avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 
Înlăturarea limitării dreptului la muncă. Nulitatea clauzelor ce prevăd astfel de limitări.
 
Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 15 şi art. 52
 
Salariatului nu-i poate fi limitată exercitarea dreptului fundamental la muncă – înscris în art.15 coroborat cu art.52 din Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene - în absenţa unor prevederi care să justifice restrângerile şi să evidenţieze necesitatea acestora sau faptul că limitările răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesităţii protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.
Limitările impuse exercitării dreptului la muncă, prin aplicarea disp.art.3 alin.2 din OUG nr.259/7.12.200 - respinsă prin Legea nr.605/200 -  apar ca fiind excesive în absenţa unei compensări, în condiţiile în salariatul  lucrează tot în unităţi subordonate Ministerului Sănătăţii şi finanţate de la bugetul de stat.
 
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,
Decizia civilă nr. 3096 din 26 septembrie 2012
 
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 10029/105/2011, reclamanta GAE a chemat în judecată pe pârâta DSPP solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a actului adiţional încheiat la data de 06.04.2000 la contractul individual de muncă nr. 24/2000 precum şi restituirea  sumei de 12.000 lei achitată în baza acestui act.
Pe baza probatoriilor administrate în cauză, prin sentinţa civilă nr. 3983 din data de 14.06.2012 pronunţată de Tribunalul Prahova s-a respins în totalitate acţiunea formulată de reclamanta GAE în contradictoriu cu pârâta DSPP, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Din probatoriile administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosar, s-a reţinut că reclamanta a fost încadrată conform contractului individual de muncă nr.24/17.04.2000, în cadrul DSPP în funcţia de medic rezident I laborator, durata pentru care contractul a fost perfectat fiind nedeterminată.
Prin actul adiţional la contractul de muncă încheiat la data de 06.04.2000 reclamanta se obliga să presteze activitate în cadrul unităţii-pârâte ca specialist pentru o perioada de minimum 5 ani de la obţinerea specialităţii, articolul 2 al actului adiţional stipulând că în caz de nerespectare a prevederilor acestui înscris reclamanta va restitui o sumă echivalentă cu 36 de salarii medii pe economie din perioada renunţării.
S-a avut în vedere faptul că reclamanta a  semnat actul adiţional sus menţionat fără niciun fel de obiecţie, ceea ce înseamnă că şi-a însuşit întrutotul conţinutul acestuia.
Prin actul adiţional în discuţie s-a dorit o fidelizare a cadrelor medicale, întrucât pentru perioada în care s-au desfăşurat activităţile specifice obţinerii specializării cheltuielile au fost suportate de Ministerul Sănătăţii, fiind avansate angajatorului din prezenta cauză.
Astfel, Ministerul Sănătăţii în calitate de gestionar al sistemului public de sănătate are posibilitatea să gestioneze, în mod eficient, resursele umane din domeniul sănătăţii şi să asigure cu precădere servicii medicale în domeniile si în zonele deficitare.
In conformitate cu art.3 alin.2 din OUG nr.259/7.12.2000 medicii si farmaciştii rezidenţi ce ocupă prin concurs posturile pentru care se organizează rezidenţiat încheie contract de muncă cu unitatea sanitară care a solicitat postul respectiv, după obţinerea diplomei fiind obligaţi să lucreze cel puţin 5 ani la unitatea sanitara cu care au încheiat contractul, acesta urmând a cuprinde o clauză conform căreia nerespectarea  obligaţiei mai sus prevăzute atrage răspunderea materială a rezidentului  în sensul obligării acestuia la o suma echivalentă cu cel puţin 36 salarii medii pe economie, sumă calculată la data încetării contractului individual de muncă din iniţiativa rezidentului.
Referitor la cererea de constatare a nulităţii absolute a actului adiţional încheiat la data de 06.04.2000, prima instanţă a apreciat că nu există şi, cu atât mai puţin au fost probate, motive de natură a atrage nulitatea  absolută a  acestui act care, aşa cum s-a mai arătat, a fost semnat personal şi fără obiecţiuni de către reclamantă, act care nu conţine clauze contrare legii.
Susţinerea reclamantei în sensul că prin acest act adiţional s-ar îngrădi dreptul constituţional la muncă, nu a putut fi reţinută câtă vreme eventualele asemenea restrângeri presupun anumite compensaţii care nu sunt neapărat de natură financiară.
