|
Stabilirea
programului de vizitare a unui minor de către bunici .Competenţa
Stabilirea
programului de vizitare a unui minor de către bunici este de competenţa
autorităţilor judiciare/administrative de la reşedinţa obişnuită a copilului
(CURTEA DE
APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE
– – DECIZIA CIVILĂ NR.606/04.04.2013)
Prin cererea
de chemare în judecata înregistrată la data de 1 iunie 2012, pe rolul
Judecătoriei Constanţa, sub nr.13993/212/2012, reclamantul A.E.E. a solicitat
în contradictoriu cu pârâta G.E., să se dispună obligarea acesteia la
înapoierea în Turcia a fiicei sale, A.A. născută la data de 30.07.2009.
Prin
sentinţa civilă nr.10835/14.06.2012, pronunţată de Judecătoria Constanţa -
Secţia Civilă în dosarul nr.13993/212/2012, s-a admis excepţia necompetenţei
materiale a Judecătoriei Constanta invocată din oficiu şi a fost declinată
cauza spre competentă soluţionare, la Tribunalul Bucureşti.
S-a reţinut
că în raport de dispoziţiile art.2 din Legea nr.369/15 septembrie 2004 (Legea
nr.369/2004) privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii
internaţionale de copii, adoptata la Haga la 25 octombrie 1980, la care România
a aderat prin Legea nr.100/1992, soluţionarea cererilor adresate de către
persoana fizica, instituţia sau organismul interesat din oricare stat parte la
Convenţie, pentru înapoierea copilului aflat pe teritoriul României ca urmare a
unei deplasări sau a reţineri ilicite in sensul art.3 din Convenţie, este de
competenta instanţei judecătoreşti, iar instanţa competenta pentru soluţionarea
cererilor prevăzute la alin.(1) este Tribunalul pentru minori şi familie
Bucureşti.
Cauza a fost
astfel înregistrată la data de 18.07.2012, pe rolul Tribunalului Bucureşti
Secţia a V-a Civilă, sub nr. 27981/3/2012.
La data de
31.08.2012, pârâta G.E. a formulat cerere reconvenţională şi întâmpinare prin
care a solicitat: 1. pronunţarea unei hotărâri prin care sa se confirme daca
potrivit legislaţiei romane deplasarea şi reţinerea minorei A.A. în Turcia, s-a
făcut cu încălcarea vreunui drept privind încredinţarea, în temeiul disp.art.15
din Legea nr.369/2004; 2. Stabilirea legăturilor personale ale minorei cu
bunica materna, deîndată, până la soluţionarea definitivă a dosarului, în
temeiul disp.art.5 din Convenţia de la Strasbourg din 2006 asupra relaţiilor
personale care privesc copiii şi a art.14 din Legea nr.272/2004 privind
protecţia drepturilor copilului; 3. înapoierea minorei A.A., născută la data de
30.07.2009, în România, în temeiul disp.art.3 din Convenţia de la Haga din
25.10.1980 la care ţara noastră a aderat prin Legea 100/1992.
In
susţinerea cererii, pârâta reclamantă a arătat că este bunica maternă a minorei
A.A., născută la data de 30.07.2009, în localitatea Z., Turcia, de către fiica
sa, în prezent decedată Ş.L., înregistrată cu Certificatul de naştere seria NF
nr. 442598 la Consulatul General al Românei din Istambul.
După
naşterea minorei, reclamantul s-a declarat doar în acte ca fiind tatăl
acesteia, deşi nu era tatăl biologic, ca urmare a unei înţelegeri dintre fiica
sa şi tatăl biologic al minorei, unchiul reclamantului, pentru a nu se cunoaşte
identitatea reala a acestuia, în Turcia existând înregistrat dosarul
nr.2009/799, ce are ca obiect stabilirea paternităţii minorei privind pe tatăl
biologic H.S., înaintat de L.Ş. din anul 2009.
Minora de la
naştere pana în prezent, a locuit atât la Istambul (într-un apartament cu
chirie cu mama ei însoţita de o alta fiica de-a sa), cât şi în România în
imobilul proprietatea numitei L.Ş., din C., str.C.N.N. nr. 9, fiind căsătorita
doar religios cu H.S., iar pe reclamant, care este un nepot al tatălui biologic
(el fiind doar cel ce a recunoscut copilul în locul tatălui biologic în
Certificatul de naştere), nu l-a cunoscut niciodată.
După decesul
fiicei pârâtei, minora a rămas să locuiască cu pârâta în imobilul proprietatea
ei din C., precum şi cu o alta fiica, împreună asigurându-i toate cele necesare
creşterii şi îngrijirii minorei, pentru a nu simţi lipsa mamei după tragicul
eveniment - uciderea acesteia.
