Înţelesul noţiunii de „bun” în
accepţiunea art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului. Principiul protecţiei aşteptărilor legitime a cetăţenilor
cu privire la un anumit nivel al protecţiei şi securităţii.
Decizia nr. 29/12.12.2011 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Art.1 din Protocolul nr.1
adiţional la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Art.14 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului
Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie se aplică doar
pentru bunurile unei persoane. Astfel, veniturile viitoare nu pot fi
considerate „bunuri”, cu excepţia cazului în care dreptul a fost deja câştigat
şi este sigur că va fi plătit (Koivusaari şi alţii c.Finlandei, decizia din 23
februarie 2010, nr.206), toate acestea, în anumite circumstanţe, o „speranţă
legitimă” de a obţine un „bun” poate beneficia, de asemenea, de protecţia art.1
din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie.
Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei,
el nu poate fi considerat „valoare patrimonială” decât dacă are o bază
suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat în
jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky c.Slovaciei [MC], par.52).
(Decizia civilă nr. 1434/01.06.012)
Prin cererea înregistrată sub
nr.2865/104/2010 la Tribunalul O.,
reclamanta C.F. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de
Pensii O. ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei
nr.69789/20.08.2010 privind recalcularea pensiei de serviciu şi obligarea la
plata pensiei cuvenite în temeiul deciziei nr.69789/16.02.2009, începând cu
data de 01.09.2010.
Motivându-şi cererea în fapt,
reclamanta a adus următoarele argumente:
- pensia de serviciu a fost
acordată în temeiul unei legi a statului român, iar dispoziţiile referitoare la
pensia de serviciu nu au fost nici în prezent abrogate;
- Legea nr.119/2010 nu respectă
pactele şi tratatele la care România este parte, ignorând art.10 alin.2 din
Constituţia României chiar dacă a fost supusă controlului de
constituţionalitate care s-a şi pronunţat prin decizia nr.873/2010;
- pensia reprezintă un drept
câştigat, un drept patrimonial şi nu ar putea fi diminuată deoarece s-ar
încălca art.1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului precum şi dreptul persoanelor în vârstă la un trai decent;
- prin diminuare s-a realizat o
discriminare, dar şi încălcarea principiului neretroactivităţii legii prevăzut
de art.15 alin.2 din Constituţia României, însăşi Curtea Constituţională fiind
aceea care a decis ca:
- „deşi prin noua lege se
reglementează un nou mod de calcul şi stabilire a pensiilor militare de stat,
evident, acest nou mod de calcul se poate aplica doar pensiilor stabilite după
data intrării în vigoare a noii legi” – decizia nr.4612/2002;
- „noile reglementări nu pot fi
aplicate cu efecte retroactive, respectiv în privinţa pensiilor anterior
stabilite, ci numai pentru viitor, începând cu data intrării în vigoare” –
decizia nr.374/2005;
- pensia de serviciu a fost
instituită tocmai pentru a fi o compensaţie pentru personalul auxiliar din
justiţie cărora prin lege li s-a instituit incompatibilităţi şi interdicţii
severe;
- o serie de cauze din
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului întăresc ideea ca diminuarea
pensiei prin recalcularea pensiei de serviciu are ca efect încălcarea dreptului
de proprietate, respectiv: cauza Buchen c. Cehia, cauza Pravednaya c. Rusia,
cauza Muller c.Austria.
În drept, s-au invocat art.87 din
Legea nr.19/2000 şi Legea nr.567/2004.
În dovedirea susţinerilor sale
reclamanta a depus în copie decizia contestată şi decizia prin care i s-a
stabilit pensia de serviciu.
Legal citată pârâta Casa
Judeţeană de Pensii O. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea
contestaţiei reclamantei ca nefondată.
În motivare pârâta a arătat că
reclamantei i s-a recalculat pensia de serviciu în conformitate cu Legea
nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor precum şi a
H.G. nr.737/2010 privind metodologia de aplicare a categoriilor de pensii de
serviciu prevăzute de art.1 lit.c) – h) din Legea nr.119/2010.
