Superioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului faţă de normele de drept interne. Obligaţia judecătorului naţional de a asigura efectul deplin al prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât fac parte integrantă din ordinea juri

Superioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului faţă de normele de drept interne. Obligaţia judecătorului naţional de a asigura efectul deplin al prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare.

Art. 20 alin. 2 din Constituţie

Legea nr.119/2010

Art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Superioritatea Convenţiei Europene faţă de normele de drept interne, forţa juridică supralegislativă a acesteia rezultă din textul constituţional – art. 20 alin. 2. Datorită principiului subsidiarităţii consacrării şi protecţiei internaţionale a drepturile omului, în raport cu dreptul intern, în caz de conflict, reglementările internaţionale vor prevala şi le vor înlătura pe cele interne, numai în ipoteza în care sunt mai favorabile. Superioritatea Convenţiei se aplică atât în raport cu legile anterioare, cât şi în raport cu cele posterioare intrării în vigoare a acesteia. Pe data intrării în vigoare a Convenţiei, dispoziţiile contrare din legile anterioare, sunt abrogate implicit, iar constatarea acestei abrogări o poate face orice autoritate publică ce interpretează şi aplică legea. În raport cu legile interne posterioare intrării în vigoare a Convenţiei, intervine sancţiunea prevăzută de art. 20 alin. 2 din Constituţie, şi anume inaplicabilitatea legii interne contrare, aspecte ce pot fi constatate, de asemenea de orice autoritate publică ce interpretează şi aplică legea, nu numai de Curtea Constituţională.

Normele Legii nr.119/2010, privind diminuarea pensiei de serviciu, deşi constituţionale potrivit Deciziei nr. 871/2010 a Curţii Constituţionale, nu sunt in acelaşi timp convenţionale. Invocarea contrarietăţii directe între norma legislativă internă şi cea convenţională (art. 20 alin. 2) aparţine instanţelor judecătoreşti, iar sancţiunea ce intervine este, aşa cum am mai arătat inaplicabilitatea respectivei norme cu efecte inter partes.

În ceea ce o priveşte pe contestatoare, normele interne sunt incompatibile cu principiile Convenţiei, în sensul că dau posibilitatea statului să intervină în dreptul de proprietate fără a respecta un echilibru de proporţionalitate şi fără a se asigura o justă despăgubire, motiv pentru care în raport de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recalcularea pensiei de serviciu a avut loc ca urmare a unei ingerinţe nejustificată a statului.

Susţinerea recurentei în sensul că în mod greşit s-au aplicat dispoziţiile Convenţiei, ignorându-se dreptul intern este nefondată.

Prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare. Acest aspect implică obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională.

În cauza de faţă, instanţa de judecată au făcut aplicarea directă a Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, apreciind că dispoziţiile apreciind că dispoziţiile Legii nr. 119/2010 şi ale Legii nr. 19/2000 contravin celor dintâi.

Modul în care a acţionat instanţa de fond nu poate fi apreciat ca un refuz de aplicare a anumitor dispoziţii legale sau ca nerespectare a unor decizii ale Curţii Constituţionale, fiind vorba de interpretarea şi aplicarea anumitor dispoziţii legale, de apreciere asupra modului în care se aplică în dreptul intern normele convenţionale şi asupra raportului care există între instanţa de drept comun şi instanţa de contencios constituţional în ce priveşte stabilirea conformităţii anumitor dispoziţii legale din dreptul intern cu prevederile Convenţiei. Toate acestea reprezintă chestiuni de judecată, fiind rezultatul unui raţionament logico - juridic şi al unui proces de interpretare sistematică a dispoziţiilor legale incidente şi, pe cale de consecinţă, constituie atributul esenţial al activităţii de judecată.

(Decizia civilă nr.2052/R-CA/07 noiembrie 2011)

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 08.10.20101, contestatoarea S.F. a solicitat în contradictoriu cu Casa Judeţeană de Pensii Argeş, anularea deciziei 77701/15.09.2010 prin care a fot recalculată pensia de serviciu fiindu-i redus cuantumul de la suma de 1559 lei la suma de 877 lei lunar.

S-a mai solicitat obligarea intimatei la plata diferenţei dintre pensia de serviciu şi sumele rezultate în urma recalculării.

