Procedura insolventei. Contestatie împotriva raportului asupra fondurilor obtinute şi a planului de distributie. Constituirea unui depozit colateral în vederea garantării creditului.

Procedura insolventei. Contestatie împotriva raportului asupra fondurilor obtinute şi a planului de distributie. Constituirea unui depozit colateral în vederea garantării creditului.

Art.121 pct.2 şi art.123 pct.7 din Legea nr.85/2006

Art.4 alin.6 lit.c din Legea nr.85/2006

Art.73 alin.5 din Hotărârea nr.3/2007

După cum rezultă din tabelul definitiv consolidat al obligatiilor debitoarei, în faliment, creditoarea a fost înscrisă cu o creantă de 2.133.218,54 lei la rangul de prioritate prevăzut de art.121 pct.2 (creantele creditorilor garantati, cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorările şi penalitătile de orice fel, precum şi cheltuielile, pentru creantele născute înainte de deschiderea procedurii) şi art.123 pct.7 (creantele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente) din Legea nr.85/2006.

Referitor la aplicarea onorariului variabil de 10% şi a procentului de 2% datorat către UNPIR asupra sumei de 257.322,56 lei (echivalentul a 60.000 euro), se constată că transferul sumei în contul unic de lichidare nu poate fi asimilat unei încasări/recuperări de sume care să justifice remunerarea lichidatorului cu cota variabilă a onorariului său şi, totodată, aplicarea cotei de 2% pentru UNPIR, conform art.4 alin.6 lit.c din Legea nr.85/2006.

Cu privire la plata consumabilelor şi a combustibilului, art.4 din Legea nr.85/2006 prevede că „(1) Toate cheltuielile aferente procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv cele privind notificarea, convocarea şi comunicarea actelor de procedură efectuate de administratorul judiciar şi/sau de lichidator, vor fi suportate din averea debitorului.

(9) Sumele mentionate la alin.1 vor fi considerate cheltuieli de lichidare în conformitate cu art.121 şi art.123 pct.1 şi vor fi plătite în momentul existentei disponibilului în contul debitorului.”

Decizia civilă nr. 141/06.02.2013 Dosar nr. 3935/118/2010/a1

Prin cererea formulată la data de 03.02.2012 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Constanta sub nr.3935/118/2010/a1, creditoarea Banca I.R. S. a formulat contestatie la raportul asupra fondurilor obtinute şi la planul de distributie nr.1 întocmite de lichidatorul judiciar al debitoarei SC D.I. SRL – D. t Co SPRL.

În motivarea contestatiei, creditoarea a arătat că, anterior deschiderii procedurii fată de debitoarea SC D.I. SRL, aceasta a garantat, prin contractul de garantie reală mobiliară, datoriile decurgând din contractul de credit încheiat cu SC

T.C. SRL. În consecintă, a fost constituit depozitul colateral în sumă de 60.000 euro, constituit la Banca I.R. S. ca garantie la creditul mentionat.

La data de 26.08.2010, prin adresa nr.3572, lichidatorul judiciar a solicitat transferarea tuturor sumelor privind pe debitoare în contul unic de lichidare. Creditoarea a dat curs solicitării, iar suma a fost transferată la PB. – Sucursala Constanta, constituinduse un depozit cu suma de 60.000 euro, care a generat dobânzi în cuantum de 25.598,70 lei.

În ceea ce priveşte planul de distributie, în opinia contestatoarei, suma ce a constituit garantie nu poate fi calificată ca recuperări de sume. În aceste conditii, în mod nelegal lichidatorul judiciar a retinut din această sumă cheltuieli de procedură în cuantum de 63.776,86 lei şi a conservat suma de 39.144, 40 lei, distribuind către creditorul garantat numai suma de 180.000 lei.

În drept, sau invocat dispozitiile art.19, 23, 121 şi 122 din Legea nr.85/2006.

Prin sentinta civilă nr.1278/02.04.2012, judecătorul sindic a admis în parte contestatia la raportul şi planul de distribuire a sumelor realizate în urma lichidării şi a dispus refacerea raportului şi a planului de distributie nr.1 în sensul că suma de 80.582,07 lei, prevăzută ca plată pentru 41.437,67 lei – cheltuieli de procedură şi 39.144, 40 lei – sumă conservată să fie distribuită creditoarei Banca I.R. S..