Reclamanta a beneficiat de pensie
de serviciu în temeiul art.68 alin.11, iar în urma recalculării i s-a reţinut
un stagiu de cotizare realizat de 34 ani, 8 luni, iar punctajul mediu anual de
1,02057 care înmulţit cu valoarea punctului de pensie de 732,80 lei a condus la
cuantumul pensiei recalculate de 1.016 lei, plata drepturilor urmând a se face
începând cu data de 1.09.2010.
Pârâta a precizat că la
determinarea punctajului s-au utilizat salariile şi sporurile cu caracter
permanent, dovedite cu carnetul de muncă şi adeverinţe emise conform legii.
A susţinut pârâta ca prin decizia
nr.871/2010 Curtea Constituţională a statuat asupra conformităţii măsurilor
dispuse cu Constituţia României, dar şi cu prevederile Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului.
Prin sentinţa nr.201 din 1
februarie 2011, pronunţată de Tribunalul O. – Secţia civilă a fost admisă
contestaţia formulată de reclamanta C.F. şi s-a dispus anularea deciziei
nr.69789/20.08.2010 şi a fost obligată pârâta la plata pensiei de serviciu
stabilită prin decizia nr.69789/16.02.2009, începând cu data de 1.09.2010.
Pentru a hotărî astfel,
tribunalul a reţinut că reclamanta a fost grefier în cadrul Judecătoriei S. şi
prin decizia nr.69789/16.02.2009 i s-a stabilit pensia de serviciu în sumă de
2.435 lei, iar în urma recalculării i s-a stabilit o pensie de 1.016 lei.
Tribunalul a mai reţinut că
pensiile în plată (stabilite prin acte administrative, potrivit actelor
normative în vigoare), în momentul emiterii deciziei de pensionare, sunt
considerate „bun” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel că
diminuarea lor trebuie făcută cu respectarea garanţiilor acestei convenţii.
Consiliul legislativ a ajuns la
concluzia că în ce priveşte soluţia privind recalcularea pensiilor stabilite
prin legi speciale cuvenite sau aflate în plată, aceasta nu se poate face decât
prin încălcarea principiului neretroactivităţii legii prev. de art.15 alin.2 din
Constituţia României, conform căruia „legea dispune numai pentru viitor cu
excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile” (Curtea
Constituţională nu s-a pronunţat asupra acestui aspect).
Prin Protocolul nr.1 la CEDO s-a prevăzut ca „Orice persoană
fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate
fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică şi în
condiţii prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului
internaţional.
În alin.2 al aceleiaşi dispoziţii
se arată că „Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a
adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa
bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori
a altor contribuţii, sau amenzilor”.
În jurisprudenţa Curţii Europene
a Drepturilor Omului s-a statuat ca noţiunea de „bun” înglobează orice interes
al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, astfel încât
dreptul la pensie poate fi asimilat unui drept de proprietate, iar pensia unui
bun proprietate privată (cauza Büchen contra Cehiei din 2002).
Reclamanta a avut prin urmare, la
data intrării în vigoare a Legii nr.119/2010, un bun actual în accepţiunea
Convenţiei, ce i-a fost înlăturat printr-o ingerinţă din partea statului.
Pentru a verifica dacă
desfiinţarea pensiei de serviciu de care beneficia reclamantul corespunde
limitărilor prevăzute de Convenţie, judecătorul cauzei are în vedere
următoarele aspecte:
a) –ingerinţa să fie prevăzută de
lege, condiţie satisfăcută în cauză întrucât desfiinţarea pensiei de serviciu
s-a realizat printr-un act normativ de forţa legii, lege rezultată ca urmare a
asumării răspunderii de către Guvern în faţa Parlamentului.
b) –să existe un scop legitim
pentru luarea măsurii de a desfiinţa pensia de serviciu ori sub acest aspect
Guvernul a arătat în expunerea de motive a Legii nr.119/2010 că „se impune
adoptarea unor măsuri cu caracter excepţional, prin care să se continue
eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare şi în anul 2010” datorită evoluţiei
crizei economice în anul 2009 şi extinderea acesteia în cursul anului 2010
precum şi acordarea de împrumut cu organismele financiare internaţionale.
c) să existe un raport rezonabil
de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere pentru
utilizarea lui.