Întrucât de
la venirea în ţară a fiicei pârâtei, minora în vârsta de 3,2 luni, i-a fost încredinţata de aceasta, să se
ocupe de creşterea şi îngrijirea ei, nu a acceptat să dea copilul unor persoane
străine, chiar dacă îl reprezentau pe tatăl din acte, iar fiica sa era decedată.
Presiuni
pentru cedarea minorei s-au făcut în continuare de către organele de cercetare
şi procurorul de caz care a efectuat ancheta în dosarul de omor. In loc să se
aştepte o hotărâre judecătorească, procurorul de caz învestit cu efectuarea
urmăririi penale a emis Ordonanţa din 31.05.2012, prin care a constatat că,
prin rezoluţia din 04.05.2012, a organelor de poliţie s-a dispus începerea
urmăririi penale - in rem - pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de
libertate în mod ilegal prevăzut de art. 189 alin.1 şi 2 C.pen. - constând în aceea
că persoane necunoscute au lipsit-o de libertate, prin răpire, pe partea
vătămată Ş.L.. Mai mult, prin ordonanţa respectivă s-a dispus restituirea
bunurilor de valoare ce au fost aduse de fiica sa din Turcia către reclamant,
care nu a avut nici măcar calitatea de concubin în relaţia cu fiica sa.
Pentru
predarea bunurilor s-a încheiat şi o dovada în acest sens unde se face
menţiunea că activitatea s-a desfăşurat la sediul IPJ Constanţa, în prezenţa
interpretului autorizat, a apărătorului ales al numitului A.E.E..
În ziua de
19.06.2012, s-a încheiat procesul verbal (care nu are data menţionată decât
luna, anul şi ora), prin care procurorul de caz, pentru infracţiunea de omor, a
dispus efectuarea unei percheziţii la domiciliul din C., str. C.N.N. nr.9, în
baza autorizaţiei de percheziţie nr.194, ocazie cu care au fost ridicate o
parte din lucrurile de îmbrăcăminte ale minorei şi la plecare a fost luată şi
minora şi predată unei bone de naţionalitate turcă şi trimisă cu avion
particular în Turcia.
Din data de
11 august 2012, tatăl biologic a interzis accesul la copil, copilul fiind luat
de tatăl biologic.
Aceasta a
fost modalitatea în care minora a părăsit România şi pentru acest fapt pârâta a
solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se confirme dacă potrivit
legislaţiei romane deplasare şi reţinerea minorei A.A. în Turcia, s-a făcut cu
încălcarea vreunui drept privind încredinţarea, în temeiul disp.art.15 din
Legea nr.369/2004.
Prin sentinţa civilă
nr.1978/31.10.2012, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă a admis excepţia necompetenţei instanţelor
române şi a respins cererea de stabilire a legăturilor personale formulată de
reclamanta G.E., în contradictoriu cu pârâţii A.E.E. şi M.J. în calitate de
Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenţiei de
la Haga, ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de
fond a reţinut că deplasarea în Turcia a
minorei a fost făcută cu încălcarea legilor romane. Minora i-a fost
încredinţată pârâtei spre creştere de mama sa, iar tatăl din acte nu cunoscut-o
niciodată, nu a fost prezent nici la luarea minorei, aceasta efectuându-se prin
interpuşi şi nu are nici în prezent grija de ea în Turcia. Autoritatea centrală
română este reprezentată de Ministerul Justiţiei, în temeiul disp.art.2 din
Legea nr.215/2003 privind aderarea României la Convenţia privind facilitarea
accesului internaţional la justiţie, încheiata la Haga, la 25.10.1980 împotriva
tatălui biologic în dosarul nr. 2009/799, tocmai pentru a stabili situaţia
exactă a paternităţii minorei.
Prin
sentinţa civilă nr.1796/08.10.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a
V-a civilă s-a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea cererii
principale, s-a respins capătul 3 al cererii reconvenţionale având ca obiect
înapoierea minorei A.A., născută la data de 30.07.2009, în România în temeiul
disp.art.3 din Convenţia de la Haga din 25.10.1980, ca nefiind de competenţa
instanţelor române, fiind disjuns capătul 2 din cererea reconvenţională,
formându-se prezentul dosar cu nr.39192/3/2012.
Tribunalul a
reţinut că cererea reconvenţională cuprinde mai multe petite distincte, având
finalitate diferită şi urmând un regim juridic diferit în ce priveşte regulile
de procedură după care se soluţionează.