În motivarea contestaţiei s-a arătat că prin operaţiunea recalculării pensiei de serviciu în baza Legii nr.119/2010 a fost de natură să reducă în mod substanţial cuantumul acesteia, încălcându-i contestatoarei dreptul de proprietate, întrucât pensia este asimilată unui bun potrivit art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, cu argumentul că recalcularea pensiei de serviciu s-a făcut în baza Legii nr.119/2010, care reglementează pensiile de serviciu ca pensii în înţelesul Legii nr.19/2000.

Tribunalul Argeş prin sentinţa civilă nr.1334/16.06.2011, a admis contestaţia în sensul că a desfiinţat decizia de recalcularea a pensiei şi a obligat intimata să plătească contestatoarei diferenţa dintre cuantumul pensiei de serviciu pe care a păstrat-o în plată şi pensia efectiv primită după operaţia recalculării.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că în favoarea contestatoarei a fost stabilită o pensie de serviciu în condiţiile Legii nr.567/2004, prin decizia nr.77701/16.06.2006, care ulterior în baza Legii nr.119/2010 a fost recalculată, cuantumul acesteia fiind redus în mod substanţial.

Intervenţia statului de a recalcula pensia potrivit dispoziţiilor Legii nr.119/2010 a fost de natură să încalce dreptul de proprietate al contestatoarei ca urmare a asimilării acestui drept cu un bun în înţelesul art.1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Soluţia legislativă de recalculare a pensiei de serviciu a fost argumentată pe considerente de interes general privind apărarea securităţii naţionale, însă ingerinţa statului în limitarea dreptului contestatoarei este disproporţională,. Nerespectându-se condiţia unui just echilibru între interesul urmărit şi interesul personal al titularului dreptului.

Împotriva sentinţei a formulat recurs intimata, pentru motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în dezvoltarea căruia s-a arătat că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile Legii nr.119/2010, care a desfiinţat pensiile de serviciu considerate ca fiind pensii în înţelesul Legii nr.19/2000.

Analizând recursul în limita motivului invocat, Curtea a apreciat că este nefondat pentru argumentele ce urmează.

Prin decizia nr.77701/165.06.2006, emisă de către Casa Judeţeană de Pensii Argeş, contestatoarei i-a fost stabilită o pensie de serviciu în sumă de 956 lei, începând cu data de 02.05.2006, reactualizată ulterior, stabilindu-se un cuantum în urma acestei operaţiuni juridice în sumă de 1559 lei.

La stabilirea pensiei de serviciu au fost avute în vedere dispoziţiile Legii nr.567/09.12.2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea, care reglementează prin dispoziţiile cuprinse în art.68, dreptul la o pensie de serviciu acestui personal în cuantum de 80% din venitul brut realizat în ultima lună de activitate, înainte de data pensionării.

Pensia de serviciu stabilită în favoarea contestatoarei a fost recalculată în temeiul Legii nr.119/2010, operaţiune în urma căreia cuantumul a fost redus la suma de 877 lei lunar, potrivit deciziei nr.77701/20.08.2010, emisă de către intimată.

Legalitatea deciziei de recalculare a pensiei a fost susţinută de către recurentă prin invocarea unor norme şi principii juridice care au avut ca scop eliminarea pensiilor de serviciu, conformitatea acestora cu principiile constituţionale fiind recunoscute de către curtea constituţională prin decizia nr.871, pronunţată la 25.06.2010.

Legalitatea operaţiunii juridice de recalculare a pensiei la care a fost supusă contestatoarea urmează să fie analizată, atât din perspectiva reglementărilor internaţionale, cât şi a dreptului intern.

La data emiterii deciziei nr.77701/16.06.2006, Casa Judeţeană de Pensii Argeş a apreciat că reclamanta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.68 din Legea nr.567/2004, de a beneficia de pensie de serviciu în patrimoniul său intrând acest drept cu valoare economică.

Contestatoarea pentru a justifica nelegalitatea deciziei de recalculare a pensiei de serviciu a invocat încălcarea dreptului de proprietate asupra pensiei asimilată noţiunii de bun, dar şi încălcarea principiului neretroactivităţii legii, speranţa legitimă ce însoţea dreptul, nemaifiind una actuală ca urmare a intervenţiei statului prin diminuarea sa valorică.