Această cerinţă nu a fost
respectată de stat deoarece Guvernul a procedat la diminuarea intempestivă a
pensiei de serviciu a reclamantei cu peste 50%.
Faţă de considerentele pe larg
expuse, tribunal a constatat că reclamantei i s-au încălcat drepturi ocrotite
de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva sentinţei instanţei de
fond, în termen legal a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii O.,
criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 Cod
procedură civilă, după cum urmează:
- prima instanţă a pronunţat o
soluţie nelegală prin aceea că, nu a luat în considerare faptul că pensia
stabilită în favoarea intimatei-reclamante are două componente, respectiv una
contributivă cu privire la care statul nu poate interveni şi una
necontributivă, cu privire la care statul are o marjă largă de apreciere şi
poate să dispună oricând suprimarea acesteia;
- instanţa de fond a motivat în
mod eronat pe excepţia neretroactivităţii legii, ignorând în totalitate Decizia
Curţii Constituţionale nr.873/2010, în plus, soluţia este nelegală şi prin
prisma dispoziţiilor art.1 adiţionale la Protocolul nr.1 din CEDO pe aspectul că, prin
emiterea deciziei contestate nu au fost încălcate dispoziţiile acestui articol,
situaţie care rezultă din jurisprudenţa CEDO.
Prin încheierea nr.27/11.04.2012
s-a constatat strămutată cauza de la
Curtea de Apel C. la Curtea de Apel P., în sensul că, la data de
28.02.2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin încheierea
nr.2478/3.04.2012 a admis cererea de strămutare formulată de reclamantă.
S-au depus concluzii scrise de
către intimata-reclamantă C.F. prin care s-a solicitat respingerea recursului
ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond pe considerentul că este
justificată menţinerea pensiei speciale, iar prin emiterea deciziei a avut loc
o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la CEDO, sens în care se invocă
jurisprudenţa acestei instanţe, de asemenea a fost încălcat principiul
neretroactivităţii legii consacrat de dispoziţiile art.15 alin.2 din
Constituţie, iar pe de altă parte au fost încălcate şi disp.art.14 din CEDO,
sens în care se solicită menţinerea sentinţei instanţei de fond.
S-a mai solicitat respingerea
recursului ca nefondat, reluând perspectiva dispoziţiilor art.1 din Protocolul
nr.1 adiţional la CEDO,
raportat şi la dispoziţiile art.20 alin.2 din Constituţia României, potrivit cu
care dacă există neconcordanţă între pactele şi privitoare la drepturile
fundamentale ale omului şi legile interne au prioritate reglementările
internaţionale, menţionându-se că există o practică constantă a CEDO în sensul
că prin eliminarea pensiei de serviciu are loc o încălcare a art.1 din
Protocolul nr.1, iar prin dispoziţiile Legii nr.119/2010 are loc privarea de
proprietate prin lipsa totală a despăgubirilor către intimata-reclamantă.
De altfel şi Curtea
Constituţională a României în jurisprudenţa ei anterioară conţine prevederi
favorabile menţinerii pensiei speciale, invocându-se decizia nr.375/2005 şi
nr.57/2006.
Examinând actele şi lucrările
dosarului şi sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de
recurenta-pârâtă, Curtea a constatat că recursul este fondat pentru ambele
critici, raportat la următoarele considerente.
Prima instanţă a pronunţat o
soluţie nelegală, iar Curtea este obligată să ia în considerare decizia de
inadmisibilitate pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza
Frimu şi alţii contra României, deoarece acea decizie a vizat tocmai categoria
socio-profesională a grefierilor şi de asemenea, s-a constatat că nu s-au
încălcat dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la CEDO, dispoziţii pe care
instanţa de fond şi-a motivat soluţia în totalitate, excluzând aplicarea
dreptului intern pentru următoarele considerente:
Astfel, în acea decizie,
reclamantele au arătat că reducerea pensiilor le-a încălcat dreptul lor la
respectarea bunurilor garantat de art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la CEDO şi a determinat o
discriminare contrară art.14 în raport cu alţi pensionari care au beneficiat de
un mod de calcul al pensiilor mai favorabil.