Pentru a pronunta această hotărâre, judecătorul sindic a retinut că singura sumă de bani ce a constituit obiectul planului de distributie nr.1 a fost cea care a reprezentant garantia creditoarei contestatoare şi dobânda acumulată la această sumă.

O primă problemă care se pune în prezenta contestatie este dacă transferul acestei sume în contul averii debitoarei poate fi calificat ca o recuperare a unei sume de bani în cadrul procedurii, în raport de care lichidatorul judiciar are dreptul la încasarea onorariului variabil.

A doua problemă este legată de posibilitatea retinerii din suma respectivă a cheltuielilor de procedură, altele decât onorariul variabil al lichidatorului judiciar.

Sub primul aspect, instanta a retinut că onorariul variabil al lichidatorului judiciar este datorat pentru sumele de bani obtinute din recuperarea creantelor societătii în insolventă de la debitorii săi sau din fondurile obtinute din vânzarea bunurilor. Nu există identitate de sens între sumele de bani „încasate” de către debitoare şi sumele de bani rezultate din recuperarea unor creante. Raportul este de la întreg la parte, în cadrul sumelor de bani încasate de către debitoare regăsinduse şi cele încasate prin recuperarea creantelor, însă fără să se confunde cu acestea. Diferentierea este esentială, întrucât debitoarea poate încasa sume din activitatea curentă în cadrul perioadei de observatie sau chiar din continuarea unor contracte în perioada de lichidare, fără ca lichidatorul judiciar să aibă o contributie în acest sens.

Onorariul trebuie să reprezinte plata eforturilor depuse de lichidatorul judiciar pentru obtinerea fondurilor necesare acoperirii creantelor. În acest sens, se acceptă ideea că onorariul variabil este datorat pentru creantele a căror recuperare prezintă dificultăti şi este nevoie de demersuri judiciare pentru încasarea lor.

În spetă însă, suma de bani în discutie a constituit o garantie în favoarea creditoarei contestatoare. Transferul sumei de bani dintrun cont în altul echivalează cu predarea bunului adus garantie, simpla „predare” a bunului neputând fi considerată ca o obtinere de fonduri. Prin analogie, dacă bunul adus garantie era nefungibil (de ex.: un autoturism) simplul fapt al predării acestui bun nu poate genera fonduri. În consecintă, onorariul variabil aferent acestei sume nu este datorat lichidatorului judiciar, nici măcar în ceea ce priveşte dobânda acumulată până la data distributiei, aceasta fiind doar un accesoriu al sumei principale, datorată creditorului garantat, în temeiul art.121 alin.1 pct. 2 din Legea 85/2006.

Pentru aceleaşi considerente, cota de 2% retinută a fi plătită către UNPIR nu este datorată, întrucât suma de bani distribuită nu intră în categoria fondurilor obtinute în cadrul procedurii.

De asemenea, în temeiul art.89 alin.7 din Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolventă, vor fi excluse din categoria cheltuielilor de procedură cheltuielile privind plata combustibilului şi a consumabilelor.

În ceea ce priveşte celelalte cheltuieli de procedură, nu poate fi acceptat punctul de vedere al creditoarei contestatoare, în sensul că niciun fel de cheltuială nu poate fi oprită din această sumă, întrucât aceasta nu a generat cheltuieli.

Textul art.121 alin.1 din Legea 85/2006 nu poate fi interpretat în sensul că toate cheltuielile de procedură legate de deschiderea procedurii, publicitatea impusă de lege, taxele poştale sau impozitele aferente, onorariul fix al lichidatorului (acesta este de altfel prevăzut expres pentru plata cu prioritate de textul art.121) şi remuneratiile persoanelor angajate, care au contribuit la desfăşurarea procedurii în urma căreia creditorul a recuperat cel putin o parte din creantă trebuie să fie puse în seama exclusiv a creditorilor negarantati sau, şi mai mult, să fie acoperite din fondurile contului special constituit în temeiul art.4 din Legea 85/2006, o asemenea interpretare fiind contrară spiritului legii şi total inechitabilă. Desigur, în lumina textului citat, în măsura în care se poate delimita clar ce parte din cheltuieli au fost făcute exclusiv pentru bunurile supuse garantiei, doar acestea pot fi plătite din sumele obtinute din valorificarea unui astfel de bun. Sunt însă cheltuieli care sunt comune întregii proceduri şi care trebuie plătite cu prioritate, indiferent de natura sumei distribuită.

În ceea ce priveşte suma de 39.144,40 lei, conservată cu titlu de cheltuieli ulterioare, instanta a constatat că, întradevăr, sa făcut o greşită aplicare a dispozitiilor art.121 si art.127 alin.4 din Legea 85/2006.

Întrucât cheltuielile de procedură se distribuie cu prioritate, conform dispozitiilor art.123 pct.1 din Legea 85/2006, este firesc ca, pentru plata unor cheltuieli ce pot fi previzionate ca trebuind a fi acoperite în perioada următoare, lichidatorul judiciar să rezerve sume de bani cu această destinatie.

Totodată însă, legiuitorul a înteles să acorde o protectie specială creditorului diligent, care şia constituit garantii asupra bunurilor debitorului pentru recuperarea creantei sale. Protectia este urmarea firească a caracterului concursual al procedurii de insolventă, raportat la faptul că, dacă acest creditor diligent nu ar fi nevoit să vină în concurs cu ceilalti creditori în cadrul procedurii de insolventă, ar putea săşi îndestuleze creanta din executarea garantiei în procedura de drept comun.

Aşadar, textul art. 121 din Legea 85/2006 tratează o situatie distinctă, derogatorie de la situatia comună a valorificării bunurilor debitoarei, normă care trebuie coroborată cu prevederile art.127 din Legea 85/2006 în situatia bunurilor aduse garantie, în sensul că, în situatia valorificării acestor categorii de bunuri, nu se pot previziona sume decât pentru plata cheltuielilor ce vor fi generate în viitor de acele bunuri.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs D. t CO SPRL lichidator judiciar al SC D.I. SRL criticândo sub următoarele aspecte:

În ceea ce priveşte calificarea creantei Băncii I.R. S. – în categoria creantelor garantate, arată recurentul că Banca I.R. S. a fost înscrisă în tabelul preliminar al obligatiilor debitoarei cu suma de 60.000 Euro din totalul creantei declarate de 512.207,26 Euro.

Împotriva măsurii de înscriere partială a creantei sale, Banca I.R. S. a formulat contestatie, iar prin Sentinta civilă nr.5083/27.09.2010 pronuntată în dosarul nr.9247/118/2010 contestatia a fost admisă şi sa dispus înregistrarea creditoareicontestatoare în tabelul obligatiilor debitoarei cu suma de 512.207,26 Euro în echivalentul în lei la data deschiderii procedurii la cursul BNR, la ordinea de prioritate prevăzută de art.123 pct.7 din Legea nr.85/2006. Hotărârea a rămas irevocabilă prin nerecurare.

Prin urmare, în mod greşit instanta de fond a solutionat contestatia la planul de distributie prin prisma calificării creantei detinute de Banca I.R. S. ca fiind creantă garantată, în sensul definit de art.121 pct.2 din Legea nr.85/2006, situatie care demonstrează că solutia primei instante este în mod evident eronată, în totalitate.

În ceea ce priveşte înlăturarea onorariul variabil, stabilit în favoarea lichidatorului judiciar, în cota de 10 % din valoarea fondurilor obtinute.

Prin încheierea nr.300/19.04.2010, pronuntată în dosarul nr.3935/118/2010, prin care sa dispus deschiderea procedurii insolventei fată de debitoare a fost desemnat în calitate de administrator judiciar Societatea D. t Co. S.P.R.L., cu un onorariu de 3.000 lei plus 10 % din valoarea fondurilor obtinute (sume ce nu contin TVA).

Întregirea patrimoniului debitoarei cu suma de 257.322.56 lei (echivalent a

60.000 euro) a fost rezultatul demersurilor administratorului judiciar.

Astfel cum sa arătat în fata primei instante, anterior deschiderii procedurii Banca I.R. S. a început procedura de executare silită, prin intermediul BEJ O.S., în cadrul dosarului de executare nr.496/2009, fiind indisponibilizată prin poprire suma de 60.000 euro.

Însă, ca efect al deschiderii procedurii insolventei, potrivit dispozitiilor art. 36 din legea insolventei, executarea silită a fost suspendată de drept.

În exercitarea atributiilor sale, administratorul judiciar a efectuat demersurile necesare pentru întregirea patrimoniului debitoarei cu această sumă, sens în care au fost efectuate operatiunile necesare încasării sumei în contul unic de lichidare şi păstrarea acesteia întrun cont special de depozit care să genereze dobânzi.

Concluzionând, sub acest prim aspect, dreptul practicianului in insolventă la onorariul variabil sa născut în perioada de observatie (19.04.2010 26.09.2011), la momentul încasării sumei de 257.322.56 lei (echivalent a 60.000 euro) în contul unic de lichidare.

Caracterul irevocabil al cuantumului onorariului variabil stabilit pentru administratorul judiciar.

Onorariul variabil cuvenit administratorului judiciar a fost stabilit prin Încheierea nr.300/19.04.2010 rămasă irevocabilă la valoarea de 10% din fondurile încasate în contul unic de lichidare.

În aceste conditii, onorariul variabil al administratorului judiciar este datorat, în măsura în care prin hotărârea de desemnare a administratorului judiciar şi stabilirea onorariului fix şi variabil nu se face distinctie asupra sursei de încasare a fondurilor obtinute în contul unic de lichidare.

În mod eronat instanta a retinut că onorariul variabil este datorat numai pentru sumele de bani obtinute din recuperarea creantelor societătii în insolventă de la debitorii săi sau din fondurile obtinute din vânzarea bunurilor în măsura în care prin hotărârea de desemnare a administratorului judiciar nu se face această distinctie cu privire la sursa fondurilor încasate fată de care să se aplice onorariul variabil.

Fată de acest aspect, solicită recurenta a se observa faptul că drepturile şi obligatiile practicianului în insolventă sau născut la data desemnării sale, dreptul la onorariul variabil fiind stabilit, irevocabil, prin hotărârea de deschidere a procedurii insolventei şi desemnarea în calitate de administrator judiciar.

În privinta atributiilor practicianului în insolventă, acestea sunt prevăzute în art. 20 din legea insolventei şi nu sunt limitate la demersurile de recuperare a creantelor societătii în insolventă de la debitorii săi şi de valorificare a bunurilor, singurele activităti care săi permită încasarea onorariului variabil.

Pe de altă parte, precizează recurenta că valorificarea bunurilor debitoarei în perioada de observatie/reorganizare este restrictionată, în limitele prevăzute de legea insolventei.

Mai mult chiar, potrivit art.49 alin.1 din legea insolventei, ,,Pe perioada de observatie, debitorul va putea să continue desfăşurarea activitătilor curente şi poate efectua plăti către creditorii cunoscuti, care se încadrează în conditiile obişnuite de exercitare a activitătii curente, după cum urmează:

a) sub supravegherea administratorului judiciar, dacă debitorul a făcut o cerere de reorganizare, în sensul art. 28 alin. (1) lit. h), şi nu ia fost ridicat dreptul de administrare;

b) sub conducerea administratorului judiciar, dacă debitorului i sa ridicat dreptul de administrare.

Cu privire la onorariul stabilit pentru perioada de faliment, arată recurenta că prin Sentinta civilă nr.5266 din data de 26.09.2010 pronuntată de judecătorul sindic sa dispus intrarea în faliment a debitoarei şi a fost desemnat în calitate de lichidator D. t CO SPRL, cu un onorariu de 3.000 lei plus 10% din valoarea fondurilor obtinute în cadrul procedurii, prin vânzarea bunurilor şi recuperarea creantelor.

În conditiile în care onorariul variabil cuvenit administratorului judiciar nu a fost achitat acestuia, lichidatorului judiciar are îndatorirea să efectueze plata acestuia ca obligatie născută după deschiderea procedurii şi integrată în categoria cheltuielilor de procedură.