Dreptul la pensie stabilit în favoarea contestatoarei într-un cuantum valoric determinat în mod concret, constituie un bun în sensul principiilor de drept intern - art.474 Cod civil, a jurisprudenţei curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, odată cu acesta titularul dobândind şi speranţa legitimă de a-l valorifica ca pe un element activ al patrimoniului şi de a fi protejat în exerciţiul său prin toate mijloacele juridice ce reglementează regimul juridic al proprietăţii.

Conţinutul şi protecţia dreptului de proprietate nu sunt limitate la un tip se proprietate. Organele Consiliului Europei i-au dat o interpretare largă, incluzând proprietatea mobiliară şi imobiliară, drepturile contractuale cu valoare economică, pretenţiile de drept public, respectiv pensiile.

Dreptul de proprietate se manifestă ca un drept exclusiv şi absolut, potrivit art.480 Cod civil, în sensul că nimeni nu poate fi lipsit de acesta decât numai un interes de ordin general şi numai cu condiţia de a fi despăgubit în mod just şi prealabil.

Principiile de drept intern, în legătură cu garantarea dreptului de proprietate stabilite prin dispoziţiile art.44 din Constituţia României şi art.40 din Codul civil sunt în concordanţă cu dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a drepturilor Omului, care reglementează în aceeaşi termeni regimul proprietăţii, precum şi dreptul statului de a interveni în exercitarea acestuia numai în mod excepţional şi numai pentru apărarea unui interes de ordin general.

Pornind de la reglementarea dreptului de proprietate cuprinsă în art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, cu aplicare prioritară potrivit art.20 din Constituţia României faţă de dreptul intern, se va analiza măsura în care operaţiunea juridică a recalculării pensiei poate fi considerată o ingerinţă a statului în dreptul dobândit anterior de către contestatoare.

În motivarea soluţiei de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.1 – 5 şi art.12 din legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, Curtea Constituţională a arătat că pensiile de serviciu sunt constituite dintr-o componentă, reprezentând pensia contributivă şi o altă componentă, reprezentând un supliment acordat de către stat cu scop compensatoriu,a supra căruia are posibilitatea să aprecieze în raport de politica socială şi fondurile disponibile, iar în cazuri bine justificate acest supliment să fie eliminat.

De asemenea, Curtea Constituţională a apreciat că intervenţia statului de eliminare a pensiei de serviciu a fost justificată de necesitatea reformării sistemului de pensii, înlăturându-se situaţiile inechitabile pe fondul crizei economico – financiare cu care se confruntă statul.

Totuşi, posibilul interes al Statului de a asigura o aplicare uniformă a Legii pensiilor nu poate viza retroactiv recalcularea unei pensii. Curtea europeană consideră că lipsind reclamantul de dreptul de a beneficia de pensia în cuantumul stabilit în hotărârea finală, Statul încalcă justul echilibru între interesele în discuţie, cel general şi cel individual (a se vedea, mutatis mutandis Pressos Compania Naviera S.A. and Others v. Belgium, Hotărârea din 20 November 1995, Series A no. 332, § 43).

Analiza intervenţiei statului prin diminuarea pensiei de serviciu urmează a se face în raport de dreptul privit ca un întreg, ci nu în raport de componentele acestuia, fiindcă titularul dreptului şi-a creat speranţa legitimă, nu în raport de fiecare componentă, ci în raport de ceea ce reprezenta valoarea economică şi unitară a dreptului la pensie asimilat noţiunii de bun.

Intervenţia statului de a elimina pensia de serviciu prin recalculare numai în raport de principiul contributivităţii, reprezintă în mod incontestabil o ingerinţă în exerciţiul unui drept legal dobândit, astfel că acest amestec este permis numai în măsura în care corespunde unui interes de ordin general şi este proporţional cu scopul urmărit.

