avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Suspendarea executării unui act administrativ. Îndeplinirea cumulativa a condiţiilor  de admisibilitatea a suspendării.

Legea nr.554/2004, art.14 al.1
 
Pentru suspendarea executării unui act administrativ fiscal este necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art.14 al.1 din Legea nr.554/2004. Instanţa de contencios administrativ trebuie să exmineze ambele condiţii de admisibilitate şi să motiveze de ce consideră că acestea sunt îndeplinite. 
 
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,
Decizia nr. 274 din 25 ianuarie 2012.
 
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Buzău sub nr. 6425/114/2011, reclamanta          SC D.P. SRL  a solicitat, în contradictoriu cu ANAF – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Buzău, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună. în baza art. 14, raportat la art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea actelor reprezentate de decizia nr. 282/16.08.2011 emisă de pârâtă şi actele subsecvente acesteia, respectiv decizia de impunere nr. F-BZ 948/26.05.2011, împreună cu raportul de inspecţie fiscală F-BZ 545/26.05.2011, dispoziţia nr. 242/26.05.2011, fişa nr. 948/26.05.2011 şi celelalte documente întocmite în legătură cu controlul fiscal şi care  au legătură cu decizia de impunere nr. F-BZ 948/26.05.2011.
         În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanta a formulat contestaţie împotriva actelor indicate mai sus, formându-se dosarul nr. 5627/114/2011 al Tribunalului Buzău, cu termen de judecată la 02.11.2011, această situaţie se impune, având în vedere că este iminentă luarea de măsuri de sechestru şi executare, deoarece contestaţia formulată nu suspendă de drept, aceste proceduri, fiind expuşi unei pagube iminente, care poate duce inclusiv la falimentul societăţii şi desfacerea contractelor individuale de muncă , pe perioadă nedeterminată a celor 8 angajaţi.
Pârâta DGFB Buzău a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare a actului administrativ motivat de faptul că art. 215 alin. 2 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicat cu modificările şi completările ulterioare prevede :”instanţa poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20 % din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2000 lei”. De asemenea, art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ stipulează că suspendarea executării unui act fiscal poate fi dispusă atunci când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile: depunerea unei cauţiuni de până la 20 % din cuantumul sumei contestate; existenţa unui caz bine justificat; prevenirea unei pagube iminente.
Pârâta a mai arătat că măsura suspendării actelor administrative este una excepţională care se poate dispune doar în situaţia îndeplinirii cumulative a celor două condiţii prevăzute de legea contenciosului administrativ, respectiv cea a cazului bine justificat şi pentru prevenirea unei cauze iminente. În acest sens, reclamanta doar a susţinut şi nu a făcut dovada că, în speţă , există un prejudiciu material viitor şi previzibil pe care l-ar putea suferi dacă nu se suspendă executarea actului administrativ atacat care să justifice suspendarea executării actului atacat, suspendarea fiind o situaţie de excepţie.
După administrarea probei cu înscrisuri, prin sentinţa nr. 3663 din data de 25 octombrie 2011, Tribunalul Buzău a admis cererea formulată de reclamantă şi dispus suspendarea executării actelor fiscale conteastate, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii de drept comun.
         Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit disp art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente , după sesizarea în condiţiile art. 7 din acelaşi act normativ, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cauza dedusă judecăţii, prin decizia nr. F-BZ 948/26.05.2011, pârâta urmare controlului efectuat a apreciat că societatea reclamantă datorează bugetului de stat impozit pe profit suplimentar în sumă de 48.529 lei şi majorări de întârziere aferente în sumă de 26.756 lei , TVA în sumă de 446.848 lei şi majorări  în cuantum de 149.796 lei.
