Comunicareinformaţiideinterespublic. Protecţiacetătenilor românicare lucrează în străinătate.
Legea nr. 544/2001
Legea nr. 156/2000
H.G. nr. 123/2002
Obligaţia Ministerului Afacerilor Externe de
a apăra în străinătate drepturile şi interesele statului
român, ale cetăţenilor şi ale persoanelor juridice române, în baza legislaţiei
române şi în conformitate cu practica internaţională şi cu acordurile
bilaterale şi multilaterale la care România este parte. Admisibilitatea cererii
unui cetăţean român de a solicita ca Ministerului Afacerilor Externe să
îi comunice actele normative române şi internaţionale care
reglementează măsurile speciale de protecţie stabilite pentru cetăţenii
români prevăzuţi de art.2 lit.b din legea nr.156/2000, precum şi cele de care
poate beneficia un cetăţean român cu domiciliul în România, care lucrează în
calitate de şef de reprezentanţă comercială română ce funcţionează pe
teritoriul statului chinez.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, deContencios Administrativ şi Fiscal,
Decizia nr. 1626din 21 iulie
2011.
Prin cererea
înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, reclamantul MM a chemat în
judecată pârâtul Ministrul Afacerilor Externe, pentru a fi obligat să furnizeze
informaţii de interes public, în temeiul Legii nr. 544/2001 privind liberul
acces la informaţiile de interes public, solicitate prin cererea înregistrată
de Divizia Relaţii cu Publicul sub nr.H3/P/663/17 08 2010.
În motivarea
acţiunii, reclamantul a arătat că este cetăţean român cu domiciliul stabil în
comuna P judeţul Dâmboviţa, posedă paşaport românesc şi working-card eliberat
de autorităţile chineze, iar din luna februarie 2009 ocupă funcţia de şef de
reprezentanţă în cadrul AS SRL, reprezentanţă comercială română ce aparţine AS
SRL, inmatriculată la O.R.C.
Prahova şi înregistrată în R.P. China,. Totodată, cu privire la protecţia
reclamantului - cetăţean român ce lucrează pe teritoriul chinez şi are
domiciliul stabil în România, au fost invocate dispoziţiile art.1 şi art.2 lit.b
din Legea nr. 156/2000.
Faţă de cele
arătate reclamantul a solicitat Ministerului Afacerilor Externe să precizeze în
scris, prin nominalizare, care sunt legile române şi străine, respectiv
tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte, din
cuprinsul cărora rezultă care sunt măsurile speciale de protecţie stabilite
pentru cetăţenii români prevăzuţi la art. 2 lit. b) din Legea nr. 156/2000,
precum şi să se precizeze în scris care sunt, în conţinut, concret măsurile
speciale de protecţie de care beneficiază un cetăţean român cu domiciliul în
România, în calitate de sef de reprezentanţă comercială română, ce funcţionează
pe teritoriul chinez.
Reclamantul a
arătat că a înaintat cererea de acces la informaţii de interes public
Ministerului Afacerilor Externe, având în vedere competenţele specifice, aşa
cum apar definite în cuprinsul Planului Strategic Integral - document postat pe
site-ul oficial al ministerului www.mae.ro, că
numărul sub care a fost înregistrată cererea şi răspunsul redactat de
persoanele responsabile cu informarea publică directă din cadrul Ministerului
Afacerilor Externe trebuiau să îi parvină în formă scrisă, în format
electronic, la adresa de e-mail specificată în finalul cererii de acces de
informaţii de interes public, precum şi că până la data de 31.08.2010, cu
încălcarea termenelor prevăzute de art.16 lit a) şi d) din H.G. nr. 123/2002,
la adresa de e-mail indicată,reclamantul nu a primit din partea persoanelor responsabile de informarea
publică directă din cadrul Ministerului Afacerilor Externe nici un răspuns cu
număr de înregistrare alocat, care să întrunească vreuna din condiţiile de
formă şi de fond ori format prevăzute de art.20 alin 4 şi 21 alin.2, art.22
alin.1 şi 2, art.23 alin.1 şi 2, art. 24 ori de Anexa nr.3 din normele invocate
.