Cu atât mai mult apreciem că recalcularea nu poate fi făcută numai în raport de principiul contributivităţii, întrucât, în cauza Reveliotis contra Greciei (cererea nr. 48775/06), Curtea a precizat că odată ce un stat contractant introduce o reglementare care prevede plata automată a unei prestaţii sociale – prestaţie a cărei acordare poate să depindă sau nu de existenţa prealabilă a unor contribuţii din partea beneficiarului -, o astfel de reglementare trebuie să fie considerată ca generatoare a unui interes patrimonial care se încadrează în sfera de aplicare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 pentru acele persoane care îndeplinesc condiţiile stabilite (n.b. – la momentul intrării în vigoare a respectivei reglementări).

În plus de aceste cerinţe şi raportat şi la insuficienţa vădită a fundamentării recalculării pensiilor numai în raport de principiul contributivităţii, ingerinţa statului manifestată în baza suveranităţii sale în modul de exercitare a dreptului de proprietate este condiţionată de plata unei despăgubiri juste şi prealabile cu scopul să asigure un echilibru just între necesitatea protecţiei dreptului şi asigurarea interesului general în folosul căruia a intervenit.

Actul normativ – Legea nr.119/2010, în bază căruia pensia de serviciu a fost trecută în categoria pensiilor în înţelesul Legii nr.19/2000 nu cuprinde nici o motivare privind interesul general urmărit prin adoptarea acestei măsuri, scopul eliminării pensiilor de serviciu fiind identificat doar de către Curtea Constituţională în sensul evocat.

Dacă la adoptarea măsurii de eliminarea a pensiei de serviciu, statul a urmărit reformarea sistemului de pensii, reechilibrarea acestuia pe fondul crizei economico financiare care corespunde unui interes general, avea obligaţia să ţină cont de asigurarea unei proporţionalităţi între acest interes şi speranţa legitimă a reclamantei de a se bucura de dreptul câştigat pe viitor.

Ingerinţa statului în dreptul reclamantei îi da posibilitatea şi unei marje de apreciere cu privire la cuantumul valoric ce trebuia diminuat, însă această marjă trebuia să se limiteze la păstrarea echilibrului dintre cele două interese cu privire la care se adopta măsura.

Diminuarea pensiei în urma recalculării de la suma de 1559 lei, până la suma de 877 lei lunar, presupune o pierdere însemnată a cuantumului valoric de natură să supună reclamanta la o sarcină exorbitantă şi chiar să afecteze însăşi substanţa dreptului, stricând echilibrul proporţionalităţii.

Situaţia creată în urma recalculării pensiei aceea de a reduce în mod substanţial cuantumul valoric al bunului, împovărând titularul său în favoarea interesului general este incompatibilă cu dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie potrivit jurisprudenţei CEDO.

Referitor la aprecierea proporţionalităţii reducerii semnificative a cuantumului valoric al pensiei, Curtea, în cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei (cererea nr. 60669/00) – hotărârea din 12 octombrie 2004, a stabilit că „se va determina dacă un echilibru echitabil a fost atins între cerinţele interesului general al comunităţii şi cerinţele de protejare a drepturilor fundamentale ale individului”, precizând că „un aspect important în evaluarea în temeiul acestei dispoziţii (n.b. - a art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie) este dacă dreptul reclamantului de a obţine beneficii din sistemul de asigurări sociale în cauză a fost încălcat într-o manieră care rezultă din afectarea esenţei drepturilor sale de pensie”

Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant că măsura privativă de proprietate să fie întotdeauna „convenabilă pentru realizarea ţelului ei legitim şi nedisproporţionată faţă de acesta”, echilibrul fiind asigurat printr-o justă şi prealabilă despăgubire.

Dreptul la pensia de serviciu analizat ca unul unitar indiferent de componentele la care se referă Curtea Constituţională îi procura reclamantei speranţa legitimă de care a fost lipsită prin ingerinţa statului, nemaiexistând certitudinea că pierderea produsă prin recalculare va fi compensată în lipsa vreunei măsuri luată de către stat în această privinţă.