         S-a mai reţinut că, prin probele administrate în cauză, reclamanta a dovedit existenţa unui caz justificat astfel cum este instituit prin textul de lege invocat, în sensul că prin punerea in executare a deciziei nr. F-BZ 948/26.05.2011, societatea comercială ar fi grav prejudiciată prin paralizarea întregii activităţi economice a acesteia, imposibilitatea onorării contractelor încheiate cu agenţii economici de natură să conducă şi la acordarea de penalităţi şi indisponibilizarea personalului angajat cu contract de muncă individual pe perioadă nedeterminată.
         Tribunalul a apreciat că, în raport de împrejurările expuse, ce se constituie  într-un caz bine justificat în sensul legii, se impune suspendarea executării deciziei până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii de drept comun, pentru prevenirea unei pagube iminente ce s-ar materializa în încetarea efectivă a activităţii reclamantei, cu consecinţa imposibilităţii realizării obiectului de activitate al societăţii.
         Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta DGFP Buzău, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând modificarea acesteia, în sensul respingerii crererii de suspendare.
În motivarea recursului, s-a arătat că hotărârea primei instanţe de fond a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât reclamanta nu a făcut dovada existenţei unui caz bine justificat, intrând într-o adevărată polemică cu privire la legalitatea actelor administrativ-fiscale, care însă nu poate fi analizată de către instanţa investită cu soluţionarea cererii de suspendare, mai ales că actele precizate se bucură de prezumţia de legalitate, până în momentul anulării lor de către o instanţă judecătorească.
S-a mai arătat că suspendarea executării actelor administrative este reglementată ca o situaţie de excepţie, că reclamanta a găsit resursele necesare în vederea  achitării cauţiunii dispusă de către instanţă, că ea nu a făcut dovada producerii unei pagube iminente ce s-ar cauza prin executarea actelor administrative contestate, precum şi că  reclamantei nu i se poate aplica un tratament fiscal preferenţial faţă de alţi contribuabili.
Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului ca urmare a încălcării dispoziţiilor art.302 ind.1 c.pr.civ. şi excepţia tardivităţii acestuia, , iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, motivat în esenţă de faptul că criticile recurentei reprezintă o interpretare restrictivă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, că recurenta a omis prevederile art.6 din CEDO, care pun pe picior de egalitate părţile din prezenta cauză, că nu există vreo prezumţie de vinovăţie a reclamantei, astfel că devine aplicabil principiul prezumţiei de nevinovăţie şi principiul in dubio pro reo, că nu există o prezumţie de legalitate a actelor administrativ-fiscale contestate, precfum şi că există în cauză un caz bine justificat, constând în împrejurările în care au fost întocmite actele de control, în absenţa unor anexe ce nu au fost comunicate, în greşelile de procedură privind încălcarea unor drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul de a fi ascultat, în modalitatea sumară de apreciere a activităţii societăţii şi neanalizarea tuturor documentelor ce ar fi putut duce la lămurirea situaţiei de fapt.
Intimata a mai arătat că este îndeplinită şi condiţia pagubei iminente, ca urmare a faptului că reclamanta se află în derularea unui program cu fonduri europene, demarat prin intermediul Ministerului Dezvoltării şi Turismului, că a angajat 8 persoane, că orice incident în activitatea sa ar genera o întrerupere a programului de finanţare, ceea ce ar genera concedierea angajaţilor, falimentul societăţii şi imposibilitatea de a achita la bugetul de stat eventualele datorii, precum şi că instanţa de fond a dispus în mod corect suspendarea executării actelor administrativ-fiscale contestate.
         La termenul de judecată din data de 9.01.2012, Curtea a luat act de faptul că intimata-reclamantă înţelege să renunţe la excepţia tardivităţii formulării recursului, după care a pus în discuţia părţilor excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinar, excepţie pe care ulterior a respins-o, ca neîntemeiată, motivat de faptul în prezenta  cauză, hotărârea primei instanţe nu este susceptibilă decât de calea de atac a recursului, putând fi verificată sub toate aspectele, potrivit disp. art. 3041 Cod pr.civilă. În plus, motivele invocate de către recurentă pot fi încadrate în motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art.304 pct.9 c.pr.civilă.