În ce
priveşte capătul 2 din cererea reconvenţională, având ca obiect stabilirea
legăturilor personale ale minorei cu bunica maternă, Tribunalul a examinat, în
conformitate cu dispoziţiile art.137 alin.1 C.pr.civ., excepţia necompetenţei
instanţelor române, invocată de pârâtul A.E.E..
Copilul A.A.
s-a născut la data de 30.07.2009 în Turcia, fiica numiţilor A.E.E. şi Ş.L.,
astfel cum rezultă din certificatul de naştere înregistrat la Consulatul
General al României din Istambul.
În cursul
lunii aprilie 2012, cu acordul tatălui, minora a venit împreună cu mama sa şi
cu o bonă în România, locuind într-un imobil din mun.C., proprietatea mamei
minorei conform contractului de vânzare cumpărare 2837/2010, la aceeaşi adresă
locuind şi bunica maternă, reclamanta din prezenta cauză.
În data de
03.05.2012, mama minorei Ş.L. a dispărut de la domiciliu, în urma cercetărilor
ulterioare constatându-se că aceasta a fost ucisă la aceeaşi dată.
Ulterior,
tatăl minorei a solicitat înapoierea copilului în Turcia, bunica maternă
opunându-se, motiv pentru care s-a promovat pe rolul Judecătoriei Constanţa
cererea având ca obiect înapoierea minorei, declinată spre competentă
soluţionare Tribunalului Bucureşti.
Pe parcursul
soluţionării cauzei, minora a fost readusă în Turcia, astfel cum rezultă din
procesul verbal din data de 19.06.2012 întocmit de organele de cercetare penală
cu ocazia percheziţiei imobiliare efectuată în imobilul din C., str. C.N.N. nr.
9. Astfel, la data de 19.06.2012, minora a fost preluată din domiciliul bunicii
materne şi a fost încredinţată unui mandatar al tatălui, împuternicit totodată
să călătorească împreună cu minora în străinătate şi să se reîntoarcă în ţară,
astfel cum rezultă din procesul verbal încheiat cu acea ocazie.
Prin
încheierea dată în camera de consiliu din 08.10.2012, în dosarul nr.39120/3/2012,
s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de pronunţare a unei hotărâri
care să confirme că deplasarea minorei A.A. în Turcia s-a făcut cu încălcarea
vreunui drept privind încredinţarea, Tribunalul reţinând în esenţă că
deplasarea minorei la data de 19.06.2012 în Turcia, nu reprezintă o deplasare
ilicită întrucât s-a efectuat la solicitarea titularului dreptului privind
încredinţarea, respectiv tatăl minorei, în virtutea dreptului acestuia de a
solicita înapoierea minorei de la bunica maternă, reclamanta din prezenta
cauză, ce nu este titulara unui drept similar conform legislaţiei române,
deplasarea având ca scop readucerea minorei la reşedinţa sa obişnuită din
Turcia.
Pornind
aşadar de la constatarea că reşedinţa obişnuită a minorei este în Turcia,
Tribunalul a reţinut că stabilirea unui program de vizită transfrontalier
pentru menţinerea legăturilor personale ale minorei cu bunica materna, este de
competenţa autorităţilor judiciare/administrative ale acestui stat, pe
teritoriul căruia se află reşedinţa obişnuită a minorei.
Astfel,
potrivit art.16 alin.1 din Legea nr.369/2004 privind aplicarea Convenţiei
asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga
la 25 octombrie 1980, în aplicarea art.l lit. b) şi art.21 din Convenţie,
persoana fizică, instituţia sau organismul interesat din oricare stat parte la
Convenţie poate solicita autorităţii centrale române acordarea asistenţei
pentru organizarea sau protejarea exercitării dreptului de vizitare a unui
minor având reşedinţa pe teritoriul României.
Potrivit
art.19, dacă se solicită ca exercitarea dreptului de vizitare să se facă prin
deplasarea minorului în afara teritoriului României, autoritatea centrală
română va sesiza instanţa judecătorească competentă potrivit art. 2 alin. (2) -
Tribunalul Bucureşti.
2)Soluţionarea
cererii se va face cu citarea persoanei căreia îi este încredinţat minorul, a
autorităţii tutelare în a cărei circumscripţie se află reşedinţa minorului şi a
autorităţii centrale române. Dispoziţiile art. 7 şi ale art. 9 alin. (3) şi (4)
sunt aplicabile.
3)Instanţa
îl va putea încuviinţa exercitarea dreptului de vizitare prin deplasarea
copilului în afara teritoriului României numai dacă din probele administrate
rezultă că există garanţii pentru a asigura înapoierea de bunăvoie a copilului.
