Conditiile în care se poate solicita desfiintarea sau modificarea unui act administrativ fiscal (decizie de impunere) de către emitentul actului
Temei de drept: O.G. nr. 92/2003
Desfiintarea sau modificarea unui act administrativ fiscal (decizie de impunere) se poate obtine de către organul fiscal care a emis respectivul act de autoritate, numai pe
calea prevăzută de art. 90 din Codul de procedură fiscală, fără a avea deschisă
calea prevăzută de art. 1 alin. 6 din Legea nr. 554/2004, dat fiind caracterul special
si derogatoriu al normelor ce guvernează raporturile juridice fiscale.
Decizia nr. 877/CA/14.11.2011
Prin sentinta nr.185/CA/din 26 aprilie 2011, Tribunalul Vaslui, respingând exceptia
necompetentei sale materiale si teritoriale, exceptia lipsei calitătii procesuale active a reclamantului, exceptia lipsei obiectului cererii, exceptia lipsei de interes a reclamantului si exceptia inadmisibilitătii actiunii a admis actiunea formulată de reclamantul Serviciul Finantelor Publice Locale Vaslui, în contradictoriu cu pârâta SC „R.” SRL - Sucursala Iasi, în sensul că a anulat decizia de impunere nr.9281 din 25 iunie 2009, emisă de reclamant, si a obligat pe acesta din urma să plătească o diferentă de onorariu de expert, în sumă de 3000 lei.
Pentru a se pronunta astfel, prima instanta a retinut că reclamantul a chemat în
judecată pe pârât pentru a se dispune anularea actului administrativ-fiscal emis de Serviciul Finantelor Publice Locale Vaslui, respectiv a Deciziei de impunere nr.9281 din 25.06.2009,privind stabilirea impozitului pe clădirile apartinând pârâtei, pe motiv că documentul ce a stat la baza emiterii deciziei mentionate, respectiv Raportul de evaluare, datat 31 decembrie 2008, nu este conform cu realitatea si implicit nelegal.
S-a mai retinut că evaluarea imobilizărilor corporale a fost solicitată de către pârâtă, în vederea determinării valorii juste a acestora, că raportul ele evaluare din 31 decembrie 2008 a fost întocmit de către SC „E.” SRL, si că el a stat la baza emiterii deciziei nr.9281 din 25.06.2009 privind stabilirea impozitului pe clădiri, datorat de persoanele juridice în baza Legii nr.571/2003.
Raportându-se la constatările si concluziile cuprinse în raportul de expertiză judiciară tehnică în constructii, întocmit de expertul M.M. si de expertii asistenti G.V. si F.G., prima instantă a apreciat că valoarea justă a terenurilor si a clădirilor este întemeiată, în general, pe datele de evidentă de piată, că metoda folosită de expertul G.V. reprezintă o evaluare justă,motivat de faptul că ea s-a bazat pe informatii de piată – chirii pentru spatiile comerciale situate în zona centrală a Municipiului Vaslui, în detrimentul vânzării-cumpărării, si că grila cu preturile de evaluare a imobilelor unui judet este inclusă în Codul fiscal, act normativ în baza căruia se calculează taxa fiscală, drept pentru care, concluzionând că evaluarea care a stat la baza deciziei contestate nu este reală, prima instantă a admis actiunea reclamantului si a anulat actul administrativ mentionat.
Din examinarea actelor si lucrărilor dosarului, prin prisma motivelor de recurs si a
dispozitiilor legale aplicabile, curtea de apel a constatat că cererea formulată de reclamantul Municipiul Vaslui - Serviciul finantelor Publice Locale vizează anularea unui act administrativ-fiscal, act pe care acest serviciu public l-a emis la data de 25 iunie 2009, în temeiul dispozitiilor Legii nr.571/2003 privitoare la stabilirea impozitului pe clădiri, invocându-se faptul că la baza emiterii actului administrativ fiscal a stat un act pe care îl consideră ca fiind neconform cu realitatea si prin urmare nelegal, respectiv Raportul de evaluare f.n. din 31.12.2008.
Curtea a apreciat la rândul său că Decizia de impunere nr.9281/25.06.2009, a cărei anulare s-a cerut, este într-adevăr un act administrativ fiscal, în sensul dat acestui termen de art.41 din OG nr.92/2003, întrucât el a fost emis de reclamant în aplicarea legislatiei privind stabilirea si modificarea drepturilor si obligatiilor fiscale, prevăzute de Legea nr.571/2003, în partea referitoare la „Impozitul pe clădiri”.
