Înlocuirea măsurii arestării
preventive. Caracterul repetat al cererilor formulate.
Art. 139 alin. (1) Cod
procedură penală
În intervalul scurt de timp de la
momentul menţinerii detenţiei şi până la momentul formulării cererii de punere
în libertate, nu au intervenit elemente de fapt sau de drept care să justifice
concluzia instanţei de fond că „s-au schimbat temeiurile care au determinat
luarea măsurii” - art. 139 alin. (1) Cod procedură penală.
Pe fondul lipsei, în perioada de timp
amintită, a elementelor de fapt sau de drept care să justifice concluzia că
s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării se impune,
deopotrivă, consecvenţa actualei soluţii a instanţei de recurs în raport cu
soluţia anterioară a aceleiaşi instanţe. (opinie majoritară)
Menţinerea detenţiei preventive a
inculpatului, nu poate constitui un temei al prelungirii acesteia sine die, la
fiecare termen de judecată la care instanţa pune în discuţie legalitatea şi
temeinicia arestării, în conformitate cu prevederile art. 300/2 rap. la art.
160/b din Codul de procedură penală, fiind necesar un nou examen al cauzei
concrete deduse judecăţii, în raport cu faptele pentru care a fost dispusă
arestarea inculpaţilor, calitatea acestora, modul de săvârşire a faptelor,
natura infracţiunilor, circumstanţele concrete ale cauzei şi cele privind
persoana acuzaţilor. (opinie separată)
(Decizia penală nr.360/R din 23
aprilie 2012)
Prin încheierea din 18 aprilie 2012, Tribunalul Vâlcea, în
baza art.139 alin.1 Cod procedură penală şi art.145 Cod procedură penală, a
admis cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive formulate de
inculpaţii : Ţ.G.O., D.M. M., zis G. şi I.G.C..
A
înlocuit măsura arestării preventive luată faţă de inculpaţii I.G., Ţ.G.O. şi
D.M.M., cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu.
A constatat că sunt întemeiate
cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a
nu părăsi localitatea de domiciliu, respectiv ţara formulate de inculpaţii I.
G.C., Ţ.G. O. şi D. M. M.
A
reţinut tribunalul că în accepţiunea legiuitorului masurile preventive au un
caracter provizoriu, iar temeiurile în virtutea cărora sunt luate nu pot fi
absolute, imuabile, ele suferind modificări sau chiar dispărând prin însăşi
perioada prelungita petrecuta in stare de arest si nu neapărat prin
îndeplinirea vreunui act de procedura.
S-a constatat că în cauză
nu se identifică elemente concrete care să conducă în mod rezonabil la
concluzia unui pericol real şi actual pentru ordinea publică, neexistând nicio
dovadă că aceasta ar fi într-adevăr ameninţată prin lăsarea în libertate a
inculpaţilor, instanţa a avut în vedere circumstanţele personale ale fiecărui
inculpat, stadiul procesual al dosarului.
Datele
ce caracterizează persoana inculpaţilor, cu referire la vârsta tânără, gradul
de instruire, situaţia familială sau absenţa antecedentelor penale, precum şi
perioada relativ îndelungată în care s-au aflat în detenţie, peste 12 luni , interval în care au putut să conştientizeze consecinţele
deloc neglijabile pe care le atrage săvârşirea unor astfel de fapte, ceea ce
face şi improbabilă o eventuală reluare a activităţii infracţionale, mai ales
că nu s-au formulat noi acuzaţii la adresa acestora, au fost reţinute de
tribunal în sensul că pericolul pe care lăsarea acestora în libertate îl
prezintă pentru societate s-a diminuat , nemaifiind oportună menţinerea stării
de arest preventiv.
S-a
remarcat că, la dosar, nu există date
care să contureze probabilitatea unei conduite, individuale sau
conjugate, negative din partea inculpaţilor îndreptată împotriva normalei
derulări a procesului penal.
Prin
urmare, instanţa a analizat echilibrul dintre măsura privării de libertate pe
de o parte si interesul public de protecţie a cetăţenilor împotriva comiterii
de infracţiuni grave, dedus din modul în care se presupune că au acţionat
inculpaţii şi cu privire la care au existat şi există indicii, cel puţin la acest moment procesual.
S-a
reţinut că dispoziţiile art.136 alin. 8 Cod procedură penală obligă organele
judiciare ca, la alegerea unei măsuri preventive, să se ţină seama de scopul
acesteia, gradul de pericol social al infracţiunii, sănătatea, vârsta,
antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.