Instanţa va putea obliga pe reclamant la depunerea unei cauţiuni.
Din
interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă aşadar că
instanţa română este competentă să stabilească un program de vizitare
transfrontalier numai în ipoteza în care reşedinţa obişnuită a copilului se
află în România, situaţie în care menţinerea legăturilor personale ale
copilului cu solicitantul presupune în concret deplasarea copilului pentru o
perioadă determinată în afara tării.
Tribunalul a
avut în vedere dispoziţiile art.5 alin.l din Convenţia de la Haga privind
competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu
privire la răspunderea părintească şi măsurile privind protecţia copiilor
(adoptată la 19 octombrie 1996 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 2002),
potrivit cărora autorităţile judiciare sau administrative ale statelor
contractante de la reşedinţa obişnuită a copilului au competenţa de a lua
măsuri de protecţie a persoanei copilului sau a bunurilor acestuia, cu
menţiunea că măsurile prevăzute de textul convenţiei pot să se refere îndeobşte
la dreptul de încredinţare, inclusiv dreptul privind ocrotirea persoanei
copilului şi, în special, dreptul de a hotărî asupra locului de reşedinţă al
copilului, precum şi dreptul de vizită, prin care se înţelege inclusiv dreptul
de a lua copilul, pentru o perioadă determinată, într-un alt Ioc decât
reşedinţa sa obişnuită, astfel cum se prevede în art. 3 lit.b) a Convenţiei.
În acelaşi
sens pot fi invocate şi dispoziţiile Convenţiei europene asupra recunoaşterii
şi executării hotărârilor în materie de încredinţare a copiilor şi de
restabilire a încredinţării copiilor, adoptată la Luxembourg la 20 mai 1980, la
care România a aderat prin Legea nr.216/2003, Turcia fiind de asemenea stat
contractant din 01.06.2000. Potrivit art.11 din Convenţie, hotărârile asupra
dreptului la vizita şi dispoziţiile hotărârilor referitoare Ia încredinţare
care privesc dreptul Ia vizită sunt recunoscute şi puse în executare în
aceleaşi condiţii ca celelalte hotărâri referitoare Ia încredinţare. Se
constată că art. 10 pct.1 lit.c) din Convenţie prevede ca şi motiv de refuz al
recunoaşterii şi executării unei astfel de hotărâri necompetenţa instanţei din
statul membru de origine care a stabilit programul de vizitare, dacă în
momentul introducerii acţiunii în statul de origine: (i) copilul avea cetăţenia
statului solicitat sau reşedinţa obişnuită în acest stat, în timp ce nici una
dintre aceste legături nu există cu statul de origine; sau (ii) copilul avea în
acelaşi timp cetăţenia statului de origine şi a statului solicitat şi reşedinţa
sa obişnuită în statul solicitat.
Ca atare,
Tribunalul a apreciat că instanţa română nu are competenţa de a stabili
programul de vizitare privind pe copilul A.A., a cărui reşedinţă obişnuită nu
se află pe teritoriul Românei, cu atât mai mult cu cât o astfel de hotărâre nu
ar fi susceptibilă de a fi recunoscută şi pusă în executare în alt stat, motiv
pentru care a respins cererea, potrivit celor ce preced.
Împotriva
acestei sentinţei a formulat recurs pârâta reclamantă G.E., solicitând
modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul respingerii excepţiei
necompetenţei instanţelor române cu privire la
judecarea
cererii de stabilire a legăturilor personale ale minorei cu bunica
maternă şi
plata cheltuielilor de judecată:
În motivare,
recurenta pârâtă reclamantă a criticat sentinţa civilă arătând că minora A.A.,
născută la data de 30.07.2010, este cetăţean român, fapt relevat de
certificatul acesteia de naştere, care îi conferă aceleaşi drepturi ca şi
oricărui alt cetăţean român, şi statul român şi instituţiile sale competente au
această obligaţie, de a-l apară.
Întrucât
este un minor, legea româna prevede expres, în temeiul art.14 din Legea
nr.272/2004 „copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte
directe cu rudele şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături
de ataşament”. De asemenea „copilul are dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de a
întreţine relaţii personale cu aceştia, alături de care copilul s-a bucurat de
viaţa de familie”. Elocventă este şi sublinierea din alin.3 al aceluiaşi
articol care prevede „reprezentantul legal al copilului nu poate împiedica
relaţiile personale ale acestuia cu bunicii, fraţii şi surorile, alături de
care copilul s-a bucurat de viaţa de familie". În realitate, minorul a
fost trimis cu un necunoscut, la un necunoscut, într-o ţară străină.