În aceeaşi ordine de idei, prin Decizia nr. 375/2005, publicată în M. Of. nr. 591/2005 se reţine că: “Noile reglementari nu pot fi aplicate cu efecte retroactive, respectiv, în privinţa cuantumului pensiilor anterior stabilite, ci numai pentru viitor, începând cu data intrării în vigoare”, iar în Decizia nr. 120/2007, publicată în M. Of. nr. 204/2007 se arată clar că ”operaţiunea de recalculare priveşte în mod inevitabil trecutul, pentru că stagiul de cotizare a fost realizat în trecut, dar se efectuează doar după data intrării în vigoare a ordonanţei şi are efecte numai pentru viitor, pensia recalculată intrând în plată numai de la data emiterii deciziei. În cazurile în care din recalculare rezultă un cuantum mai mare al pensiei, se va plăti acesta, iar dacă noul cuantum rezultat este mai mic, se va acorda în continuare pensia anterior stabilită şi aflată în plată fără a se aduce vreo atingere drepturilor legal câştigate anterior.

Decizia nr. 57/ 2006, publicată în M. Of. nr. 164/2006 reiterează şi ea în mod hotărât principiul neretroactivităţii legii în material pensiilor statuând că, potrivit prevederilor art. 47 alin. (2) din Constituţie, condiţiile de exercitare a dreptului la pensie si la alte forme de asistenta sociala se stabilesc prin lege si, prin urmare, este dreptul exclusiv al legiuitorului de a modifica sau completa legislaţia in materie si de a stabili data de la care operează recalcularea, insa orice prevedere noua poate fi aplicata numai de la data intrării sale in vigoare şi pentru pensiile stabilite potrivi noii legi, pentru a respecta principiul neretroactivitatii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Rezultă deci, că pentru pensiile aflate în plată Curtea Constituţională are o practică constantă în a le considera drepturi câştigate ce nu pot fi recalculate în baza noii legi fără a se încălca astfel art. 15 alin. 2 din Constituţie.

Totodată în cauza Muller c. Austriei, cauza nr. 5849/1972 Curtea a reţinut că “o reducere substanţială a nivelului pensiei ar putea fi considerată ca afectând substanţa dreptului de proprietate şi chiar a dreptului de a rămâne beneficiar al sistemului de asigurare de bătrâneţe”.

În raport de toate aceste argumente se apreciază că prin ingerinţa statului în dreptul privind pensia de serviciu a reclamantei nu s-a respectat condiţia proporţionalităţii între cele două interese impusă pentru intervenţia statului în exercitarea dreptului de proprietate ca o excepţie de la regula potrivit căreia nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege ori regulile dreptului internaţional.

Recurenta în motivul său de recurs a invocat încălcarea dispoziţiilor Legii nr.119/2010, privind unele măsuri în domeniul pensiilor, numai că acest act normativ a reglementat o situaţie juridică incompatibilă cu principiile enunţate în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care recunoaşte o astfel de ingerinţă a statului, însă în alte condiţii decât acelea în care s-a operat.

Prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sunt parte integrantă a ordinii juridice a statelor semnatare, astfel că instanţele au obligaţia să asigure preeminenţa faţă de orice prevedere contrară din legislaţia naţională, principiul aplicării prioritare a acestor prevederi având o consacrare constituţională în dispoziţiile art.20 din Constituţia României.

Pentru a se asigura principiul aplicării prioritate a Convenţiei, instanţa are, de asemenea, obligaţia să aplice şi să interpreteze normele dreptului intern numai în conformitate cu dispoziţiile acestui act internaţional, iar în caz de incompatibilitate să fie aplicat cu prioritate.

România a ratificat Convenţia şi Protocoalele ei adiţionale prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of. nr. 135/31.05.1994, intrată în vigoare la 20.06.1994. Statutul acesteia în dreptul românesc este reglementat de acţiunea combinată a art. 11 alin. 2 şi art. 20 din Constituţia României. Potrivit art. 11 alin. 2, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar potrivit art. 20 dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Prin urmare, mecanismul constituţional descris mai sus incorporează textul Convenţiei Europene în dreptul intern, conferindu-i totodată o forţă juridică superioară legilor şi permiţând aplicarea sa directă de către instanţele interne. Făcând parte din dreptul intern, Convenţia nu îşi pierde însă caracterul principal de act de drept internaţional.

Susţinerea recurentei în sensul că în mod greşit s-au aplicat dispoziţiile Convenţiei, ignorându-se dreptul intern este nefondată.

Pentru toate aceste argumente s-a apreciat că în mod corect tribunalul a aplicat normele Convenţiei în mod prioritar, astfel că, în baza art.312 Cod procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat.