C.
proc. civ., art. 129 alin. (6), art. 295, art. 304 pct. 8, art. 315
C.
civ., art. 969
Faptul
că deciziile pronunţate în primul ciclu procesual soluţionând
excepţia prescripţiei au stabilit irevocabil că prin
recunoaşterile pârâtei-recurente s-a întrerupt cursul prescripţiei,
statuând astfel asupra realităţii obligaţiei de plată
şi izvorului acesteia, reprezintă dezlegări în drept de care
instanţele, în cel de-al doilea ciclu procesual, sunt ţinute în baza
art. 315 C. proc. civ.
În al
doilea ciclu procesual, după desfiinţarea primei sentinţe nr.
11071 din 8 octombrie 2007 prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nr.
23 din 11 ianuarie 2008, irevocabilă prin decizia Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie nr. 116 din 22 ianuarie 2009, recursul
pârâtei fiind respins, Tribunalul Bucureşti a pronunţat sentinţa
nr. 13261 din 21 decembrie 2010 prin care a admis cererea de chemare în
judecată formulată de reclamanta SC FFEE Electrica Furnizare Muntenia
Nord SA şi a obligat-o pe pârâta SC M. SA la plata sumei de 18.925.193,15 lei,
cu titlu de preţ al energiei electrice furnizată şi
neachitată, subsecvent respingerii excepţiilor lipsei
calităţii procesuale active şi calităţii procesual
pasive ca neîntemeiate. rezultând raporturi juridice directe între
reclamantă şi pârâtă
Instanţa
de fond a făcut aplicarea art. 315 C. proc. civ. cu privire la
constatările deciziei din apel, irevocabilă din primul ciclu
procesual, în sensul recunoaşterii debitului de către pârâtă,
ceea ce prezumă executarea prestaţiilor de către S., din
conţinutul protocolului, al minutei şi al procesului-verbal de
conciliere rezultând raporturi juridice directe între reclamantă şi
pârâtă, excepţiile lipsei calităţii procesuale active
şi pasive nefiind întemeiate.
S-au
apreciat ca neîntemeiate şi susţinerile pârâtei cu privire la lipsa
de obiect, din conţinutul aceloraşi înscrisuri, a contractului de
credit şi a contractului escrow rezultând că preţul energiei de
8 mil. USD nu a fost plătit, beneficiarul neîncasându-l, precum şi
susţinerile cu privire la lipsa de interes, obligaţia de transfer a
preţului în contul energiei electrice fiind asumată faţă de
reclamantă, nu faţă de T.
Apelul
declarat de pârâta SC M. SA împotriva acestei sentinţe a fost respins de
Curtea de Apel Bucureşti prin decizia nr. 581 din 21 decembrie 2011 ca
nefondat.
Criticile
apelantei prin care aceasta invocă neconcordanţa dintre temeiul
contractual al acţiunii şi obligarea sa la plata către
reclamantă cu care nu a avut încheiat un contract, în contractul evocat de
sentinţă nefiind parte, greşita stabilire a situaţiei de
fapt prin sentinţă, deoarece S. SA nu a făcut către
pârâtă livrările de produse siderurgice la care se obligase viciind
astfel lanţul livrărilor pe care la rândul său pârâta urma
să le efectueze şi critica interpretării greşite prin
sentinţă a minutei semnate la 7 iunie 2001 ca reprezentând o
recunoaştere a datoriei, precum şi criticile relativ la
prescripţia dreptului la acţiune şi recunoaşterea sa de
datorie au fost înlăturate de instanţa de apel care şi-a
întemeiat soluţia pe considerentele care urmează:
Prima
instanţă s-a pronunţat în limita obiectului cu care a fost
învestită, reclamanta prin acţiunea sa nesusţinând că
energia al cărui preţ îl solicită ar fi fost livrată
pârâtei.
Acţiunea
reclamantei îşi susţine pretenţia pe recunoaşterea
debitului de către pârâtă şi are în vedere plăţile
parţiale efectuate de pârâtă până la data formulării
cererii de chemare în judecată, nefiind încălcat art. 129 alin. (6)
C. proc. civ.
Susţinerile
pârâtei cu privire la lipsa de obiect a acţiunii şi lipsa interesului
au fost analizate de instanţa de fond ca apărări de fond,
acţiunea nefiind respinsă pe lipsa de interes sau de obiect,
apreciindu-se că ele există. În ce priveşte excepţia prescripţiei
susţinută în faţa instanţei de fond la 22 noiembrie 2010
şi în faţa instanţei de apel, instanţa de apel a
reţinut că asupra acestui aspect s-au pronunţat instanţele
în primul ciclu procesual.
Făcând
un istoric al succesiunii înscrisurilor în timp, instanţa de apel a
reţinut că la data de 9 noiembrie 2000 a fost întocmit Protocolul
prin care pârâta s-a angajat asupra transferului contravalorii produselor
laminate direct în contul reclamantei E. SA pentru plata energiei livrată
de aceasta cocontractantei S. SA.
Pe baza
protocolului, pârâta a semnat minuta din 7 iunie 2000, prin care şi-a
asumat angajamentul de plată către SC E. SA în termen de 10 zile a
contravalorii facturilor de energie electrică aferente consumului S. SA în
perioada decembrie 2000 - martie 2001 şi bonificaţia de 20%. La 31
octombrie 2001, părţile au încheiat procesul-verbal de conciliere
prin care s-a operat o desocotire a preţului, iar la 31 octombrie 2002 a
fost emis extrasul de cont pentru 200 mld. lei, în baza Protocolului din 9
noiembrie 2000 şi a procesului-verbal de conciliere din 31 octombrie 2001.
Cum
înscrisurile referă la aceeaşi datorie, iar prin hotărâre
irevocabilă s-a reţinut recunoaşterea acesteia de către
pârâtă, în speţă nu se mai pune problema calculării unui
alt termen de prescripţie în raport de minuta de la 7 iunie 2001.
Cu
privire la susţinerile pârâtei-apelante relative la nerespectarea de
către S. SA a angajamentelor contractuale, instanţa de apel a
reţinut irelevanţa lor faţă de cadrul procesului fixat de
reclamantă.
În
contra acestei decizii a declarat recurs pârâta SC M. SA
pentru motivele de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8
C. proc. civ., art. 304 pct. 9, art. 304 pct. 7 şi art. 304 pct. 5 C.
proc. civ.
Recurenta-pârâtă
face un amplu istoric al raporturilor obligaţionale şi a probelor administrate
în cauză, în concret criticile fiind astfel structurate:
1.
Motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
A.
Greşit instanţa de apel rupe raporturile obligaţionale sub motiv
că SC S. nu a fost parte în proces, deşi reclamanta şi-a
întemeiat pretenţiile pe Protocolul din 9 noiembrie 2000 şi minuta
din 7 iunie 2001, coroborat cu art. 969 C. civ.
B.
Instanţa de apel a substituit raportul obligaţional tripartit cu un
raport obligaţional bilateral în condiţiile în care între reclamantă
şi pârâtă nu s-a stabilit nicio obligaţie directă.
Dacă minuta din 7 iunie 2001 ar fi stabilit un raport obligaţional
direct între reclamantă şi pârâtă, SC S. nu ar fi semnat acea
minută.
2.Motivul
de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Instanţa
de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub
sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,
deoarece a intervenit asupra motivării primei instanţe aducând alte
argumente pentru menţinerea acesteia. Conform art. 295 C. proc. civ.,
instanţa de apel era limitată în soluţionarea apelului la
motivarea hotărârii primei instanţe în fapt şi în drept, în caz
de respingere a apelului.
3.Motivul
de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
A
susţinut reclamanta că hotărârea atacată cuprinde motive
contradictorii în măsura în care a dat relevanţă
obligaţională exclusiv minutei din 7 iunie 2001, iar în
soluţionarea excepţiei prescripţiei a avut în vedere minuta din
7 iunie 2001.
Totodată,
instanţa de apel a soluţionat greşit motivul de apel întemeiat
pe dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. în condiţiile în
care pârâta a fost obligată la plata energiei electrice livrată de
reclamantă către SC S. fără a fi existat vreo modificare de
acţiune în baza art. 132 C. proc. civ., având în vedere răspunsul la
interogatoriu al reclamantei.
Instanţa
de apel a soluţionat greşit motivul de apel relativ la
nepronunţarea instanţei de fond asupra excepţiilor lipsei de
interes şi de obiect a acţiunii având în vedere prevederile art. 137
C. proc. civ. şi dezlegarea în drept a Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie prin decizia nr. 116 din 22 ianuarie 2009, faţă
de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
A mai
invocat recurenta că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea
motivelor de apel 3-10 asupra cărora nu s-a pronunţat şi pe care
le reproduce în extenso cu p. 16 -20 în recurs.
Concluzionând,
recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate în
baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare
la instanţa de apel pentru a se pronunţa asupra tuturor motivelor de
apel şi în considerarea temeiurilor de drept şi de fapt reţinute
de instanţă.
Recursul
nu este fondat.
1.
Prealabil examinării recursului declarat se impune precizarea că
instanţa de recurs exercită, potrivit art. 304 C. proc. civ.,
controlul de legalitate a hotărârii atacate pentru motivele limitativ
prevăzute de acest text de lege în temeiul cărora se poate cere modificarea
sau casarea hotărârii atacate cu recurs.
2.
Prezentul recurs, deşi a debutat cu o enumerare a motivelor de
nelegalitate în drept, şi anume, situaţiile reglementate de art. 304
pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., dezvoltarea recursului nu
păstrează o sistematizare a lor care să permită o
examinare, de asemenea, sistematică ci, de o manieră chiar
confuză, dezvoltarea criticilor nu cuprinde o raportare la toate motivele
de drept enunţate, ca de pildă art. 304 pct. 9, dar se solicită
casarea pentru nepronunţarea instanţei de apel asupra tuturor
motivelor de apel deşi enunţarea în drept a motivelor nu cuprinde
şi art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
3.
Dezvoltarea recursului astfel prezentat referă sub toate motivele la
aceleaşi critici privind temeiul contractual al pretenţiilor în baza
căruia a fost obligată recurenta-pârâtă, cu ignorarea de
către aceasta a stadiului procesual, al doilea ciclu procesual, cât
şi a faptului că după parcurgerea în rejudecare a două
grade de jurisdicţie instanţa de recurs are de soluţionat o cale
extraordinară de atac în care, potrivit legii, nu are a examina decât
motivele de nelegalitate ale hotărârii atacate în ipotezele prevăzute
de situaţiile enumerate la art. 304 pct. 1 -9 C. proc. civ.
4. Cu
privire la motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,
Înalta Curte nu poate primi critica privind încălcarea de către
instanţa de apel a prevederilor art. 295 C. proc. civ., sub motivul
că motivarea deciziei de apel aduce alte argumente decât sentinţa,
deoarece, pe de o parte, limitele prevăzute de art. 295 se referă la
motivele de apel prin prisma cărora instanţa de apel va verifica
stabilirea situaţiei de fapt şi de drept de către prima
instanţă, iar, pe de altă parte, prin motivarea sa decizia
atacată a confirmat şi consolidat motivarea primei instanţe,
oferind, ca şi aceasta, un istoric al înscrisurilor şi documentelor
în recunoaşterea de către pârâtă a debitului de plată, cu
reţinerea art. 315 C. proc. civ.
5. Sub
acest motiv de nelegalitate se încadrează şi critica rezolvării
motivului de apel relativ la soluţionarea excepţiilor lipsei de
obiect şi interes de către prima instanţă raportat,
susţine recurenta, la art. 315 C. proc. civ.
6.
Susţinerile recurentei nu pot fi primite, în primul rând, acestea nu
corespund realităţii, instanţa de apel rezolvând corect
această critică, ca de altfel şi prima instanţă, în
raport de cererile cu care a fost sesizată.
7. În
primul ciclu procesual, pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat
excepţiile de necompetenţă teritorială, excepţia
lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi pasive a
pârâtei şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Recurenta-pârâtă
şi-a completat această întâmpinare şi, în raport de
situaţia de fapt relevată, arată în cuprinsul ei că
acţiunea reclamantei este lipsită de obiect, deoarece preţul a
fost plătit prin ordin de plată şi contul escrow şi că
este lipsită de interes, deoarece beneficiarul final, T., nu a reclamant
vreo pagubă şi anume neplata preţului.
Ca
atare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că pârâta nu a
invocat decât ca apărări lipsa de obiect şi de interes, iar nu
ca excepţii.
8. Sub
acest aspect nu poate fi primită ca întemeiată nici critica
încălcării art. 315 relativ la decizia nr. 116 din 22 ianuarie 2009 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie deoarece prin
sentinţă, în rejudecare, instanţa de fond s-a pronunţat
asupra excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi
pasive, iar prin încheierea din 10 aprilie 2006, în primul ciclu procesual, s-a
respins excepţia necompetenţei teritoriale, numai aceste cereri
întrunind o atare calificare, de excepţii, din perspectiva art. 137 C.
proc. civ.
9.
Subsumată acestui motiv de nelegalitate, dar şi art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., este şi critica cu privire la depăşirea obiectului
cererii de chemare în judecată prin care se invocă un temei
contractual, art. 129 alin. (6) C. proc. civ., dar si că între
reclamantă şi pârâtă nu există o convenţie, în temeiul
art.969 Cod civil.
Şi
această critică este neîntemeiată, atât instanţa de fond
cât şi instanţa de apel, relativ la motivul de apel având ca obiect o
atare critică, au soluţionat cererile cu respectarea art. 129 alin.
(6) C. proc. civ., acţiunea făcând referire la aceleaşi
înscrisuri obligaţionale pe care şi recurenta le invocă şi
care se află sub incidenţa art. 969 C. civ., convenţiile
tripartite având caracter contractual ca şi o convenţie
bipartită, temeiul de drept invocat în hotărâre fiind în acord cu
situaţia de fapt reţinută prin acţiune.
10. Cu
privire la motivarea deciziei, art. 304 pct. 7 C. proc. civ., critica astfel
cum a fost invocată, deşi referă la motive contradictorii, se
constată că, în realitate, ceea ce recurenta califică astfel
sunt argumente concordante în susţinerea soluţiei, cu observaţia
că în ce priveşte excepţia prescripţiei, aceasta a format
obiectul primului ciclu procesual şi asupra acesteia instanţa nu
poate reveni întrucât ar încălca prevederile art. 315 C. proc. civ.
11. Cu
privire la motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
se impune mai întâi observaţia că dezvoltarea criticii pe acest temei
nu întruneşte ipoteza avută în vedere de art. 304 pct. 8 C. proc.
civ., prin interpretarea sa instanţa să fi schimbat natura ori
înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic
dedus judecăţii.
12. În
al doilea rând, ambele instanţe au avut în vedere o convenţie
tripartită, nu una bipartită, dar prin care pârâta şi-a asumat
obligaţia faţă de reclamantă de a plăti o sumă
determinată de bani şi această convenţie a fost temeiul
chemării în judecată, iar recunoaşterile pârâtei concretizate în
documentele la care toate părţile au făcut referire se
raportează la angajamentul de plată al pârâtei asumat prin respectiva
convenţie tripartită.
13.
Faptul că instanţa de apel a făcut afirmaţia că SC S.
SA nu a fost chemată în judecată şi pe care o completăm:
nici măcar în garanţie de către pârâtă, nu constituie un
temei pentru critica recurentei în baza textului de lege enunţat.
14.
Ceea ce este important este faptul că prin deciziile pronunţate în
primul ciclu procesual, prin decizia din apel confirmată de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie prin respingerea recursului pârâtei,
hotărâri mai sus enunţate, s-a stabilit irevocabil, odată cu
soluţionarea excepţiei prescripţiei, că prin
recunoaşterile pârâtei-recurente, exprimate şi concretizate în
înscrisurile pe care şi decizia atacată le menţionează
şi le enumeră, s-a întrerupt cursul prescripţiei, statuându-se
astfel asupra realităţii obligaţiei de plată şi
izvorului acesteia, instanţele fiind ţinute în cel de-al doilea ciclu
procesual de respectarea dezlegărilor în drept în baza art. 315 C. proc.
civ.
15. În
ce priveşte „nepronunţarea” asupra unora din motivele de apel, la
care s-a făcut deja referire, se constată că instanţa de
apel prin decizia sa a luat în examinare toate criticile relevante ale
apelantei cu privire la sentinţa atacată, modalitatea de exprimare
repetitivă şi distorsionată neconstituind, în sine, motive de
apel.
Aşa
fiind, faţă de cele ce preced, Înalta Curte a respins recursul ca
nefondat, menţinând ca legală decizia atacată.