În cauza de
faţă, reclamantul-pârât, tatăl din actul de naştere care nu a locuit cu mama
copilului, nu întreţinea relaţii cu familia sa, nu se ocupa de îngrijirea,
creşterea şi educarea sa, şi, mai mult, nu era cunoscut de acesta. În această
situaţie reală, a mandatat o persoană străină să vină în România, să preia
copilul şi să-l aducă în Turcia. Elocvent este şi faptul că prin însăşi cererea
de chemare în judecată solicită judecarea acesteia şi în lipsa sa. Mai mult, a
retras cererea de chemare în judecată atunci când a constatat că instanţa
competentă în judecarea cauzei este Tribunalul Bucureşti.
Toate
acestea demonstrează evident, că nu avea legături şi relaţii personale,
afective cu acest copil, îi era indiferent ce hotărăşte instanţa de judecată.
De altfel, nici în Turcia nu locuieşte cu copilul şi nu cultivă relaţiile
fireşti de creştere, educare şi formare a copilului minor.
Potrivit
prevederilor art.8 al Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului care
garantează dreptul la viaţa de familie, statul are obligaţia de a nu
aduce
atingere acestui drept, dar şi obligaţii referitoare la respectarea
efectivă a
vieţii de familie. Prin predarea minorului cu proces verbal unei
terţe
persoane, fie ea şi cu împuternicire, se înlătură negativ, brutal relaţiile
dintre
bunică cu minora în cazul decesului mamei sale.
Principiul
interesul superior al minorului trebuia să prevaleze „în
toate
demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile
publice şi
de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate
de
instanţele judecătoreşti" prevede expres art.2 alin.3 al Legii
nr.272/2004, principiu confirmat şi consacrat expres şi de Noul Cod Civil.
În prezenta
cauză acest principiu a fost grav încălcat cu grave repercusiuni asupra
creşterii, educării şi formării unui minor cetăţean roman, predat prin proces
verbal unei terţe persoane.
Recurenta
pârâtă reclamantă solicită înlăturarea excepţiei necompetenţei instanţelor
române pentru următoarele considerente:
Potrivit
prevederilor Convenţiei de la Haga privind competenta, legea aplicabilă,
privind recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea
părintească şi măsurile privind protecţia copilului ratificată de România prin
Legea nr.361/11.12.2007, aceasta determină statul ale cărui autorităţi sunt
competente să ia măsurile de protecţie a persoanei sau bunurilor copilului.
În
conformitate cu prevederile art.5 al Convenţiei „autorităţile judiciare sau
administrative de la reşedinţa obişnuită a copilului au competenţa de a lua măsurile
de protecţie a persoanei copilului sau a bunurilor acestuia".
Ministerul
Justiţiei a precizat că pe rolul Direcţiei de Drept Internaţional şi Cooperare
Judiciară nu a fost înregistrată o cerere de înapoiere a minorei A.A. la
reşedinţa obişnuită din România, fapt pentru care consideră că această cerere
reconvenţională formulată de G.E. este inadmisibilă.
În temeiul
prevederilor art.8 (2) al Convenţiei de la Haga, statul român poate fi sesizat,
întrucât (lit.a) „copilul are cetăţenia română",(b) „statul în care sunt
situate bunurile copilului" şi acesta este statul român, (d) „statul cu
care copilul are cele mai strânse legături "aşa cum este în realitate,
toate acestea fiind numai în competenţa instanţelor judecătoreşti ale statului
român.
În
susţinerea recursului, recurenta a făcut referire şi la dispoziţiile art.2 din
Legea nr.369/2004 privind aplicarea Convenţiei adoptata la Haga la 25 oct.1980,
la care România a aderat prin Legea nr.100/1992 care precizează ca soluţionarea
cererilor adresate de către persoana fizica, instituţia sau organismul
interesat din oricare stat parte la Convenţie, pentru înapoierea copilului
aflat pe teritoriul României ca urmare a unei deplasări este de competenta
instanţei judecătoreşti, iar instanţa competenta pentru soluţionarea cererilor
este Tribunalul pentru minori si familie Bucureşti. Este adevărat că rolul
Tribunalului Bucureşti a fost înlăturat, fără a fi de competenţa şi atribuţiile
lor, de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa şi Inspectoratul de Politie
al judeţului Constanta, faptă consemnată prin procesul verbal întocmit la
19.06.2012 prin care au încredinţat minora şi bunurile sale unei terţe
persoane. Recurenta a subliniat faptul că prin prevederile art.3 al Legii
nr.361/2007, România a formulat următoarea rezervă: Potrivit art.60 coroborat
cu alin.(1) al art.55 din Convenţie, România îşi rezervă: a)competenţa
autorităţilor sale de a lua măsuri pentru protejarea bunurilor copilului
situate pe teritoriul său, precum şi „dreptul de a nu recunoaşte răspunderea
părintească ori măsurile care sunt incompatibile cu măsurile luate de
autorităţile sale privind aceste bunuri".