A mai arătat
reclamantul că în data de 24.08.2010 a primit e-mail nesemnat şi neştampilat,
aparent redactat de şeful Diviziei Relaţii cu Publicul, ce avea ataşat -
conform prevederilor art.6 alin.2 şi 4 din O.G. nr.27/2002 privind
reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, aprobată cu modificări
şi completări din Legea nr. 233/2002 un pretins răspuns al Direcţiei Drept
Internaţional şi Tratate - cu antet MAE şi nr. de înregistrare H2-1/3446/19.08.2010, nesemnat, neştampilat,
redactat de dna Director şi avizat de dl. Director D.A.P.c, iar ulterior, la
data de 26.08.2010 i-a fost expediat la adresa de domiciliu, în regim de
scrisoare recomandată acelaşi răspuns al Direcţiei Drept Internaţional şi
Tratate, în format A4, cu antet MAE şi nr. de înregistrare H2/1/3446/19 08 2010
redactat, semnat şi ştampilat de dna. Director, darneavizat de dl. Director D.A.P.c, aşa cum
apărea în format electronic cu doar două zile mai devreme.
De asemenea,
reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la furnizarea relaţiilor şi la
plata sumei de 1 leu, cu titlu de daune morale.
Prin sentinţa
nr. 468 din data de 24 februarie 2011 Tribunalul Dâmboviţa a respins cererea.
Împotriva
acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul.
Examinând
sentinţa recurată, prin prisma materialului probator administrat în cauză, a
dispoziţiilor legale incidente şi a criticilor invocate de către recurent,
Curtea reţine următoarele :
Prin cererea
din 17.08.2010, transmisă în format electronic pe e-mailul pârâtului,
reclamantul a solicitat ca, în baza dispoziţiilor Legii nr.554/2004, să i se
precizeze în scris, nominal, care sunt actele normative române şi străine,
respectiv tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte,
care reglementează măsurile speciale de protecţie stabilite pentru cetăţenii
români prevăzuţi de art.2 lit.b din legea nr.156/2000, precum şi care sunt
măsurile concrete de protecţie de care poate beneficia un cetăţean român cu
domiciliul în România, care lucrează în calitate de şef de reprezentanţă
comercială română ce funcţionează pe teritoriul statului chinez.
Prin adresa
din 19.08.2010, pârâtul i-a comunicat reclamantului faptul că acesta nu se
încadrează în prevederile art.2 lit.b din Legea nr.156/2000, precum şi că a
înaintat cererea reclamantului la Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei
Sociale.
Curtea reţine
că, potrivit dispoziţiilor art.2 al.9 din HG 100/2004, pârâtul„apără în străinătate drepturile şi interesele statului român, ale
cetăţenilor şi ale persoanelor juridice române, în baza legislaţiei române şi
în conformitate cu practica internaţională şi cu acordurile bilaterale şi
multilaterale la care România este parte”.
Or, raportat la această atribuţie, Curtea consideră că în mod
greşit pârâtul a apreciat că nu este competent să soluţioneze cererea
reclamantului, desizându-se şi înaintând-o la un alt minister. Aceasta,
întrucât este neîndoielnic faptul că reclamantul
este cetăţean român, cu domiciliul în România, care îşi desfăşura activitatea
în străinătate, astfel că sunt îndeplinite condiţiile generale precizate,
pentru ca pârâtul să fie obligat să îi apere drepturile şi interesele
recurentului reclamant -susţinerile acestuia fiind deci întemeiate.
Apoi, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art.2 lit.b din
Legea nr.554/2004, “prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care
priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau
instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de
exprimare a informaţiei”.
Raportat la atribuţia pârâtului precizată anterior, rezută că
solicitarea reclamantului - de a i se comunica actele normative române şi
internaţionale care reglementează măsurile speciale de protecţie
stabilite pentru cetăţenii români prevăzuţi de art.2 lit.b din legea
nr.156/2000, precum şi cele de care poate beneficia un cetăţean român cu
domiciliul în România, care lucrează în calitate de şef de reprezentanţă
comercială română ce funcţionează pe teritoriul statului chinez – se
circumscrie sferei informaţiilor de interes public, precizată anterior.