În baza art.1 din Protocolul nr.1
adiţional la Convenţie,
„orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale
şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate
publică şi în condiţiile prevăzute de principiile generale ale dreptului
internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a
adopta legi pe care le consideră necesare, reglementării folosirii bunurilor
conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor, a
contribuţiilor sau a amenzilor”.
Pe de altă parte, art.14 din
Convenţie prevede că exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de
prezenta Convenţie, trebuie să se facă fără nici o deosebire bazată în special
pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii,
apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice alte situaţii.
În cadrul acestei decizii,
obligatorii de altfel pentru instanţe, deoarece jurisprudenţa CEDO face parte
din dreptul intern, CEDO a reiterat că, deşi art.1 din Protocolul nr.1
adiţional la Convenţie
garantează plata prestaţiilor sociale, persoanelor care au achitat contribuţii
la bugetul asigurărilor sociale, pe de o parte, acest lucru nu poate fi
interpretat ca oferind acordarea unei pensii într-un cuantum determinat
(Decizia Jankovici contra Croaţiei, Kuna contra Germaniei, Maggio şi alţii
contra Italiei sau Blanco contra Spaniei).
De altfel, statele părţi la Convenţie, dispun de o
marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicilor lor sociale, dată
fiind cunoaşterea directă a propriei societăţi şi a nevoilor sale, astfel încât
autorităţile naţionale sunt în principiu bine plasate pentru a alege mijloacele
cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între
cheltuielile publice, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului trebuie să
respecte alegerea lor, cu excepţia cazului în care aceste mijloace se dovedesc
în mod evident lipsite de caracter rezonabil.
În speţa dedusă judecăţii,
identică cu cea a intimatei-reclamante, CEDO a subliniat că reforma sistemelor
de pensii a fost fundamentată pe motive obiective invocate la adoptarea Legii
nr.119/2010 şi anume, contextul economic actual şi corectarea inegalităţilor
existente între diferite sisteme de pensii.
De asemenea, s-a luat act de
faptul că, pensia datorată reclamantelor în baza contribuţiilor la bugetul
asigurărilor plătite de aceasta în cursul anilor de serviciu, nu a fost în nici
un fel afectată de reformă şi aceasta a cerut doar suplimentul de pensie, care
era acoperit integral de la bugetul de stat, şi care reprezenta un avantaj de
care a beneficiat personalul auxiliar al instanţelor judecătoreşti, avantaj pe
care statul nu a înţeles să-l mai acorde.
Astfel, CEDO a reţinut că,
reforma sistemului de pensii nu a avut efect retroactiv, iar raportat la
diferenţa de tratament invocată de altfel, în raport de alte categorii de
pensionari, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că o diferenţă
discriminatorie în sensul art.14 din Convenţie faţă de foştii poliţişti, nu
este incidentă, deoarece această diferenţă între cele două categorii
profesionale nu este lipsită de justificare, iar Curtea Constituţională a Statului
Român a concluzionat că, natura profesiei celor din urmă justifică acordarea de
pensii speciale.
Pe de altă parte, Curtea trebuie
să aibă în vedere considerentele obligatorii ale Deciziei nr.29/12.12.2011 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie potrivit cu care, în analiza raportului de
proporţionalitate, instanţele pot să constate încălcarea dispoziţiilor art.1
din Protocolul nr.1 adiţional la
CEDO numai în situaţia în care reclamantul suportă o sarcină
individuală excesivă, exorbitantă, care excede marjei de apreciere a statului,
în reglementarea aspectelor legate de viaţa socială, marjă care în acest
domeniu este una extensivă, şi asemenea concluzii sunt stabilite, de exemplu,
când reclamantul este lipsit total de respectivul beneficiu social sau când
i-au fost suprimate în mod integral mijloacele de subzistenţă, ceea ce nu este
cazul în speţa dedusă judecăţii, pensia situându-se peste nivelul pensiei medii
la nivel de ţară.