Această
faptă, prin care s-a dispus fără nici un temei legal, de viitorul, educaţia şi
viaţa unui cetăţean român, trebuia să conducă Ia sesizarea din oficiu a
Ministerului Justiţiei în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la
îndeplinire a prevederilor Convenţiei de la Haga din 1980, dar acesta a
preferat să invoce excepţia de necompetenţă a instanţelor româneşti, scăpând de
„o grija".
În acest
sens, instanţa de judecată trebuia să adopte cu promptitudine implementarea
dispoziţiilor corespunzătoare Convenţiei de la Haga, întrucât lipsa celerităţii
în rezolvarea proceselor legate de acordarea responsabilităţii poate avea
consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre minor şi bunica maternă.
Admiterea excepţiei necompetentei instanţelor judecătoreşti distruge raportul
de proporţionalitate care trebuie să existe între interesul major al minorului
şi cel al societăţii în ansamblul ei.
Potrivit
prevederilor art.13 lit.b) al Convenţiei de la Haga, autoritatea juridică a
statului nu este obligată să înapoieze minorul dacă „există grave riscuri că
înapoierea minorului îl expune unor traume fizice şi psihice, ori să-l pună în
orice alt fel într-o situaţie intolerabilă". Rezumând, persoana care l-a
preluat nu este tatăl biologic al copilului, având contestată paternitatea în
faţa instanţei turceşti, nu este şi nu a fost căsătorit cu mama copilului, nu a
locuit împreuna cu aceştia, n-a întreţinut nicio relaţie părintească cu acesta,
nu a plătit nicio pensie alimentară şi nu şi-a adus nicio contribuţie la
creşterea, educarea şi întreţinerea sa.
În această
cauză, nu s-a stabilit caracterul ilicit al deplasării copilului în România,
nefiind prezentate dovezile necesare cu privire la existenţa şi întinderea
drepturilor părinteşti ale tatălui (dacă acestea există) astfel cum sunt
recunoscute şi reglementate de legislaţia Turciei, fără a contesta drepturile
bunicii materne că pot exista. În speţă, instanţa de judecată trebuia să reţină
riscul grav de natură psihică la care este expus minorul, în caz de înapoiere
la tatăl din actul de naştere, până la clarificarea situaţiei sale fireşti.
Pentru toate
acestea, recurenta a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi
trimiterea cauzei spre competentă judecată la Tribunalul Bucureşti.
În drept, au
fost invocate dispoziţiile art.304 pct.7-9 Cod de procedură civilă.
Intimatul
pârât M.J., în calitate de Autoritate Centrală pentru aplicarea Convenţiei de
la Haga din 1980, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca
nefondat, susţinând că instanţa de fond, în mod corect, a admis excepţia
necompetenţei instanţelor române.
Astfel, din
ansamblul probelor administrate în cauză a reieşit că minora A.A. nu se mai
află pe teritoriul României, fiind deplasată în Turcia, urmare preluării sale
de către un mandatar al pârâtului A.E.E., la data de 19.06.2012.
În aceste
împrejurări, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, stabilirea
unor legături între minoră şi bunica maternă poate fi făcută în mod legal doar
prin aplicarea prevederilor art.21 din Convenţia de la Haga din 1980, care
reglementează procedura de organizare ori de protejare a exercitării efective a
unui drept de vizită.
Prevederile
art. 16 şi 19, precum şi Legea nr. 369/2004 în ansamblul său, sunt aplicabile
exclusiv în cazul în care minorul a cărui vizitare se solicită se găseşte pe
teritoriul României.
Prin urmare,
având în vedere faptul că minora se află în prezent pe teritoriul Turciei, o
cerere având ca obiect stabilirea unor legături personale cu aceasta, în baza
art.3 şi art.21 din Convenţia de la Haga, ar putea fi formulată de către bunica
maternă doar cu respectarea procedurilor prevăzute de convenţie. Aceasta
urmează a solicita autorităţilor judiciare competente din Turcia organizarea
unui drept de vizită, prin formulare unei solicitări cu respectarea cerinţelor
impuse de art.21 din Convenţie.
În calea de
atac a recursului nu s-au administrat probe noi.