Aceasta,
întrucît actele normative solicitate sunt în legatură inerentă cu activitatea
pârâtului de protecţie a drepturilor şi intereselor cetăţenilor români aflaţi
în străinătate (privesc această
activitate). În plus, nu poate fi considerată abuzivă solicitarea unui
cetăţean român aflat în străinătate ca propriul stat să îi furnizeze informaţii
legate de protecţia de care se poate bucura de la acesta şi de cadrul normativ
în care se desfăşoară măsurile de protecţie.
Totodată, Curtea consideră că pârâtul a făcut o greşită
interpretare a dispoziţiilor Legii nr.156/2000.
Astfel, în cuprinsul art.1 este definit domeniul general de
activitate al legii, prevăzându- se expres faptul că “statul român asigură, în conformitate cu
prevederile prezentei legi, protecţia cetăţenilor români cu domiciliul în
România care lucrează în străinătate” – dispoziţii care sunt pe deplin
aplicabile reclamantului.
Dispoziţiile art.2 lit.b din Legea 156/2000 prevăd expressis
verbis că “cetăţenii români care lucrează în străinătate
şi cărora nu le sunt aplicabile prevederile prezentei legi beneficiază de
măsuri speciale de protecţie, stabilite prin legile române şi străine sau prin
tratate şi convenţii internaţionale la care România este parte, dacă se află în
următoarele situaţii:…b)
sunt angajaţii misiunilor diplomatice, oficiilor consulare şi reprezentanţelor
comerciale române”.
Se poate observa aşadar că, de lege lata, articolul 2 reglementează
anumite categorii speciale, care derogă de la categoria generală de cetăţeni
români, prevăzută la art.1, care beneficiază de protecţia statului român.
Aşadar, chiar dacă
reclamantul recurent nu s-ar încadra în categoria reglementată de dispoziţiile
art.2 al.1 lit.b din legea nr.156/2000, el ar beneficia de protecţia generală a
statului român, reglementată de art.1 din legea nr.156/2000, avându-se în
vedere, aşa cum s-a arătat anterior, calitatea sa de cetăţean român şi faptul
că îşi desfăţoară activitatea în străinătate.
De altfel, Curtea reţine că, potrivit art.4 din legea precizată, “Ministerul Afacerilor Externe, prin misiunile
diplomatice şi oficiile consulare, va depune diligenţele necesare pentru ca,
prin intermediul autorităţilor publice sau al organismelor străine competente,
să se asigure cetăţenilor români prevăzuţi la art. 1 respectarea ….”. Or,
se poate observa că şi aici legiuitorul nu a făcut referire la categoriile
speciale prevăzute de art.2 din legea nr.156/2000, ci la categoria generală de
cetăţeni prevăzută de art.1, în cadrul căreia se încadrează şi reclamantul.
Curtea mai reţine, totodată,
modalitatea defectuoasă de reglementare a dispoziţiilor art.2 lit.b citate
anterior, respectiv lipsa de suport juridic, de lege lata, a interpretării
pârâtului – în sensul că sintagma “reprezentenţe
comerciale române” se referă doar la cele ale statului român, iar nu la
cele ale unor persoane juridice române.
Practic, printr-o interpretare
gramaticală a textului precizat şi având în vedere principiul de drept “ubi lex non distinquit nec nos distinquere
debemus”, Curtea consideră că o asemenea interpretare restrictivă nu poate
fi reţinută.
Astfel, dacă legiuitorul ar fi dorit
acest lucru, fie ar fi menţionat expres sintagma “reprezentanţe comerciale ale
statului român”, fie ar fi apelat, ulterior adoptării Legii nr.156/2000, la
metoda interpretării legale, reglementată de art.59 din Legea nr.24/2000, lucru
pe care însă nu l-a făcut.