Referitoare la aplicarea
principiului neretroactivităţii legii, în sensul că având în vedere caracterul
obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti ale deciziilor Curţii
Constituţionale, precum şi a considerentelor acestora, în limitele controlului
de constituţionalitate, instanţa nu este în drept să facă aprecieri asupra unor
critici de neconstituţionalitate sub aspectul respectării principiului
neretroactivităţii legii, formulată de părţile din litigiul dedus judecăţii.
Nici referirea la discriminare nu
o puteau face instanţele de drept comun, în sensul unor reevaluări în temeiul art.16
din Constituţie, iar perspectiva analizei în baza art.14 coroborat cu art.1 din
Protocolul nr.1 adiţional la CEDO,
ar fi presupus stabilirea premisei că standardul european este superior
standardului constituţional, ceea ce în speţa dedusă judecăţii nu poate fi
reţinut faţă de împrejurarea că dintre categoriile de pensionari cu pensii
speciale, doar magistraţii au fost exceptaţi în urma constatării
neconstituţionalităţii prevederilor art.1 lit.c) din Legea nr.119/2010, în
raport cu art.124 alin.3 şi art.132 alin.1 din Constituţie, iar nu prin
afirmarea şi asumarea ab initio a intenţiei legiuitorului de a excepta prin
legea nouă această categorie, respectiv intimatul-contestator de la măsura
recalculării pensiilor speciale.
Dobândirea dreptului la pensie
specială nu poate fi considerată ca instituind o obligaţie ad aeternum a
statului de a acorda acest drept, singurul drept câştigat reprezentând doar
prestaţiile deja realizate până la intrarea în vigoare a noii reglementări şi
asupra cărora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea
dispoziţiilor art.15 alin.2 din Constituţie. Relevantă în acest sens este şi
Decizianr.458/2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.24 din 13 ianuarie 2004, în
care s-a statuat că „o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru
viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea
în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii
vechi, pentru ca în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze
supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul
următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare”.
Conformându-se dispoziţiilor
art.15 alin.2 din Constituţie, textele de lege criticate afectează pensiile
speciale doar pe viitor, şi numai în ceea ce priveşte cuantumul acestora.
Celelalte condiţii privind acordarea acestora, respectiv stagiul efectiv de
activitate în acea profesie şi vârsta eligibilă nu sunt afectate de noile
reglementări. De asemenea, Legea privind instituirea unor măsuri în domeniul
pensiilor nu se răsfrânge asupra prestaţiilor deja obţinute anterior intrării
sale în vigoare, care constituie facto praeterita.
Pentru a răspunde acestor critici
invocate de intimata-reclamantă, este necesară reiterarea considerentelor deja
reţinute cu privire la natura specială a pensiei de serviciu, a celor două
componente, contributivă şi necontributivă, ale sale, precum şi a faptului că
ultima componentă este supusă practic condiţiei ca statul să dispună de
resursele financiare pentru a putea acorda şi alte drepturi de asigurări
sociale faţă de cele pe care Constituţia le nominalizează în mod expres. În
aceste condiţii, partea necontributivă a pensiei de serviciu, chiar dacă poate
fi încadrată, potrivit interpretării pe care Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a dat-o art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în noţiunea de „bun”,
ea reprezintă totuşi, din această perspectivă, un drept câştigat numai cu
privire la prestaţiile de asigurări sociale realizate până la data intrării în
vigoare a noii legi, iar suprimarea acestora pentru viitor nu are semnificaţia
exproprierii.
În ceea ce priveşte critica de
neconstituţionalitate a textelor de lege supuse controlului instanţei de
contencios constituţional cu dispoziţiile art.47 alin.1 şi art.135 alin.2
lit.f) din Constituţie, Curtea constată că eliminarea pensiilor speciale nu
aduce atingere „principiului protecţiei aşteptărilor legitime a cetăţenilor cu
privire la un anumit nivel al protecţiei şi securităţii”. Acest principiu nu
este însă consacrat constituţional, iar drepturile rezultate din actul de
pensionare sunt previzibile, şi anume îndrituirea persoanei la cuantumul
aferent pensiei din sistemul ordinar de pensionare, restul cuantumului pensiei
(cea suplimentară) fiind supus elementelor variabile amintite mai sus, şi anume
optica legiuitorului şi resursele financiare ale statului care pot fi alocate
în această direcţie.