Curtea,
analizând criticile de recurs, constată că acestea sunt nefondate, având în
vedere următoarele considerente:
Faţă de
soluţia la care s-a oprit instanţa de fond, respectiv respingerea cererii de
stabilire a legăturilor personale formulată de reclamanta G.E., ca nefiind de
competenţa instanţelor române, Curtea apreciază că nu pot fi primite criticile
recurentei reclamante care vizează însăşi conţinutul dreptului acesteia de a
avea legături personale cu minora.
Ca atare,
susţinerile recurentei expuse în prima parte a cererii de recurs, ce exced
oricărui comentariu legat de competenţa instanţelor române – şi anume
susţinerile recurentei relative la faptul că minora este cetăţean român, că
între recurentă şi minoră sunt relaţii de rudenie apropiate, că Legea
nr.272/2004 reglementează în mod expres dreptul copilului de a menţine relaţii
personale cu rudele apropiate, că tatăl biologic nu este cel menţionat în acte,
care este dezinteresat de minoră – nu pot fi primite, nefiind strâns legate de
soluţia ce a fost pronunţată de instanţa de fond reflectată în sentinţa
atacată.
Tot astfel,
nu pot fi primite susţinerile recurentei fundamentate de pe tărâmul art. 8 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici cele care pun în discuţie
principul interesului superior al copilului, aspecte care sunt învederate
într-o relaţie directă cu dreptul minorei şi al bunicii de a întreţine legături
personale, întrucât şi aceste susţineri vizează fondul dreptului dedus
judecăţii şi nu soluţia pronunţată de instanţa de fond.
Curtea
constată că recurenta nu a adus probe contrarii situaţiei de fapt reţinute de
către instanţa de fond, în sensul că minora a fost adusă de către mama sa din
Turcia, că la data de 03.05.2012, mama minorei Ş.L. a dispărut de la domiciliu,
ulterior constatându-se că aceasta a fost ucisă la aceeaşi dată, că tatăl
minorei a solicitat înapoierea copilului în Turcia, că la data de 19.06.2012,
minora a fost preluată din domiciliul bunicii materne şi a fost încredinţată
unui mandatar al tatălui, împuternicit totodată să călătorească împreună cu
minora în străinătate şi să se reîntoarcă în Turcia.
Aşa cum a
reţinut Tribunalul, prin încheierea dată în camera de consiliu din 08.10.2012,
în dosarul nr.39120/3/2012, s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de
pronunţare a unei hotărâri care să confirme că deplasarea minorei A.A. în
Turcia s-a făcut cu încălcarea vreunui drept privind încredinţarea,
reţinându-se, în esenţă, că deplasarea minorei la data de 19.06.2012 în Turcia,
nu reprezintă o deplasare ilicită întrucât s-a efectuat la solicitarea
titularului dreptului privind încredinţarea, respectiv tatăl minorei, în
virtutea dreptului acestuia de a solicita înapoierea minorei de la bunica
maternă, reclamanta din prezenta cauză, ce nu este titulara unui drept similar
conform legislaţiei române, deplasarea având ca scop readucerea minorei la
reşedinţa sa obişnuită din Turcia.
Ca atare,
stabilindu-se cu caracter definitiv că reşedinţa obişnuită a minorei este în
Turcia, Curtea apreciază că în mod corect Tribunalul a reţinut că cererea prin
care reclamanta a solicitat stabilirea unui program de vizită cu minora este de
competenţa autorităţilor judiciare/administrative ale acestui stat.
Potrivit
dispoziţiilor art.5 alin.l din Convenţia de la Haga privind competenţa, legea
aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea
părintească şi măsurile privind protecţia copiilor, adoptată la 19 octombrie
1996 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 2002, autorităţile judiciare sau
administrative ale statelor contractante de la reşedinţa obişnuită a copilului
au competenţa de a lua măsuri de protecţie a persoanei copilului sau a
bunurilor acestuia, cu menţiunea că măsurile prevăzute de textul convenţiei pot
să se refere îndeobşte la dreptul de încredinţare, inclusiv dreptul privind
ocrotirea persoanei copilului şi, în special, dreptul de a hotărî asupra
locului de reşedinţă al copilului, precum şi dreptul de vizită, prin care se
înţelege inclusiv dreptul de a lua copilul, pentru o perioadă determinată,
într-un alt Ioc decât reşedinţa sa obişnuită, astfel cum se prevede în art. 3
lit.b) a Convenţiei.
