Obligativitatea şi opozabilitatea „erga omnes” a deciziilor Curţii Constituţionale.

Obligativitatea şi opozabilitatea „erga omnes” a deciziilor Curţii Constituţionale.

Art.147 alin.(1) şi (4) din Constituţie

Art.31 din Legea nr.47/1992

Deciziile Curţii Constituţionale nr.1358/2010 şi nr.1360/2010

Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi faţă de declararea neconstituţionalităţii a art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, prin Decizia nr.1358/2010, nu mai există cadru legal pentru satisfacerea pretenţiilor recurentului.

Potrivit art.31 din Legea nr.47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, ori dispoziţiei unei legi sau unei ordonanţe, în vigoare, este definitivă şi obligatorie, producând efecte de la data publicării sale asupra cauzelor în care îşi are incidenţa textul legal declarat neconstituţional.

Alin.3 al aceluiaşi text, face trimitere la situaţia în care, în termen de 45 zile de la comunicarea deciziei Curţii Constituţionale, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, primele fiind suspendate de drept în acest interval de timp, după care îşi încetează efectele juridice.

Pe cale de consecinţă, prezenta Curte nu poate decât să constate că textul legal care a constituit temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului, nu a fost modificat în perioada de 45 zile, care a urmat publicării deciziilor sus-menţionate în Monitorul Oficial al României, prin urmare, acesta şi-a încetat efectele juridice.

Astfel, în mod corect prima instanţă a reţinut că, prin deciziile nr.1.354/20 octombrie 2010, nr.1.358/21 octombrie 2010, şi nr.1.360/21 octombrie 2010, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, publicate în Monitorul Oficial nr.761 din 15.11.2010, s-a declarat neconstituţionalitatea textelor legale sus-menţionate, pe care reclamantul şi-a fondat cererea.

În raport de dispoziţiile art.147 alin.(1) şi (4) din Constituţie şi ale art.31 alin.(1) şi (3) din Legea nr.47/1992, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, opozabile ,,erga omnes”, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi au putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, vor avea efecte asupra tuturor cauzelor în curs de judecată, în care nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de admitere a acţiunii reclamanţilor şi acordare a despăgubirilor în temeiul art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009.

În acest sens, s-a apreciat că, dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai poate aplica, instanţa învestită cu soluţionarea unei acţiuni căreia îi este incidentă norma declarată neconstituţională având obligaţia să nu o mai aplice.

Deciziile Curţii Constituţionale nr.1358/2010 şi nr.1360/2010 au fost publicate în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, astfel încât, începând cu această dată, dispoziţiile art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca, în situaţia în care, în termen de 45 de zile, Parlamentul nu pune de acord aceste prevederi legale cu dispoziţiile Constituţiei, acestea să-şi înceteze efectele juridice.

Cum în termenul de 45 de zile autorităţile competente nu au intervenit în scopul compatibilizării cu dispoziţiile Constituţiei, a prevederilor art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009, prevederi care constituiau temeiul juridic al acţiunilor deduse judecăţii, faţă de efectul ex nunc al deciziilor Curţii Constituţionale, s-a reţinut că prezumţia de constituţionalitate a textului de lege atacat este înlăturată numai pentru viitor, odată cu publicarea deciziei.

Prin urmare, după publicarea celor două decizii ale Curţii Constituţionale, nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, putând fi acordate în continuare, doar măsurile reparatorii la care se referă art.5 alin.(1) lit.b) şi c) din Legea nr.221/2009.

La momentul publicării celor două decizii, cererea reclamantului-recurent nu fusese soluţionată definitiv, astfel că, după acest moment, Statul nu mai datorează despăgubiri cu titlu de daune morale persoanelor care au suferit condamnări ori care au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr.221/2009.

(Decizia civilă nr.1673/R/03 octombrie 2011)

Prin acţiunea înregistrată la data de 27.02.2009, reclamantul M.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata despăgubirilor civile în cuantum de 500.000 euro, calculate în lei la data plăţii, reprezentând prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa politică, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat, în esenţă, că a fost condamnat prin sentinţa penală nr.60/1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară B. la 8 ani muncă silnică şi 3 ani degradare civică şi, respectiv la 12 ani muncă silnică după admiterea recursului declarat de procuror împotriva acestei sentinţe pentru fapta prevăzută de art.284 Cod penal, fiind încarcerat la Penitenciarul Piteşti şi Jilava. Detenţia a avut urmări negative atât asupra sănătăţii sale fizice şi psihice, cât şi asupra vieţii sociale şi familiei sale.

Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art.504 Cod procedură penală.

La data de 15.10.2009 reclamantul şi-a completat acţiunea, solicitând să se constate caracterul politic al condamnării sale şi şi-a precizat şi temeiul de drept al cererilor sale, respectiv Legea nr.221/2009 şi art.504 Cod procedură penală.