Ca atare, Curtea constată că nu
au fost încălcate dispoziţiile art.47 alin.1 şi art.135 alin.2 lit.f) din
Constituţie.
În sfârşit, analizând
conformitatea prevederilor art.1-5 şi art.12 din legea criticată cu
dispoziţiile art.53 din Constituţie, raportate la dreptul la pensie la un nivel
de trai decent, Curtea constată, prin prisma celor statuate mai sus, că aceste
dispoziţii constituţionale sunt lipsite de relevanţă, întrucât dreptul la
pensie vizează pensia obţinută în sistemul general de pensionare, neexistând un
drept constituţional la pensie specială, deci la suplimentul financiar acordat
de stat.
Raportul de proporţionalitate
este compromis dacă se suportă o sarcină individuală excesivă, care excede
marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica
sa socială şi asemenea concluzii sunt stabilite de exemplu când reclamanta este
lipsită total de respectivul beneficiu social, iar când acesteia i-au fost
suprimate integral mijloacele de subzistenţă.
Astfel, reclamanta nu a fost
lipsită de beneficiul social, reducerea cuantumului pensiei respectând astfel
raportul de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele folosite,
astfel încât să nu fie obligată să suporte o sarcină excesivă, disproporţionată
care să excedeze marjei de apreciere a statului în reglementarea politicilor
sociale.
Ca atare, dreptul reclamantei de
a primi pensie în regimul de asigurări sociale nu a fost atins în esenţa sa
pentru a se opina asupra încălcării dreptului de proprietate, garantat de art.1
din Protocolul nr.1 adiţional la
CEDO.
Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a reţinut, de la bun început, că art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie se aplică doar
pentru bunurile unei persoane. Astfel, veniturile viitoare nu pot fi considerate
„bunuri”, cu excepţia cazului în care dreptul a fost deja câştigat şi este
sigur că va fi plătit (Koivusaari şi alţii c.Finlandei, decizia din 23
februarie 2010, nr.206), toate acestea, în anumite circumstanţe, o „speranţă
legitimă” de a obţine un „bun” poate beneficia, de asemenea, de protecţia art.1
din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie.
Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei,
el nu poate fi considerat „valoare patrimonială” decât dacă are o bază
suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat în
jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky c.Slovaciei [MC], par.52).
Cu toate acestea, nu poate fi
vorba despre o „speranţă legitimă” în situaţia în care există o divergenţă cu
privire la interesul şi aplicarea corectă a legii interne, iar pretenţiile
reclamantei sunt, prin urmare, respinse de instanţele naţionale.
În speţă, pretenţia reclamantei
care priveau modalitatea în care pensia ei ar fi fost calculate nu pot fi
considerată ca o bază suficientă în jurisprudenţa internă, cât timp
interpretarea dată de instanţe materiei a fost divergentă. În plus, având în
vedere speţa dosarelor, nu există vreun indiciu că, la data admiterii acţiunii
reclamantei exista o jurisprudenţă bine stabilită a recunoaşterii creanţei
acesteia.
Rezultă că reclamanta nu au avut
„un bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie.
Aşa cum Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a reţinut în mod constant, art.14 din Convenţie completează
celelalte dispoziţii substanţiale ale Convenţiei sau ale Protocoalelor sale
adiţionale. Art.14 nu are o existenţă independentă, deoarece acesta are efect
numai în legătură cu „exercitarea drepturilor şi libertăţilor” protejate de
aceste dispoziţii substanţiale. Dreptul garantat de art.14 poate fi autonom,
prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil ca el să fie încălcat fără a
se constata şi o încălcare a dreptului cu care a fost invocat. Constatarea
existenţei unei discriminări se poate face însă numai în legătură cu un alt drept
din Convenţie (Hans-Adam von Liechtenstein c.Germaniei [MC], nr.42527/98,
par.91).
Faţă de cele arătate mai sus, Curtea, în baza
dispoziţiilor art.312 şi art.316 Cod procedură civilă, precum şi a
dispoziţiilor art.291 din Codul muncii, a admis recursul formulat de
recurenta-pârâtă şi a modificat sentinţa, iar pe fond a respins contestaţia.