Dispoziţii
similare sunt prevăzute şi în Convenţia europeană asupra recunoaşterii şi
executării hotărârilor în materie de încredinţare a copiilor şi de restabilire
a încredinţării copiilor, adoptată la Luxembourg la 20 mai 1980, la care
România a aderat prin Legea nr.216/2003, Turcia fiind de asemenea stat
contractant din 01.06.2000.
Potrivit
art.11 din Convenţie, hotărârile asupra dreptului la vizită şi dispoziţiile
hotărârilor referitoare Ia încredinţare care privesc dreptul Ia vizită sunt
recunoscute şi puse în executare în aceleaşi condiţii ca celelalte hotărâri
referitoare Ia încredinţare.
Art. 10
pct.1 lit.c) din această ultimă convenţie evocată prevede ca motiv de refuz al
recunoaşterii şi executării unei astfel de hotărâri necompetenţa instanţei din
statul membru de origine care a stabilit programul de vizitare, dacă în
momentul introducerii acţiunii în statul de origine: (i) copilul avea cetăţenia
statului solicitat sau reşedinţa obişnuită în acest stat, în timp ce niciuna
dintre aceste legături nu există cu statul de origine; sau (ii) copilul avea în
acelaşi timp cetăţenia statului de origine şi a statului solicitat şi reşedinţa
sa obişnuită în statul solicitat.
Or, în
condiţiile în care minora nu are reşedinţa obişnuită în România, stat în care a
fost introdusă cererea de stabilire a unui program de vizitare, instanţa română
nu are competenţa de a stabili programul de vizitare privind pe copilul A.A., o
hotărâre pronunţată de instanţele din România cu încălcarea competenţei
generale nefiind susceptibilă de a fi recunoscută şi pusă în executare în
Turcia.
În mod
greşit a susţinut recurenta că instanţa de fond a recunoscut competenţa sa în
soluţionarea cauzei, în cuprinsul considerentelor, şi cu toate acestea, în
dispozitiv s-a pronunţat pe excepţia necompetenţei generale a instanţelor
române în soluţionarea acestui capăt 2 din cererea reconvenţională. Astfel,
plecând de la ipoteza de lucru constând în dezlegarea cu putere de lucru
judecat a aspectului legat de reşedinţa obişnuită a minorei, prima instanţă a
aplicat dispoziţiile convenţionale incidente, prin raportare şi la obiectul
cererii cu care a fost sesizată, întreaga construcţie juridică fiind în sensul
că instanţa română este competentă să stabilească un program de vizitare
transfrontalier numai în ipoteza în care reşedinţa obişnuită a copilului s-ar
afla în România, în caz contrar, instanţele române nefiind competente general.
Referirile
recurentei la art. 3 din Convenţie privind înapoierea minorei nu pot fi primite
de vreme ce obiect al cererii cu care instanţa de fond a rămas învestită este
reprezentat doar de capătul doi al cererii reconvenţionale privitoare la
stabilirea unui drept de vizită a minorei de către bunica maternă.
Recurenta a
invocat în susţinerea cererii sale, dispoziţiile Legii nr.100/1992 pentru
aderarea României la Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor
civile ale răpirii internaţionale de copii, însă la momentul judecării
prezentei cauze Curtea are în vedere, pe de o parte, stabilirea cu putere de
lucru judecat în privinţa reşedinţei obişnuite a minorei ca fiind în Turcia,
precum şi faptul că minora, la data soluţionării prezentei cereri având ca
obiect stabilirea dreptului de a avea legături personale cu minora, aceasta se
află pe teritoriul Turciei.
Or, actul
normativ mai sus amintit poate fi invocat cu succes de recurentă în sprijinul
unei cereri în cazul în care minora s-ar afla pe teritoriul unui stat
contractant în urma unei fapte care poate fi calificată ca fiind deplasare sau
neînapoiere ilicită ori pentru organizarea sau protejarea exercitării efective
a unui drept de vizitare, cerere adresată autorităţii centrale a unui stat
contractant, potrivit aceloraşi modalităţi, cu o cerere vizând înapoierea
copilului. Însă, aşa cum s-a arătat anterior, minora se află pe teritoriul
Turciei, astfel că reclamanta are posibilitatea de a se adresa autorităţii
centrale a acestei ţări, prin intermediul autorităţii centrale române pentru
satisfacerea acestui drept. Împrejurarea că minora este şi cetăţean român şi
are bunuri în România ca urmare a succesiunii lăsate de mama sa pe teritoriul
României nu este de natură a înfrânge reglementările de rigoare conţinute în
convenţiile comunitare la care ţara noastră a aderat.
În
consecinţă, Curtea, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. 1 Cod procedură
civilă, faţă de situaţia de fapt şi de drept expusă, va respinge recursul ca
nefondat.
| 