Având în vedere faptul că suma de 257.322.56 lei a fost încasată în contul unic de lichidare ca urmare a actiunilor întreprinse de practicianul în insolventă, fiind o componentă a averii debitoarei, care a fost identificată în cadrul inventarierii bunurilor ca disponibilităti băneşti aceasta reprezintă în mod cert sumă încasată / recuperată în cadrul procedurii, destinată a face obiect al distribuirii de fonduri conform dispozitiilor legii insolventei.

Concluzionând, recurenta solicită a se constatata că, în mod vădit eronat, instanta de fond a dispus înlăturarea de la distribuire a onorariul variabil, stabilit în favoarea administratorului judiciar, încălcând dreptul acestuia la onorariul stabilit printro hotărâre judecătorească irevocabilă.

În ceea ce priveşte înlăturarea procentului de 2 % datorat către U.N.P.I.R., arată că, în temeiul dispozitiilor art. 4 alin. 6 lit c). din legea insolventei, se instituie obligatia platii către U.N.P.I.R. a sumei reprezentând un procent de 2% din suma distribuita, astfel: „preluarea a 2,0 % din sumele recuperate in cadrul procedurilor de insolventa, inclusiv din fondurile obtinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, suma care va fi inclusa in categoria cheltuielilor aferente procedurii in sensul alin. (1)."

Având în vedere considerentele expuse anterior, apreciază ca fiind eronata solutia pronuntata de instanta de fond, în sensul de a înlătura de la distribuire procentul de 2% datorat către UNPIR.

În ceea ce priveşte cheltuielile de procedură referitoare la plata consumabilelor şi plata combustibilului, apreciază recurenta că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea eronată a prevederilor Legii insolventei nr.85/2006 referitoare la cheltuielile de procedură şi achitarea acestora din fondurile debitoarei.

Potrivit dispozitiilor art. 4 alin. (l) din Legea 85/2006: "toate cheltuielile aferente procedurii instituite de legea insolventei, inclusiv cele privind notificarea, convocarea şi comunicarea actelor de procedură efectuate de administratorul judiciar şi/sau de lichidator, vor fi suportate din averea debitorului".

Potrivit dispozitiilor art. 4 alin. (9) din lege "sumele mentionate la alin.(l) vor fi considerate cheltuieli de lichidare în conformitate cu art. 121 şi art. 123 pct.l şi vor fi plătite în momentul existentei disponibilului în contul debitorului ".

Prin urmare, rezultă în mod explicit din cuprinsul textului de lege invocat că toate cheltuielile de procedură, astfel cum sunt reglementate în textul art.121, 123 pct.l din legea insolventei, vor fi suportate din averea debitorului, iar în lipsa disponibilitătilor în contul debitorului se va utiliza fondul de lichidare.

Este evident faptul că Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolventă, opozabilă şi obligatorie pentru membrii acesteia, nu poate substitui/înlocui norma legala izvorâtă şi descrisă în textul Legii insolventei nr.85/2006 referitoare la calificarea cheltuielilor de procedură şi achitarea acestora din averea debitoarei.

În ceea ce priveşte suma conservată pentru o distributie ulterioară, întradevăr, prin planul de distributie nr.1 a fondurilor obtinute din lichidarea debitoarei SC D.I. SRL a fost conservată suma de 39.144,00 lei în vederea acoperirii cheltuielilor ulterioare aferente procedurii, sumă ce va constitui "Soldul aflat în contul de lichidare după prima distribuire" în cadrul următoarei distribuiri de fonduri.

Apreciază recurenta că în categoria sumelor provizionate astfel cum sunt definite de art.127 din legea insolventei nu sunt incluse în mod strict numai sumele pentru plata cheltuielilor ce vor fi fost generate de bunurile aduse în garantie, ci şi alte cheltuieli aferente desfăşurării procedurii, în virtutea caracterului de executare silită colectivă a procedurii insolventei reglementate de legea 85/2006.

A mentine rationamentul primei instante cu privire la provizionarea strictă a sumelor ce vor fi generate în viitor de bunurile garantate, ar putea conduce la situatia în care toate cheltuielile aferente procedurii ce nu au putut fi acoperite din fondurile obtinute din lichidarea averii debitoarei, cheltuieli efectuate în beneficiul tuturor creditorilor (cheltuieli comune atât pentru bunurile garantate, cât şi pentru cele negarantate), să fie suportate numai de către creditorii chirografari sau, în cazul insuficientei fondurilor, să fie solicitate a fi plătite din fondul de lichidare.

