Inadmisibilitatea introducerii acţiunii de divorţ în România, în condiţiile existenţei unei hotărâri definitive de separare consensuală în Italia. Condiţii pentru aplicarea art. 19 alin.1 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 635 din 26 septembrie 2011. 

Prin  decizia nr. 635 din data de 26 septembrie 2011 Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul ca nefondat.

Ca prim aspect de fapt, Curtea a reamintit că la data de 5.11.2009, Tribunalul Civil din  Trento a omologat  cu toate efectele legale separarea consensuală a soţilor, care a avut loc prin consimţământ reciproc, la data de  28.10.2009 ( Hotărârea nr. 3544/2009, fila 247 dosar fond), aspect necontestat de niciuna dintre părţi.

În acest context, s-a menţionat că, potrivit legislaţiei civile italiene în vigoare, termenul de separare prealabilă introducerii acţiunii de divorţ este de 3 ani, fiind socotit de la data pronunţării separării de către judecător, procedura separării  reprezentând o etapă prealabilă a procedurii de divorţ.

În considerarea acestor aspecte, Curtea a constatat că în mod legal instanţele anterioare au stabilit că, faţă de existenţa unei hotărâri definitive de separare consensuală a soţilor, care atestă începerea procedurii de divorţ în Italia, formularea unei alte acţiuni de divorţ, pe rolul instanţelor româneşti, apare ca inadmisibilă în raport de disp.art. 3 din Regulamentul nr.2201/2003.

În cauză, a stabilit Curtea,  nu se poate discuta, astfel cum a pretins recurentul, despre incidenţa art.19 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene, privind  competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti (aplicabil în România de la data aderării  în U.E.- 01.01.2007), întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele stipulate de textul menţionat.

S-a reamintit, sub acest aspect, că art.19 alin.1 din Regulament reglementează situaţia de litispendenţă intervenită în cazul introducerii de acţiuni de divorţ, între aceleaşi părţi, în faţa unor  instanţe, din diferite state membre, situaţie care se încheie însă, conform legiuitorului european, la momentul la care prima instanţă sesizată îşi stabileşte competenţa.

Ori,  în prezenta speţă, nu putem discuta despre existenţa unei litispendenţe în  condiţiile în care instanţa italiană nu numai că şi-a stabilit competenţa, dar a pronunţat deja o hotărâre definitivă de separare consensuală a soţilor, ca etapă prealabilă procesului de divorţ.

În considerarea tuturor acestor argumente, stabilind că nu există motiv de reformare a deciziei, Curtea, în temeiul disp.art. 312 alin.1 Cod  pr.civilă, a respins recursul ca nefondat.

(Judecător Andra-Corina Botez)