Prin întâmpinarea formulată la data de 08.12.2009, pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, susţinând că, pe de o parte, condamnarea reclamantului nu are caracter politic, acesta fiind pedepsit pentru săvârşirea unei infracţiuni economice, iar pe de altă parte că acesta nu a precizat cuantumul pretenţiilor sale şi că acestea trebuie acordate pe baze echitabile, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs, suferinţelor morale cauzate şi implicaţiilor în circuitul vieţii particulare a reclamantului.

La data de 28.04.2010 Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, apreciind că acest text de lege a fost adoptat cu încălcarea dispoziţiilor art.138 alin.5, art.111 alin.1, art.148 alin.2 şi art.16 din Constituţia României.

Dezvoltarea acestor motive se regăseşte în încheierea de şedinţă din data de 20.05.2010, prin care tribunalul a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, a suspendat judecata cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.5 alin.1 din Legea nr.221/2009 şi a înaintat Curţii Constituţionale dosarul în vederea soluţionării excepţiei.

Prin decizia nr.1586/07.12.2010, Curtea Constituţională a respins sesizarea ca inadmisibilă, arătând că asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art.5 alin.1 lit.a teza 1 din Legea nr.221/2009 s-a mai pronunţat prin deciziile nr.1358/2010 şi nr.1360/2010, în sensul admiterii acesteia şi declarării neconstituţionale a dispoziţiilor de mai sus.

La data de 03.03.2011 reclamantul a formulat cerere de suspendare a judecăţii, în baza art.147 alin.1 din Constituţia României, iar la termenul din data de 03.03.2011 intimata a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de dispoziţiile art.504 Cod procedură penală.

Prin sentinţa civilă nr.86/2011 din 3 martie 2011, Tribunalul Argeş – Secţia civilă a respins atât cererea de suspendare, cât şi acţiunea.

În adoptarea acestei soluţii, tribunalul a analizat cu prioritate cererea de suspendare a judecăţii, pe care a apreciat-o ca neîntemeiată, reţinând că potrivit dispoziţiilor art.147 alin.1 din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

Instanţa a observat că, în raport de data publicării deciziilor nr.1358/2010, nr.1369/2010 ale Curţii Constituţionale în M.O., respectiv 15.11.2010, la data formulării cererii de suspendare termenul de 45 zile fusese depăşit, astfel că nu mai erau suspendate de drept, ci ca urmare a faptului că autorităţile legislative nu au modificat dispoziţiile Legii nr.221/2009 în raport de deciziile de mai sus în interiorul acestui termen, acestea îşi încetaseră efectele juridice.

De asemenea, tribunalul a apreciat că, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de dispoziţiile art.504 Cod procedură penală, inadmisibilitatea constituie o apărare de fond, astfel că, analizând fondul acţiunii va avea în vedere şi apărările invocate prin întâmpinarea din data de 08.12.2009 şi cea invocată la 03.03.2011.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr.221/2009, art.5 alin.1 fiind cel care prevedea acordarea despăgubirilor pentru suferinţele morale suferite de condamnaţii politici, dar şi pe dispoziţiile art.504 Cod procedură penală.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art.504 Cod procedură penală, tribunalul a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.504, 506 Cod procedură penală, în sensul că reclamantul a fost condamnat prin sentinţa penală nr.60/1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară Bucureşti la 8 ani muncă silnică şi 3 ani degradare civică şi, respectiv la 12 ani muncă silnică. Cauza acestuia nu a fost rejudecată şi nu a fost pronunţată o hotărâre definitivă de achitare, în raport de care se putea verifica şi dacă aceasta s-a introdus în termenul de 18 luni prevăzut de dispoziţiile art.506 alin.2 Cod procedură penală.

Cât priveşte întemeierea acţiunii pe dispoziţiile art.5 alin.1 lit.a, b din Legea nr.221/2009, tribunalul a reţinut că, prin decizia nr.1354/21.10.2010 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010, s-a stabilit că dispoziţiile art.I pct.1 şi art.II din O.U.G. nr.62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.221/2009 sunt neconstituţionale, iar, prin decizia nr.1358/2010 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.761/15.11.2010, s-a reţinut că prevederile art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009 sunt neconstituţionale.

S-a reţinut că, în baza art.31 alin.3 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept, iar efectul suspendării constă în suprimarea temporară a acţiunii normei juridice, astfel că tribunalul nu se poate raporta în soluţionarea cauzei la respectiva normă juridică.

Având în vedere dispoziţiile art.31 din Legea nr.47/1992, s-a reţinut că decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei ordonanţe ori dispoziţiei unei legi sau a unei ordonanţe în vigoare este definitivă şi obligatorie, producând efecte de la publicarea sa asupra cauzelor în care îşi are incidenţă textul legal declarat neconstituţional.