Raportul născut din faptul emiterii deciziei de impunere nr.9281/25.06.2009 este, prin urmare, un raport juridic fiscal, guvernat de dispozitiile O.G. nr.92/2003 si respectiv de dispozitiile art. 248 si următoarele din Codul fiscal, precum si de Normele metodologice de aplicare a acestui din urmă act normativ, ce au fost aprobate prin H.G. nr.44/2004.
Curtea a constatat de asemenea că Legea nr. 571/2993 instituie pentru contribuabilii persoane juridice obligatia de a calcula impozitul pe clădiri datorat anual si de a depune declaratia fiscală, model, până la data de 31 ianuarie a fiecărui an fiscal, la compartimentul de specialitate al autoritătii administratiei publice locale în a cărei rază teritorială se află clădirea.
Curtea a apreciat că faptul depunerii, din proprie initiativă, a declaratiei, de către
contribuabil, precum si estimarea de către acesta a impozitului pe clădiri datorat bugetului local, nu conferă documentului ce stă la baza întocmirii declaratiei, respectiv raportului de evaluare întocmit la solicitarea contribuabilului, o opozabilitate absolută în raport cu organul fiscal, având în vedere că, prin art.90 din. O.G. nr.92/2003, care constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor si contributiilor datorate bugetului de stat si bugetelor locale, conform dispozitiilor art.2 alin.2 din Codul de procedură fiscală, se recunoaste organelor fiscale dreptul de a verifica, în cadrul termenului general de prescriptie prevăzut de art.91 din mentionatul Cod, cuantumul obligatiilor fiscale stabilit de contribuabil si de a desfiinta sau modifica, din proprie initiativă sau la solicitarea contribuabilului decizia de impunere emisă initial, pe baza constatărilor organului fiscal competent.
Întrucât Codul de procedură fiscală este singurul act normativ care reglementează
drepturile si obligatiile părtilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea
impozitelor si taxelor datorate bugetului de stat si bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal, deci si a raportului născut din obligatia de plată a impozitului de clădiri ce revine pârâtei-recurente, Curtea a apreciat că si în cazul în ce re raportul de reevaluare, întocmit de SC „E.” SRL, pentru determinarea valorii juste în vederea raportării financiare pentru constructii si terenuri aferente, la data de 31.12.2008, ar fi fost apreciat de organul fiscal ca fiind neconform cu realitatea si prin urmare nelegal, reclamantul nu putea alege o altă cale, pentru intrarea în legalitate, decât cea prevăzută de norma de procedură ce guvernează raportul juridic fiscal, respectiv de O.G. nr.92/2003.
Ca atare, Curtea a apreciat că, din perspectiva principiilor ce decurg din dispozitiile
art. 2 alin.2 si 3 din OG nr.92/2003, coroborate cu principiul consacrat de art.28 alin. 1 din Legea nr.554/2004, organului fiscal nu-i era deschisă nici una din căile prevăzute de Codul de procedură civilă sau de Legea nr.554/2004, pentru a obtine anularea actului (decizie de impunere) ce a emis si implicit a raportului întocmit de o persoană autorizată, dar care nu lucrează în regim de putere publică; singura cale pe care putea si era obligat să o urmeze fiind cea consacrată de art.90 din Codul de procedură fiscală, respectiv calea efectuării din oficiu, a propriilor constatări cu privire la valoarea imobilelor detinute de pârâtă – si de a emite pe baza acestora o nouă decizie de impunere, prin care să se pună de acord valoarea declarată, de către contribuabil cu valoarea reală a imobilelor, aplicându-se regulile impuse de Legea .nr.571/2003 si de Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal, fără a tine seama de un document ce viza „determinarea valorii juste în vederea raportării financiare pentru constructii si terenuri aferente”, termen (valoare justă) ce nu se regăseste în nici unul din actele normative ce reglementează materia impozitului pe clădiri.
Ca atare, Curtea, constatând că în mod nepermis prima instantă nu a sesizat că
investirea ei s-a făcut cu neobservarea dispozitiilor Codului de procedură fiscală, norme ce guvernează orice litigiu născut din faptul emiterii unei decizii de impunere pentru stabilirea impozitului pe clădiri, ce exclud posibilitatea urmării procedurilor consacrate de Codul de procedură civilă sau de Legea contenciosului administrativ, pentru a obtine desfiintarea sau modificarea unui act administrativ-fiscal, dat fiind natura specială si derogatorie a procedurilor aplicabile raporturilor ce cad sub incidenta Codului de procedură fiscală, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, a admis recursul promovat de pârâtă, în sensul că a modificat în parte sentinta atacată si a respins actiunea în anulare a deciziei de impunere fiscală nr.928l din 25.06.2009, formulată de însusi emitentul actului administrativ fiscal, ca fiind inadmisibilă.
|