În cauză, intimata a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, probă ce a fost încuviinţată de către instanţă.
Examinând sentinţa recurată, prin prisma materialului probator administrat în cauză, a dispoziţiilor legale incidente şi a criticilor invocate de către recurentă, Curtea constată următoarele :
De principiu, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, prezumându-se deci că acesta este legal emis până la proba contrară, probă ce cade în sarcina celui care invocă nelegalitatea actului administrativ. Ca urmare, Curtea consideră că nu pot fi reţinute susţinerile intimatei-reclamante, privind inexistenţa unei astfel de prezumţii de legalitate, aceasta fiind fundamentată pe caracterul special al actului administrativ, respectiv pe împrejurarea că este emis de către o autoritate sau instituţie publică, în regim de putere publică, în vederea aplicării în concret a dispoziţiilor legale.
Aceeaşi concluzie se impune şi faţă de susţinerile intimatei privind prezumţia de nevinovăţie şi principiul in dubio pro reo, principii de drept  specifice materiei penale,  care nu pot fi aplicate tale quale în materia civilă, ci decât cu luarea în considerare a specificului acesteia, respectiv al actelor administrative.
De asemenea, actul administrativ  unilateral este  el însuşi un titlu executoriu, neexecutarea lui fiind contrară unei bune ordini juridice într-un stat de drept şi o democraţie constituţională, astfel că măsura suspendării executării actului administrativ - ca operaţie juridică de  întrerupere vremelnică a efectului acestuia - apare ca o situaţie de excepţie de la regula executării din oficiu (executio ex officio).
         Curtea constată că în cauza reclamanta-intimată nu a facut dovada îndeplinirii cumulative a conditiilor de admisibilitate prev. de disp. art.14 al.1 din Legea nr.554/2004 act., întrucât nu a facut dovada existentei unui caz bine justificat şi a unei pagube iminente – în sensul dispoziţiilor art.2 al.1 lit.t şi ş din Legea nr.554/2004 - critica recurentei-pârâte privind acest aspect fiind astfel întemeiată.
         Astfel, în cadrul sentinţei recurate prima instanţă doar a constatat existenţa acestei condiţii de admisibilitate a suspendării, fără însă să arate de ce apreciază că  aceasta este îndeplinită sau care sunt imprejurările legate de starea de fapt si de drept, de natura sa creeze o indoiala serioasa in privinta legalitatii actului administrativ -  in sensul disp. art.2 al.1 lit.t din Legea nr.554/2004.
În acest sens, Curtea reţine că instanţa de fond s-a mărginit doar să  menţioneze că “ reclamanta a dovedit existenţa unui caz bine justificat.. în sensul că prin punerea în executare a deciziei.. societatea comercială ar fi grav prejudiciată prin paralizarea întregii activităţi economice..imposibilitatea onorării contractelor.. si indisponibilizarea personalului…”
Or, în realitate, Curtea consideră că argumentele avute în vedere de către prima instanţă nu se referă la cazul bine justificat, ci la cea de-a doua condiţie de admisibilitate a suspendării executării actului administrativ, respectiv la necesitatea prevenirii unei pagube iminente.
Practic, Curtea constată că instanţa de fond a motivat prima condiţie de admisibilitate prin considerente ce se referă la cea de-a doua condiţie, precizată, astfel că este evident faptul că instanţa de fond nu a motivat existenţa cazului bine justificat.
Curtea mai reţine, de altfel, că nici în cererea introductivă (filele nr.3,4 ) şi nici ulterior (filele nr.25 şi 111) în faţa instanţei de fond reclamanta nu a arătat concret şi dovedit care este îndoiala de legalitate de care sunt afectate actele administrativ-fiscale a căror supendare a executării a solicitat-o .
Abia în recurs, prin întâmpinare, intimata-reclamantă a încercat să completeze această lacună a cererii sale introductive, prin învederarea unor aspecte care, în opinia sa, se circumscriu unui caz bine justificat.