Ca urmare, calificarea situaţiei
juridice a reclamantului, făcută de către pârât – în sensul neaplicării
dispoziţiilor art.2 lit.b este discutabilă şi, de lege lata, eronată.
Pe de altă parte, Curtea reţine că
şi în eventualitatea în care s-ar primi accepţiunea pârâtului, refuzul său de
a-i comunicareclamantului informaţiile
solicitate este nejustificat.
În acest sens, Curtea reţine că,
chiar dacă reclamantul nu s-ar încadra în categoria prevăzută de art.2 lit.b,
el s-ar încadra în categoria generală reglementată de art.1 din Legea
nr.156/2000, astfel că ar avea dreptul să cunoască măsurile de protecţie
asigurate de statul român, prin pârât, precum şi cadrul legislativ al acestora.
Apoi, Curtea subliniază că, şi în situaţia premisă precizată,
reclamantul ar avea dreptul să cunoască măsurile de protecţie prevăzute pentru
cetăţenii aflaţi în categoria reglementată de art. 2 lit.b, chiar dacă el nu s-ar încadra în această
categorie. Aceasta, întrucât Legea
nr.544/2004 nu exceptează de la comunicare, în cadrul art.12, aceste categorii
de informaţii, iar Legea nr.156/2000 nu le califică drept informaţii
clasificate/secrete.
Curtea consideră că tocmai comunicarea măsurilor de protecţie
reglementate şi puse în practică de către statul român asigură realizarea pe
deplin a competenţelor şi atribuţiilor pârâtului, o informare coerentă şi
corectă şi, în final, o creştere a încrederii românilor aflaţi în străinătate
în statul român, în calitatea de cetăţean român şi în protecţia ce decurge din
această calitate şi care le poate fi oferită de către stat.
În consecinţă, Curtea consideră că pârâtul era competent să
răspundă solicitării reclamantului, respectiv să îi comunice punctual
informaţiile publice solicitate, astfel că sunt lipsite de relevanţă
comunicările făcute reclamantului de către Ministerul Muncii, Familiei şi
Protecţiei Sociale.
Câtă vreme intimatul pârât nu a făcut dovadacă a comunicat reclamantului informaţiile
solicitate ( la dosar neexistând vreun astfel de răspuns şi dovada comunicării
lui ), Curtea consideră că intimatul pârât nu a respectat dispoziţiile Legii
nr.544/2004, susţinerile recurentului fiind astfel corecte, astfel că se impune
obligarea pârâtului la comunicarea lor.
Referitor la cererea recurentului reclamant – de obligare a
pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 1 leu -, Curtea consideră că
aceasta este neîntemeiată.
În acest sens, Curtea reţine, în primul rând, neseriozitatea
cuantumului daunelor morale, cuantum care îndreptăţesc instanţa să prezume
faptul că el nu are rolul de a repara un prejudiciu moral suferit de către
reclamant, ci de a satisface o ambiţie persoanală a acestuia.
Apoi, Curtea consideră că, pe de altă parte, prejudiciul
corespunzător sumei de 1 leu este, fără îndoială, minim, astfel că acesta va fi
pe deplin reparat prin soluţia ce urmează a se pronunţa în cauză, în sensul
obligării pârâtului să comunice reclamantului informaţiile solicitate. Or,
înfrângerea atitudinii pârâtului şi comunicarea informaţiilor dorite constituie
o reparaţie echitabilă pentru reclamant, motiv pentru care instanţa urmează să
respingă cererea acestuia.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul
dispoziţiilor legale menţionate anterior şi ale art.304 pct.9, art.304 ind.1 şi
art.312 al.3 c.pr.civ., raportat la art.22 din Legea nr.544/2001, Curtea a admis recursul şi a modificat sentinţa recurată, în sensul că a
admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul să comunice
recurentului-reclamant informaţiile solicitate prin cererea din 17.08.2010,
respingând, ca neîntemeiată, cererea acestuia de obligare a pârâtului la plata
daunelor morale.