În mod evident, rationamentul conduce către o situatie inadmisibilă în cazul debitoarei ce a detinut bunuri în patrimoniu (bunuri garantate şi bunuri negarantate).

În egală măsură, a mentine rationamentul primei instante cu privire la provizionarea strictă a sumelor ce vor fi generate în viitor de bunurile garantate, motivat de calitatea sa de creditor diligent, care şia constituit garantii, echivalează cu o veritabilă modificare a caracterului concursual al procedurii insolventei de executare silită colectivă întro executare silită individuală.

Apreciază recurenta că nu poate fi admisă sustinerea referitoare la "caracterul special al prevederilor art.121 din Legea nr.85/2006 fată de dispozitiile art.123 si 127 din aceeaşi lege.", deoarece aceasta este lipsită de substantă de vreme ce legiuitorul a înteles să acorde protectie creditorului garantat, însă nu 1a absolvit de obligatia de a suporta şi cheltuielile aferente procedurii insolventei cu privire la bunul grevat în favoarea sa.

Solicită recurenta a se observa că nu există nicio prevedere expresă care să duca la absolvirea creditorului garantat de plata cheltuielilor de procedură aferente bunului (fondurilor băneşti în spetă) a cărui valoare face obiectul distribuirii, ci dimpotrivă sunt norme explicite în acest sens.

Concluzionând, având în vedere considerentele expuse şi analizate prin prisma dispozitiilor legale incidente în cauză, solicită admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii atacate, în principal în sensul respingerii contestatiei formulate de Banca I.R. S. Agentia Constanta; în subsidiar în sensul refacerii planului de distribuire prin încadrarea creantei detinute de intimata contestatoare la ordinea de prioritate prevăzută de art.123 pct.7 din legea insolventei.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, Banca I.R. S. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi păstrarea ca temeinică şi legală a hotărârii instantei de fond.

În mod corect, instanta de fond a calificat creanta Băncii ca fiind o creantă garantată, aceasta fiind înscrisă de însuşi lichidatorul judiciar în tabelul definitiv al creantelor debitoarei la ordinea de prioritate prevăzută de art.123 pct.7 şi 121 pct.2 din Legea nr.85/2006.

Dacă lichidatorul judiciar invocă greşita întocmire a tabelului definitiv, respectiv faptul că în rubrica "rangul de prioritate" trebuia trecut numai art.123 pct.7, această sustinere nu poate fi primită, motivat de principiul de drept potrivit cu care "nimeni nu poate invoca în sustinerea intereselor sale propria sa culpă".

Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate, Curtea constată că recursul este nefondat.

În ceea ce priveşte creanta afirmată de Banca I.R. S., se constată, astfel cum rezultă din tabelul definitiv consolidat al obligatiilor debitoarei SC D.I. SRL, în faliment, că această creditoare a fost înscrisă cu o creantă de 2.133.218,54 lei la rangul de prioritate prevăzut de art.121 pct.2 (creantele creditorilor garantati, cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorările şi penalitătile de orice fel, precum şi cheltuielile, pentru creantele născute înainte de deschiderea procedurii) şi art.123 pct.7 (creantele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente) din Legea nr.85/2006.

Sustinerea recurentei privind încadrarea greşită a creantei în categoria creantelor garantate nu poate fi retinută.

Pe de o parte, lichidatorul judiciar invocă o greşeală proprie în întocmirea tabelului de creantă, sustinând că acesta nu respectă dispozitiile sentintei civile nr.9247/118/2010 a Tribunalului Constanta, ori, nimeni nu se poate prevala în cauză de propria turpitudine.

Pe de altă parte, dezlegarea dată de judecătorul sindic prin hotărârea invocată se limitează la ceea ce a făcut obiectul judecătii, instanta neputând să se pronunte asupra a ceea ce creditoarea nu a contestat, făcândui astfel o situatie mai grea.

Astfel, creditoarea Banca I.R. S. a fost înscrisă în tabelul preliminar al obligatiilor debitoarei cu suma de 60.000 Euro din totalul creantei declarate de 512.207,26 Euro. Împotriva măsurii de înscriere partială a creantei sale, Banca I.R.