Ori, semnarea actului adiţional s-a făcut în condiţiile în care reclamantei i-a fost oferit un loc de muncă, în condiţii strict determinate de legea în vigoare la data semnării contractului.
Raporturile de muncă ale reclamantei cu unitatea  pârâtă au încetat în temeiul disp.art.79 alin.1 si 4 din Codul muncii, prin demisie, unitatea  angajatoare emiţând în acest sens Dispoziţia nr.6/08.01.2008.
Având în vedere că reclamanta nu a înţeles să presteze activitate în cadrul unităţii pârâte o perioada de cel puţin 5 ani după obţinerea specializării, fiind  încălcate astfel prevederile actului adiţional din 06.04.2000 la contractul individual de muncă nr.24/2000, tribunalul a constatat că nu se justifică obligarea  pârâtei la restituirea către reclamantă a sumei de 12.000 lei, motiv pentru care acţiunea a fost respinsă în totalitate ca fiind neîntemeiată.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat recurs reclamanta criticând-o ca nelegală şi netemeinică, invocând în acest sens disp. art. 304 pct.8 şi 9 Cod pr.civilă.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate în  recurs, în raport de actele şi lucrările dosarului, de dispoziţiile legale ce au incidenţă în soluţionarea cauzei, Curtea a constatat că recursul este fondat potrivit considerentelor ce urmează:
La data de 17.04.2000 recurenta reclamantă a încheiat contractul individual de muncă înregistrat sub nr. 24/2000 cu DSPP pe postul de medic laborator pentru o perioadă nedeterminată. Anexă la contractul individual de muncă apare un act adiţional, 06.04.2000 - anterior încheierii contractului de muncă - prin care recurenta este obligată să funcţioneze ca specialist pe acest post o perioadă de minim 5 ani de la data obţinerii specialităţii. Prin actul adiţional se prevedea faptul că în cazul nerespectării prevederilor art. 1 recurenta va restitui către DSPJPH o sumă echivalentă cu 36 salarii medii pe economie din perioada renunţării.
La data de 27.12.2007 recurenta reclamantă şi-a depus cererea de demisie la pârâtă şi a început activitatea ca medic specialist în cadrul unităţii sanitare SBI, unitate care face parte din sistemul public de sănătate.
Actul adiţional a cărui nulitate se solicită a se constata a fost încheiat în considerarea dispoziţiilor OUG nr.259/2000 care prevedea în art.3 alin.3 că în contractul individual de muncă încheiat între rezident şi unitatea sanitară  trebuie cuprinsă o clauză conform căreia nerespectarea obligaţiei de a lucra cel puţin 5 ani la unitatea sanitară respectivă atrage răspunderea materială a rezidentului, în sensul obligării acestuia la plata unei sume echivalente cu cel puţin 36 de salarii medii pe economie.
Curtea va reţine faptul că OUG nr.259/2000 a fost respinsă prin Legea nr.605/2001 astfel că actele adiţionale încheiat în temeiul ei nu mai pot produce efecte.
Mai mult prevederea potrivit căreia salariatul ar fi obligat la plata a 36 salarii medii, în cazul în care nu respectă termenul de 5 ani, nu are suport legal în niciuna din reglementările specifice codului muncii: nu reprezintă nici răspundere materială, nefiind întrunite elementele acesteia, şi nici situaţia în care angajatorul ar fi suportat cheltuieli cu pregătirea profesională a angajatului.
Curtea va constata că există o contradicţie între norma legală cuprinsă în OUG 259/2000 şi normele dreptului comunitar.
Astfel, salariatului nu-i poate fi limitată exercitarea dreptului fundamental la muncă – înscris în art.15 coroborat cu art.52 din Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene - în absenţa unor prevederi care să justifice restrângerile şi să evidenţieze necesitatea acestora sau faptul că limitările răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesităţii protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.
În prezenta cauză, limitările impuse exercitării dreptului la muncă apar ca fiind excesive în absenţa unei compensări, în condiţiile în care recurenta reclamantă lucrează tot în unităţi subordonate Ministerului Sănătăţii şi finanţate de la bugetul de stat.
Pentru aceste considerente, curtea a constatat că actul adiţional din data de 06.04.2000 la CIM 24/2000 este lovit de nulitate absolută şi, pe cale de consecinţă, a dispus restituirea sumei de 12.000 lei achitată de recurenta reclamantă în baza acestui act adiţional.