S-a
constatat astfel că, în cauză, în ceea ce-i priveşte şi pe inculpaţi sunt
aplicabile dispoziţiile art. 139 alin. 1 Cod procedură penală.
Potrivit
acestui text de lege, măsura preventivă se înlocuieşte cu altă măsură
preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.
Infracţiunile
pentru care sunt judecaţi inculpaţii prezintă un grad ridicat de pericol social
însă, aşa cum arată dispoziţiile art. 136 – alegerea măsurii nu se poate
fundamenta exclusiv pe acest considerent - este de altfel şi practica constantă
a ÎCCJ şi a CEDO, cu atât mai mult cu cât, în cauză, de la luarea măsurii
arestării s-au scurs peste 12 luni, iar de la pretinsa săvârşire a faptelor, de
asemenea, au trecut peste trei ani.
Având
în vedere aceste aspecte, precum şi timpul de peste 12 luni de arest preventiv
executat deja de inculpaţi, instanţa apreciază că prin punerea lor în libertate
nu s-ar produce nici un impact negativ în societate şi nu ar fi afectată buna
desfăşurare a judecăţii.
În
argumentarea soluţiei privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura
obligării de a nu părăsi localitatea, instanţa a avut în vedere principiul
egalităţii de tratament, inculpaţi care au fost arestaţi la aceeaşi dată,
pentru aceleaşi fapte presupus a fi săvârşite în aceeaşi perioadă de timp şi
care în prezent sunt liberi.
Prin decizia penală nr.360/R din 23 aprilie
2012, Curtea de Apel Piteşti, cu majoritate,
a admis recursul parchetului, cu consecinţa respingerii cererilor de
înlocuire a măsurii arestării preventive formulate de inculpaţii D.M.M., I.G.C.
şi Ţ.G.O, reţinând următoarele:
La data de, 02.04.2012
Tribunalul Vâlcea a dispus, prin încheiere, în baza art. 160/b C Cod
procedură penală raportat la art.139 Cod procedură penală înlocuirea măsurii
arestării inculpaţilor I.G.– C., Ţ.G.–
O. şi D.M.– M. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu.
Această dispoziţie a fost apreciată ca neîntemeiată de Curtea de Apel Piteşti,
care, prin decizia nr. 311/R/06 aprilie 2012 a casat încheierea şi a menţinut măsura
arestării acestor inculpaţi. La 12 zile de la această decizie, aceiaşi
inculpaţi au formulat cerere de înlocuire a măsurii arestării cu măsura
obligării de a nu părăsi localitatea, cerere admisă la data de 18 aprilie 2012
de către Tribunalul Vâlcea, prin
încheierea ce formează obiectul prezentului recurs.
Curtea reţine că, din
actele şi lucrările dosarului nu rezultă că, în scurtul interval de timp ( 06
aprilie 2012 – 18 aprilie 2012 ), ar fi intervenit elemente de fapt sau de drept
care să justifice concluzia instanţei de fond că „s-au schimbat temeiurile care
au determinat luarea măsurii” - art. 139 alin. (1) Cod procedură penală.
Pe fondul lipsei, în
perioada de timp amintită, a elementelor de fapt sau de drept care să justifice
concluzia că s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii
arestării – curtea reţine că se impune, deopotrivă, consecvenţa actualei
soluţii a instanţei de recurs în raport cu soluţia anterioară a aceleiaşi
instanţe.
În opinia separată, se susţine că s-ar
fi impus a fi menţinută soluţia judecătorului fondului.
În continuare, judecătorul a
arătat că este adevărat, prin mai multe hotărâri pronunţate asupra chestiunii
prevenţiei până la acest moment curtea de apel a menţinut detenţia preventivă a
inculpatului, însă acesta nu poate constitui un temei al prelungirii acesteia sine
die, la fiecare termen de judecată la care instanţa pune în discuţie
legalitatea şi temeinicia arestării, în conformitate cu prevederile art. 300/2
rap. la art. 160/b din Codul de procedură penală, fiind necesar un nou examen
al cauzei concrete deduse judecăţii, în raport cu faptele pentru care a fost
dispusă arestarea inculpaţilor, calitatea acestora, modul de săvârşire a
faptelor, natura infracţiunilor, circumstanţele concrete ale cauzei şi cele
privind persoana acuzaţilor.