S. a formulat contestatie, iar prin Sentinta civilă nr.5083/27.09.2010 pronuntată în dosarul nr.9247/118/2010 contestatia a fost admisă, dispunânduse înregistrarea creditoareicontestatoare în tabelul obligatiilor debitoarei cu suma de 512.207,26 Euro în echivalentul în lei la data deschiderii procedurii la cursul BNR, la ordinea de prioritate prevăzută de art.123 pct.7 din Legea nr.85/2006.

Prin urmare, ceea ce a făcut obiectul judecătii a fost întinderea şi natura creantei, iar nu rangul de prioritate, necontestat de altfel de către creditoare, situatie în care nu se poate sustine că există o contradictie între modul în care a fost întocmit tabelul de creante şi sentinta civilă nr.5083/27.09.2010.

Referitor la aplicarea onorariului variabil de 10% şi a procentului de 2% datorat către UNPIR asupra sumei de 257.322,56 lei (echivalentul a 60.000 euro), Curtea constată că, astfel cum a retinut şi prima instantă, transferul sumei în contul unic de lichidare nu poate fi asimilată unei încasări/recuperări de sume care să justifice remunerarea lichidatorului cu cota variabilă a onorariului său şi, totodată, aplicarea cotei de 2% pentru UNPIR, conform art.4 alin.6 lit.c din Legea nr.85/2006.

Suma respectivă a fost constituită de debitoarea SC D.I. SRL ca depozit colateral, la dispozitia băncii creditoare Banca I.R. S., ca garantie în favoarea debitoarei principale SC T.C. SRL. Suma sa aflat întrun cont al debitoarei, fiind doar indisponibilizată la dispozitia creditoarei, astfel că mutarea ei în contul unic de lichidare deschis în temeiul art.4 alin.2 din lege, la cererea administratorului judiciar, nu poate fi apreciată ca o încasare sau recuperare a sumei.

Interpretarea dată de judecătorul sindic privind calificarea sumei mentionate nu este de natură a nega dreptul recurentei la onorariul în cotă variabilă de 10% stabilit prin hotărârea de deschidere a procedurii şi mentinut prin hotărârea de intrare în faliment a debitoarei, ci doar vine să individualizeze sumele asupra cărora se aplică respectiva cotă procentuală.

Cheltuielile de procedură sunt taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin Legea nr.85/2006, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea debitorului.

Potrivit art.73 alin.5 din Hotărârea nr.3/2007 privind aprobarea Statutului de organizare şi functionare şi a Codului de etică profesională şi disciplină ale Uniunii Nationale a Practicienilor în Insolventă din România, în vigoare la momentul întocmirii planului de distributie contestat în cauză, „Nu reprezintă cheltuieli de procedură, ci sunt cheltuieli proprii ale cabinetului sau ale societătii profesionale următoarele: cheltuieli de transport, consumabile, abonamente, chirie, asigurare profesională, cotizatie profesională, întretinere şi reparatii, cheltuieli indirecte etc.”

Chiar dacă dispozitiile citate sunt date în reglementarea procedurii de administrare a fondului de lichidare constituit conform art.4 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei, ele sunt aplicabile şi în situatia în care cheltuielile de procedură se suportă din averea debitoarei, neexistând niciun motiv de aplicare a unui tratament juridic diferit în cele două situatii.

Mai mult, conform art.13 lit. a din Statut, membrii Uniunii au obligatia să respecte actele normative care reglementează activitatea de practician în insolventă, precum şi hotărârile şi deciziile Uniunii, aşa încât recurenta nu poate invoca inaplicabilitatea în cauză a dispozitiilor normative din Statut.

În ceea ce priveşte suma de 39.144,00 lei conservată pentru o distributie ulterioară, Curtea constată că recurentul nu a justificat provizionarea acestei sume fată de disp. art.127 pct.4 din Legea nr.85/2006, care prevăd că vor fi provizionate, cu ocazia distribuirilor partiale, rezervele destinate să acopere cheltuielile viitoare ale averii debitorului.

Pentru considerentele expuse, apreciind că motivele invocate de recurent sunt nefondate, urmează a respinge recursul ca atare, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă.