avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Comunicare   informaţii  de  interes  public. Protecţia  cetătenilor români  care lucrează în străinătate.

 

Legea nr. 544/2001
Legea nr. 156/2000
H.G. nr. 123/2002

 

Obligaţia Ministerului Afacerilor Externe de a apăra în străinătate drepturile şi interesele statului român, ale cetăţenilor şi ale persoanelor juridice române, în baza legislaţiei române şi în conformitate cu practica internaţională şi cu acordurile bilaterale şi multilaterale la care România este parte. Admisibilitatea cererii unui cetăţean român de a solicita ca Ministerului Afacerilor Externe să îi comunice actele normative române şi internaţionale care reglementează măsurile speciale de protecţie stabilite pentru cetăţenii români prevăzuţi de art.2 lit.b din legea nr.156/2000, precum şi cele de care poate beneficia un cetăţean român cu domiciliul în România, care lucrează în calitate de şef de reprezentanţă comercială română ce funcţionează pe teritoriul statului chinez.

 

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 1626  din 21 iulie 2011.

                      

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, reclamantul MM a chemat în judecată pârâtul Ministrul Afacerilor Externe, pentru a fi obligat să furnizeze informaţii de interes public, în temeiul Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, solicitate prin cererea înregistrată de Divizia Relaţii cu Publicul sub nr.H3/P/663/17 08 2010.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este cetăţean român cu domiciliul stabil în comuna P judeţul Dâmboviţa, posedă paşaport românesc şi working-card eliberat de autorităţile chineze, iar din luna februarie 2009 ocupă funcţia de şef de reprezentanţă în cadrul AS SRL, reprezentanţă comercială română ce aparţine AS SRL, inmatriculată la O.R.C. Prahova şi înregistrată în R.P. China,. Totodată, cu privire la protecţia reclamantului - cetăţean român ce lucrează pe teritoriul chinez şi are domiciliul stabil în România, au fost invocate dispoziţiile art.1 şi art.2 lit.b din Legea nr. 156/2000.

Faţă de cele arătate reclamantul a solicitat Ministerului Afacerilor Externe să precizeze în scris, prin nominalizare, care sunt legile române şi străine, respectiv tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte, din cuprinsul cărora rezultă care sunt măsurile speciale de protecţie stabilite pentru cetăţenii români prevăzuţi la art. 2 lit. b) din Legea nr. 156/2000, precum şi să se precizeze în scris care sunt, în conţinut, concret măsurile speciale de protecţie de care beneficiază un cetăţean român cu domiciliul în România, în calitate de sef de reprezentanţă comercială română, ce funcţionează pe teritoriul chinez.

Reclamantul a arătat că a înaintat cererea de acces la informaţii de interes public Ministerului Afacerilor Externe, având în vedere competenţele specifice, aşa cum apar definite în cuprinsul Planului Strategic Integral - document postat pe site-ul oficial al ministerului www.mae.ro, că numărul sub care a fost înregistrată cererea şi răspunsul redactat de persoanele responsabile cu informarea publică directă din cadrul Ministerului Afacerilor Externe trebuiau să îi parvină în formă scrisă, în format electronic, la adresa de e-mail specificată în finalul cererii de acces de informaţii de interes public, precum şi că până la data de 31.08.2010, cu încălcarea termenelor prevăzute de art.16 lit a) şi d) din H.G. nr. 123/2002, la adresa de e-mail indicată, reclamantul nu a primit din partea persoanelor responsabile de informarea publică directă din cadrul Ministerului Afacerilor Externe nici un răspuns cu număr de înregistrare alocat, care să întrunească vreuna din condiţiile de formă şi de fond ori format prevăzute de art.20 alin 4 şi 21 alin.2, art.22 alin.1 şi 2, art.23 alin.1 şi 2, art. 24 ori de Anexa nr.3 din normele invocate .

A mai arătat reclamantul că în data de 24.08.2010 a primit e-mail nesemnat şi neştampilat, aparent redactat de şeful Diviziei Relaţii cu Publicul, ce avea ataşat - conform prevederilor art.6 alin.2 şi 4 din O.G. nr.27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, aprobată cu modificări şi completări din Legea nr. 233/2002 un pretins răspuns al Direcţiei Drept Internaţional şi Tratate - cu antet MAE şi nr. de înregistrare  H2-1/3446/19.08.2010, nesemnat, neştampilat, redactat de dna Director şi avizat de dl. Director D.A.P.c, iar ulterior, la data de 26.08.2010 i-a fost expediat la adresa de domiciliu, în regim de scrisoare recomandată acelaşi răspuns al Direcţiei Drept Internaţional şi Tratate, în format A4, cu antet MAE şi nr. de înregistrare H2/1/3446/19 08 2010 redactat, semnat şi ştampilat de dna. Director, dar  neavizat de dl. Director D.A.P.c, aşa cum apărea în format electronic cu doar două zile mai devreme.

De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la furnizarea relaţiilor şi la plata sumei de 1 leu, cu titlu de daune morale.

Prin sentinţa nr. 468 din data de 24 februarie 2011 Tribunalul Dâmboviţa a respins cererea.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul.

Examinând sentinţa recurată, prin prisma materialului probator administrat în cauză, a dispoziţiilor legale incidente şi a criticilor invocate de către recurent, Curtea reţine următoarele :

Prin cererea din 17.08.2010, transmisă în format electronic pe e-mailul pârâtului, reclamantul a solicitat ca, în baza dispoziţiilor Legii nr.554/2004, să i se precizeze în scris, nominal, care sunt actele normative române şi străine, respectiv tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte, care reglementează măsurile speciale de protecţie stabilite pentru cetăţenii români prevăzuţi de art.2 lit.b din legea nr.156/2000, precum şi care sunt măsurile concrete de protecţie de care poate beneficia un cetăţean român cu domiciliul în România, care lucrează în calitate de şef de reprezentanţă comercială română ce funcţionează pe teritoriul statului chinez.

Prin adresa din 19.08.2010, pârâtul i-a comunicat reclamantului faptul că acesta nu se încadrează în prevederile art.2 lit.b din Legea nr.156/2000, precum şi că a înaintat cererea reclamantului la Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.

Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art.2 al.9 din HG 100/2004, pârâtul  apără în străinătate drepturile şi interesele statului român, ale cetăţenilor şi ale persoanelor juridice române, în baza legislaţiei române şi în conformitate cu practica internaţională şi cu acordurile bilaterale şi multilaterale la care România este parte”.

Or, raportat la această atribuţie, Curtea consideră că în mod greşit pârâtul a apreciat că nu este competent să soluţioneze cererea reclamantului, desizându-se şi înaintând-o la un alt minister. Aceasta, întrucât este neîndoielnic faptul că reclamantul este cetăţean român, cu domiciliul în România, care îşi desfăşura activitatea în străinătate, astfel că sunt îndeplinite condiţiile generale precizate, pentru ca pârâtul să fie obligat să îi apere drepturile şi interesele recurentului reclamant -susţinerile acestuia fiind deci întemeiate.

Apoi, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art.2 lit.b din Legea nr.554/2004, “prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei”.

Raportat la atribuţia pârâtului precizată anterior, rezută că solicitarea reclamantului - de a i se comunica actele normative române şi internaţionale care reglementează măsurile speciale de protecţie stabilite pentru cetăţenii români prevăzuţi de art.2 lit.b din legea nr.156/2000, precum şi cele de care poate beneficia un cetăţean român cu domiciliul în România, care lucrează în calitate de şef de reprezentanţă comercială română ce funcţionează pe teritoriul statului chinez – se circumscrie sferei informaţiilor de interes public, precizată anterior.

Aceasta, întrucît actele normative solicitate sunt în legatură inerentă cu activitatea pârâtului de protecţie a drepturilor şi intereselor cetăţenilor români aflaţi în străinătate (privesc această activitate). În plus, nu poate fi considerată abuzivă solicitarea unui cetăţean român aflat în străinătate ca propriul stat să îi furnizeze informaţii legate de protecţia de care se poate bucura de la acesta şi de cadrul normativ în care se desfăşoară măsurile de protecţie.

Totodată, Curtea consideră că pârâtul a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor Legii nr.156/2000.

Astfel, în cuprinsul art.1 este definit domeniul general de activitate al legii, prevăzându- se expres faptul că “statul român asigură, în conformitate cu prevederile prezentei legi, protecţia cetăţenilor români cu domiciliul în România care lucrează în străinătate” – dispoziţii care sunt pe deplin aplicabile reclamantului.

Dispoziţiile art.2 lit.b din Legea 156/2000 prevăd expressis verbis că “cetăţenii români care lucrează în străinătate şi cărora nu le sunt aplicabile prevederile prezentei legi beneficiază de măsuri speciale de protecţie, stabilite prin legile române şi străine sau prin tratate şi convenţii internaţionale la care România este parte, dacă se află în următoarele situaţii: b) sunt angajaţii misiunilor diplomatice, oficiilor consulare şi reprezentanţelor comerciale române”.

Se poate observa aşadar că, de lege lata, articolul 2 reglementează anumite categorii speciale, care derogă de la categoria generală de cetăţeni români, prevăzută la art.1, care beneficiază de protecţia statului român.

Aşadar, chiar dacă reclamantul recurent nu s-ar încadra în categoria reglementată de dispoziţiile art.2 al.1 lit.b din legea nr.156/2000, el ar beneficia de protecţia generală a statului român, reglementată de art.1 din legea nr.156/2000, avându-se în vedere, aşa cum s-a arătat anterior, calitatea sa de cetăţean român şi faptul că îşi desfăţoară activitatea în străinătate.

De altfel, Curtea reţine că, potrivit art.4 din legea precizată, “Ministerul Afacerilor Externe, prin misiunile diplomatice şi oficiile consulare, va depune diligenţele necesare pentru ca, prin intermediul autorităţilor publice sau al organismelor străine competente, să se asigure cetăţenilor români prevăzuţi la art. 1 respectarea ….”. Or, se poate observa că şi aici legiuitorul nu a făcut referire la categoriile speciale prevăzute de art.2 din legea nr.156/2000, ci la categoria generală de cetăţeni prevăzută de art.1, în cadrul căreia se încadrează şi reclamantul.

            Curtea mai reţine, totodată, modalitatea defectuoasă de reglementare a dispoziţiilor art.2 lit.b citate anterior, respectiv lipsa de suport juridic, de lege lata, a interpretării pârâtului – în sensul că sintagma “reprezentenţe comerciale române” se referă doar la cele ale statului român, iar nu la cele ale unor persoane juridice române.

            Practic, printr-o interpretare gramaticală a textului precizat şi având în vedere principiul de drept “ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus”, Curtea consideră că o asemenea interpretare restrictivă nu poate fi reţinută.

            Astfel, dacă legiuitorul ar fi dorit acest lucru, fie ar fi menţionat expres sintagma “reprezentanţe comerciale ale statului român”, fie ar fi apelat, ulterior adoptării Legii nr.156/2000, la metoda interpretării legale, reglementată de art.59 din Legea nr.24/2000, lucru pe care însă nu l-a făcut.

            Ca urmare, calificarea situaţiei juridice a reclamantului, făcută de către pârât – în sensul neaplicării dispoziţiilor art.2 lit.b este discutabilă şi, de lege lata, eronată.

            Pe de altă parte, Curtea reţine că şi în eventualitatea în care s-ar primi accepţiunea pârâtului, refuzul său de a-i comunica  reclamantului informaţiile solicitate este nejustificat.

            În acest sens, Curtea reţine că, chiar dacă reclamantul nu s-ar încadra în categoria prevăzută de art.2 lit.b, el s-ar încadra în categoria generală reglementată de art.1 din Legea nr.156/2000, astfel că ar avea dreptul să cunoască măsurile de protecţie asigurate de statul român, prin pârât, precum şi cadrul legislativ al acestora.

Apoi, Curtea subliniază că, şi în situaţia premisă precizată, reclamantul ar avea dreptul să cunoască măsurile de protecţie prevăzute pentru cetăţenii aflaţi în categoria reglementată de art. 2 lit.b, chiar dacă el nu s-ar încadra în această categorie. Aceasta, întrucât Legea nr.544/2004 nu exceptează de la comunicare, în cadrul art.12, aceste categorii de informaţii, iar Legea nr.156/2000 nu le califică drept informaţii clasificate/secrete.

Curtea consideră că tocmai comunicarea măsurilor de protecţie reglementate şi puse în practică de către statul român asigură realizarea pe deplin a competenţelor şi atribuţiilor pârâtului, o informare coerentă şi corectă şi, în final, o creştere a încrederii românilor aflaţi în străinătate în statul român, în calitatea de cetăţean român şi în protecţia ce decurge din această calitate şi care le poate fi oferită de către stat.

În consecinţă, Curtea consideră că pârâtul era competent să răspundă solicitării reclamantului, respectiv să îi comunice punctual informaţiile publice solicitate, astfel că sunt lipsite de relevanţă comunicările făcute reclamantului de către Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.

Câtă vreme intimatul pârât nu a făcut dovada  că a comunicat reclamantului informaţiile solicitate ( la dosar neexistând vreun astfel de răspuns şi dovada comunicării lui ), Curtea consideră că intimatul pârât nu a respectat dispoziţiile Legii nr.544/2004, susţinerile recurentului fiind astfel corecte, astfel că se impune obligarea pârâtului la comunicarea lor.

Referitor la cererea recurentului reclamant – de obligare a pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 1 leu -, Curtea consideră că aceasta este neîntemeiată.

În acest sens, Curtea reţine, în primul rând, neseriozitatea cuantumului daunelor morale, cuantum care îndreptăţesc instanţa să prezume faptul că el nu are rolul de a repara un prejudiciu moral suferit de către reclamant, ci de a satisface o ambiţie persoanală a acestuia.

Apoi, Curtea consideră că, pe de altă parte, prejudiciul corespunzător sumei de 1 leu este, fără îndoială, minim, astfel că acesta va fi pe deplin reparat prin soluţia ce urmează a se pronunţa în cauză, în sensul obligării pârâtului să comunice reclamantului informaţiile solicitate. Or, înfrângerea atitudinii pârâtului şi comunicarea informaţiilor dorite constituie o reparaţie echitabilă pentru reclamant, motiv pentru care instanţa urmează să respingă cererea acestuia.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi ale art.304 pct.9, art.304 ind.1 şi art.312 al.3 c.pr.civ., raportat la art.22 din Legea nr.544/2001, Curtea a admis recursul şi a modificat sentinţa recurată, în sensul că a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul să comunice recurentului-reclamant informaţiile solicitate prin cererea din 17.08.2010, respingând, ca neîntemeiată, cererea acestuia de obligare a pârâtului la plata daunelor morale.