deschis pe seama CNAS în condiţiile legii, iar colectarea contribuţiilor persoanelor fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către ANAF, se efectuează de către casele de asigurări”.

În primul rând, relativ la dobânzi şi penalităţi, s-a constatat că recurentul reclamant nu a arătat în ce fel emiterea unei decizii de impunere pentru o creanţă principală constând în contribuţii la FNUASS, precum şi pentru accesoriile aferente, contravine art. 119 C.proc.fisc. De asemenea, nu s-a arătat ce anume condiţii ce ar fi impuse prin Ordinul preşedintelui ANAF la care face referire textul legal respectiv nu sunt respectate.

În al doilea rând, s-a constatat că faptul că accesoriile au fost stabilite prin aceeaşi decizie care impune şi plata obligaţiei principale, nu înseamnă că ele nu sunt stabilite legal. Pentru accesorii trebuie emise decizii separate atunci când existenţa lor este constată aparte de obligaţia principală cu privire la care s-a emis deja titlu de creanţă. În speţă. accesoriile sunt cuprinse în mod valabil în decizia prin care se individualizează şi obligaţia principală cu privire la care s-a constat depăşirea termenului de scadenţă.

Textul art. 119 alin. 4 C.proc.fisc. nu face decât să consacre regula că şi pentru accesoriile fiscale trebuie emisă decizie.

Cât priveşte arătarea modului de calcul al contribuţiei şi accesoriilor, Curtea a constatat că acesta nu este un element esenţial pentru valabilitatea actului administrativ prin prisma art. 43 alin. 2 C.proc.fisc., astfel că nu l-a reţinut ca motiv valabil de nelegalitate.

2. Cât priveşte obligativitatea plăţii contribuţiei la FNUASS, Curtea a constatat că prima instanţă a interpretat şi aplicat corect legea.

Astfel, potrivit art. 208 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 95/2006, asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei, sunt obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar, iar obiectivele sistemului de asigurări sociale de sănătate se realizează inclusiv pe baza principiului participării obligatorii la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

Potrivit art. 211 alin. 1 şi 2 din aceeaşi lege, „Sunt asiguraţi, potrivit prezentei legi, toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară, (…), în condiţiile prezentei legi. În această calitate, persoana în cauză încheie un contract de asigurare cu casele de asigurări de sănătate, direct sau prin angajator, al cărui model se stabileşte prin ordin al preşedintelui CNAS cu avizul consiliului de administraţie. (2) Calitatea de asigurat şi drepturile de asigurare încetează odată cu pierderea dreptului de domiciliu sau de şedere în România”.

Prin urmare, legea instituie ca regulă asigurarea obligatorie pentru fiecare român cu domiciliul în ţară. Asigurarea atrage plata unei contribuţii, cu anumite excepţiile stricte prevăzute de art. 213.

Obligativitatea asigurării nu dă voie persoanelor vizate de lege să opteze între a plăti sau nu contribuţia sub pretextul că nu au încheiat un contract cu casa de asigurări.

Încheierea respectivului contract este o obligaţie derivată din obligativitatea asigurării.

După încheierea contractului şi în temeiul acestuia, decurg obligaţiile părţilor aşa cum şi le-au asumat, în limitele prescripţiilor legale, inclusiv obligaţia prev. de art. 215 alin. 3 pentru persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente, cum sunt avocaţii, şi care constă în depunerea obligatorie la casele de asigurări de sănătate cu care au încheiat contractul de asigurare a declaraţiilor privind obligaţiile faţă de Fond.

Potrivit art. 257 alin. 1, 2 şi 5 şi 7 şi art. 259, persoana asigurată are obligaţia plăţii unei contribuţii băneşti lunare pentru asigurările de sănătate. În cazul persoanelor ce desfăşoară activităţi independente care se supun impozitului pe venit contribuţia se plăteşte trimestrial sub forma unei cote ce se aplică asupra veniturilor impozabile realizate de aceştia. Pentru aceştia, obligaţia virării contribuţiei de asigurări sociale de sănătate revine asiguraţilor.

În speţă, reclamantul nu a pretins că neîncheierea contractului respectiv poate fi imputată pârâtei, ceea ce atrage concluzia că neîncheierea contractului i se datorează lui însuşi.

Este real că, potrivit art. 220 din Legea nr. 95/2006, persoanele care nu fac dovada că sunt asigurate (potrivit art. 212 alin. 1 „Documentele prin care se atestă calitatea de asigurat sunt, după caz, adeverinţa de asigurat sau carnetul de asigurat eliberate prin grija casei de asigurări la care este înscris asiguratul”) „Persoanele care nu fac dovada calităţii de asigurat beneficiază de servicii medicale numai în cazul urgenţelor medico-chirurgicale şi al bolilor cu potenţial endemo-epidemic şi cele prevăzute în Programul naţional de imunizări, monitorizarea evoluţiei sarcinii şi a lăuzei, servicii de planificare familială în condiţiile art. 223, în cadrul unui pachet minimal de servicii medicale, stabilit prin contractul-cadru”.

Acesta însă nu înseamnă că persoanele respective nu au obligaţia plăţii contribuţiei legale către FNUASS. Reducerea serviciilor medicale de cate beneficiază aceste persoane este doar consecinţa neplăţii contribuţiei şi/sau a nedovedirii calităţii de asigurat.

Un argument în plus al obligativităţii asigurării îl constituie şi acela că, potrivit art. 305 din Legea nr. 95/2006, constituie contravenţie refuzul de a pune la dispoziţia organelor de control ale ANAF şi ale caselor de asigurări a documentelor justificative şi a actelor de evidenţă necesare în vederea stabilirii obligaţiilor la fond.

Prin urmare, chiar dacă nu se încheie contract de asigurare, o persoană obligată să se asigure în temeiul Legii nr. 95/2006 păstrează obligaţia de a se asigura şi de a achita contribuţia legală.

Concluzionând în sensul că recurentul reclamant avea obligaţia de a plăti contribuţia pentru asigurările de sănătate chiar dacă nu a încheiat contract de asigurare, în baza art. 312 alin. 1 C.proc.civ., Curtea a respins recursul acestuia ca nefondat.