Faţă de acestea, Curtea consideră că ele nu dovedesc îndeplinirea primei condiţii de admisibilitate a supendării executării actelor administrativ-fiscale contestate.
Astfel, intimata reclamantă a invocat doar aspecte generice, cum ar fi împrejurările întocmirii actelor de control,  lipsa şi necomunicarea unor anexe, modalitatea de apreciere a activităţii societăţii, neanalizarea tuturor documentelor ce ar putea conduce la lămurirea situaţiei, fără însă să arate concret care sunt acele împrejurări ce atrag nelegalitatea actului, care sunt anexele lipsă şi necomunicate, precum şi importanţa acestora ori care sunt documentele neanalizate şi rolul acestora faţă de constatările organelor fiscale.
Ca urmare, Curtea consideră că aceste aspecte generice, menţionate anterior, nu pot justifica  un caz bine justificat, în sensul dispoziţiilor art.2 al.1 lit.t din Legea nr.554/2004, întrucât acestea nu pot genera o îndoială rezonabilă şi serioasă în privinţa legalităţii actelor administrative contestate.
Referitor la nesocotirea dispoziţiilor art.9, ar.12, art.15 şi art.28, Curtea consideră că susţinerile intimatei nu pot fi reţinute, întrucât dispoziţiile art.212 şi 213 nu impun obligaţia ascultării contestatorului cu ocazia soluţionării contestaţiei, decât cu ocazia introducerii altor persoane în procedură ( punctul acestuia de vedere fiind consemnat, atât în note explicative, cât şi în cuprinsul contestţiei), iar contestatorul nu a precizat concret în ce mod s-au încălcat în cauză celelelte principii invocate de intimată.
Ca urmare, Curtea constată că reclamanta nu a oferit şi probat indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate a actelor administrativ fiscale a căror suspendare a executării a solicitat-o  sau cel puţin pentru crearea unei îndoieli serioase în privinţa legalităţii acestora.
         Ca urmare, chiar dacă s-ar aprecia ca fiind dovedită condiţia producerii unei pagube iminente societăţii reclamante, ca urmare a executării silite a obligaţiilor fiscale stabilite prin decizia de impunere – împrejurare analizată de către prima instanţă şi dovedită prin probele administrate în cauză de către intimată ( vizând, în esenţă, circumstanţele activităţii reclamantei şi consecinţele prejudiciabile posibile asupra acesteia), Curtea consideră că cererea reclamantei nu poate fi primită, ca urmare a împrejurării că nu este îndeplinită în mod cumulativ şi prima condiţie de admnisibilitate a suspendării, privind existenţa cazului bine justificat.
         De altfel, înscrisurile depuse  de către intimata reclamantă în faţa instanţei de recurs privesc exclusiv situaţia economico-financiară a societăţii (derularea programului cu fondurile europene, obligaţiile asumate de către societate prin contractele asumate..etc)  – fiind astfel incidente doar în ce priveşte condiţia existenţei unei pagube iminente, acestea nefăcând vreo dovadă cu privire la condiţia de admisibilitate a suspendării  privind existenţei cazului bine justificat.
Curtea mai reţine  că ambele condiţii de admisibilitate trebuie să existe în mod cumulativ, condiţie neîndeplinită în prezenta cauză. De altfel, in jurisprudenta sa constantă ICCJ –Sectia Contencios Administrativ si Fiscal a statuat că „hotărârea judecătorească prin care se dispune suspendarea executării actului administrativ trebuie să fie motivată atât cu privire la existenţa cazului bine justificat, cât şi cu privire la  prevenirea unei pagube iminente ( ex. decizia ICCJ – SCAF nr.1571/2008), obligaţie ce nu a fost respectată de către instanţa de fond.
         Pentru toate aceste considerente Curtea a admis recursul şi a modificat în tot sentinţa recurată în sensul respingerii cererii de suspendare, ca neintemeiată.
 
(Judecător Ionel Stănescu)