Alin.3 al aceluiaşi text face trimitere la situaţia în care, în termen de 45 zile de la comunicarea deciziei Curţii Constituţionale, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile constituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, primele fiind suspendate de drept în acest interval de timp,după care îşi încetează efectele juridice. În acest sens sunt şi dispoziţiile art.147 alin.1 din Constituţie. Textul legal care a constituit temeiul juridic al acţiunii reclamantului nu a fost modificat în perioada de 45 zile de la publicarea deciziilor în M.O. al României, astfel că acestea şi-au încetat efectele juridice.

Faţă de considerentele expuse şi de deciziile Curţii Constituţionale, care sunt general obligatorii şi produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial, tribunalul a reţinut că, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamantul să-şi întemeieze pretenţia, dispărând temeiul de drept menţionat, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, existând reglementări paralele şi anume, Decretul-lege nr.118/1990, la care reclamantul a apelat anterior prezentului demers procesual şi O.U.G. nr.214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.568/2011, cu modificările şi completările ulterioare, având în vedere şi aspectele deduse din jurisprudenţa instanţei europene, acţiunea este nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul M.C., pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul art.304 pct.7 şi 9 şi art.3041 Cod procedură civilă, invocând următoarele motive:

Se susţine că în mod nelegal instanţa a respins cererea de suspendare şi acţiunea.

Astfel, la termenul la care s-a pronunţat soluţia criticată reclamantul a solicitat suspendarea cauzei în temeiul art.147 alin.1 din Constituţia României, dat fiind faptul că de la investirea tribunalului cu cererea fundamentată şi precizată pe dispoziţiile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, prin decizie a Curţii Constituţionale a dispărut cadrul legislativ care a determinat promovarea acţiunii.

O alta cauză de nelegalitate a soluţiei criticate este pronunţarea asupra fondului în sensul respingerii acţiunii ca nefondate, în condiţiile în care în cauză nu s-au administrat probatorii pe fondul cauzei, ci pur şi simplu s-au acordat doar termene în vederea soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 şi a O.G. nr.62/2010.

Astfel, este evident chiar şi din considerentele expuse de instanţa de fond că aceasta se află în eroare întrucât reclamantul şi-a precizat acţiunea în ceea ce priveşte temeiul de drept, deoarece nu a mai invocat dispoziţiile art.504 Cod procedură penală, ci strict dispoziţiile legii speciale, dispoziţii declarate însă neconstituţionale pe parcursul procesului. Aşadar, cererea recurentului putea fi respinsă cel mult ca inadmisibilă şi nu ca nefondată, întrucât împrejurarea că este beneficiarul dispoziţiilor Decretului-lege nr.118/1990 şi a O.U.G. nr.214/2009 nu poate fi apreciată ca o reparare integrală a prejudiciului moral suferit, acest aspect rezultând din practica instituţiilor de judecată şi chiar a acestui complet care, anterior declarării neconstituţionalităţii Legii nr.221/2009 a obligat Statul Român în speţe similare la despăgubiri morale.

Un alt aspect de nelegalitate şi netemeinicie a soluţiei criticate este acela că instanţa nu sesizează că acţiunea reclamantului are şi un capăt de cerere distinct privind constatarea caracterului politic al condamnării, astfel că asupra acestui aspect instanţa de fond nu s-a aplecat deloc, nu a făcut niciun fel de aprecieri, ceea ce poate fi asimilat ca o necercetare a fondului cauzei, făcând astfel imposibil controlul judecătoresc.

Se mai susţine că prin soluţia criticată recurentul este practic grav prejudiciat, pentru că şi în cazul în care se va produce armonizarea legislaţiei naţionale la legislaţia europeană şi vidul legislativ creat prin cele două decizii ale Curţii Constituţionale va fi acoperit printr-o altă normă specială (adoptarea ei fiind pe rolul Parlamentului României), recurentul nu mai poate formula o astfel de acţiune.

Aşadar, este nelegală soluţia potrivit căreia s-a respins ca nefondată acţiunea, în condiţiile în care chiar şi pârâtul Statul Român prin reprezentanţii săi au arătat că acţiunea este la acest moment inadmisibilă, întrucât nu mai există cadrul juridic care a fundamentat introducerea sa.

Pentru aceste motive se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii ca inadmisibilă şi nu ca nefondată, iar în subsidiar casarea cu rejudecare pentru analiza tuturor petitelor cu care instanţa a fost investită.

Curtea a respins recursul ca nefondat, reţinând următoarele:

Deşi acţiunea a fost respinsă ca nefondată, din considerentele sentinţei rezultă cu claritate că prima instanţă nu a analizat fondul cauzei.

Acţiunea a fost respinsă ca urmare a inexistenţei unei dispoziţii legale aplicabile în cauză, astfel că lipsind temeiul juridic, acţiunea apare ca fiind astfel inadmisibilă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă recursul a fost respins ca nefondat.