avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Prescripţia  dreptului  la  acţiune  în cazul prestaţiilor   scuccesive. Recunoaşterea dreptului  a  carei  acţiune  se  prescrie.
 
Decretul nr.167/1958
 
În cazul în  care  un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită. Totodată, plata unei facturi nu poate constitui o recunoaştere a altei creanţe, faţă de care curge un termen de prescripţie diferit, şi cu atât mai mult a unei creanţe  constatată printr-o factură ulterioară .
 
 
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,
Decizia nr. 654 din 9 februarie 2012.
 
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal sub nr. 5682/120/12.09.2011, creditoarea SC G SRL Târgovişte a solicitat  deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei SC C I SRL.
În motivarea cererii, creditoarea a învederat că suma de 106.191,51 lei, pentru care se solicită deschiderea procedurii, reprezintă rest sold la facturile emise de creditoare, că această sumă reprezintă valoarea prestaţiei asumate conform contractului de prestări servicii nr. 3/01.08.2008, prestaţie achitată în parte, conform facturilor  fiscale emise de creditoare, menţionate mai sus, data scadentă a facturilor invocate fiind prevăzută la art.11.1 din contractul menţionat, precum  şi că toate facturile emise au fost confirmate de primire, fiind înregistrate în evidenţa  contabilă a debitoarei, însă au fost achitate doar în parte.
În dovedirea cererii, s-a ataşat, în copie, contractul de prestări servicii nr. 3/2008, convocarea la conciliere, corespondenţa purtată între părţi, facturile fiscale invocate în cerere, extrase de cont vizând dovada parţială a plăţii .
La data de 5 decembrie 2011 debitoarea SC C I SRL a formulat contestaţie împotriva cererii de deschidere a procedurii.
În cuprinsul contestaţiei, debitoarea  a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, motivat de faptul că pentru facturile nr. 1018/15.02.2008, nr.1023/15.04.2008, nr. 1025/15.05.2008, nr. 1028/15.06.2008, nr. 1031/15.07.2008 şi nr.1034/15.08.2008 s-a prescris dreptul la acţiune, învederând că, până la data de 12.09.2011 când a fost introdusă acţiunea la instanţă, creditoarea  nu a emis nici o somaţie de plată, notificare de punere în întârziere sau orice alt act ce putea întrerupe termenul de prescripţie  de 3 ani.
Pe fondul contestaţiei sale, debitoarea a arătat că între părţi a fost încheiat contractul de prestări servicii nr.3 /01.2008, pe o durată de 12 luni, având ca obiect „ prestarea serviciilor de consultanţă de piaţă şi pregătire oferte în vederea participării la licitaţii de construcţii pe teritoriul României ”, cu o valoare de 42.000 Euro, fără TVA, iar conform acestui contract, debitoarea era obligată să o  achite lunar în conformitate cu prevederile art.2.2 din Contract.
Creanţa pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii  nu are caracterul unei creanţe certe, lichide şi exigibile, întrucât, pentru a-şi dovedi prestarea serviciilor, creditoarea avea obligaţia încheierii unui act, semnat de ambele părţi contractante, din care să reiasă clar îndeplinirea obligaţiilor contractuale, fapt care nu s-a întâmplat, întrucât prestatorul nu a efectuat niciun serviciu în favoarea beneficiarului;
S-a mai arătat că debitoarea nu se află în stare de insolvenţă, aşa cum este definită de art.3 alin.1 din Legea nr. 85/2006, dovadă fiind contractele de execuţie lucrări şi registrul imobilizărilor care au fost anexate contestaţiei, iar valoarea activelor sale este cu mult mai mare decât valoarea creanţei SC G SRL.
S-au ataşat contestaţiei certificat de atestare fiscală, registrul imobilizărilor, contracte de lucrări nr. 2334/21.11.2011, nr. 37/12.04.2010, nr. 3234/1.09.2011 şi nr. 1475/18.02.2011, dovada achitării taxei de timbru (chitanţa nr.1017618/28.11.2011 pentru suma de 120 lei şi timbre judiciare în valoare de 1,2 lei).
După analizarea actelor şi  lucrărilor dosarului, Tribunalul Dâmboviţa, prin  sentinţa nr. 817 din data de 19 decembrie 2011, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de debitoare, a respins contestaţia formulată de debitoarea SC C I SRL la cererea de deschidere a procedurii, a admis cererea formulată de creditoarea SC G SRL pentru deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei SC C I SRL, dispunând deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă a acesteia şi restul măsurilor aferente.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că părţile au încheiat contractul prestare de servicii nr.3 din data de 01.2008 cu valabilitate 12 luni, în temeiul căruia creditoarea urma să presteze debitoarei servicii de consultanţă de piaţă şi pregătire de oferte în vederea participării la licitaţii de construcţii pe teritoriul României, iar debitoarea în calitate de achizitor se obliga să plătească prestatorului preţul convenit 42.000 Euro, la care se adaugă TVA.
Conform art.11 din Contract, achizitorul avea obligaţia de a efectua plata către prestator în termen de 3 zile de la emiterea facturii de către prestator. Contractul a fost însuşit de către debitoare prin semnătură şi prin aplicarea ştampilei.
În aplicarea acestei convenţii, creditoarea a emis mai multe facturi, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la filele 14-25, în sumă totală de 137.046 lei, facturile fiind însoţite de confirmări de primire din partea debitoarei SC CI SRL.
La data de 05.05.2011 creditoarea SC G SRL a convocat la conciliere debitoarea SC CI SRL, urmare faptului că pe parcursul derulării contractului nr.3/2008, debitoarea a achitat numai suma de 30.853,49 lei, conform facturilor nr. 1015, nr.1018, nr.1021, nr. 1023, nr. 1025, nr. 1028, nr. 1031, nr. 1034, nr. 1039, rămânând un sold debitor de 106.192,51 lei.
Cum debitoarea nu s-a prezentat la conciliere pentru soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului, creditoarea a ales calea procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006 pentru recuperarea creanţei în cuantum de 106.192,51 lei, apreciind că există suficiente informaţii privind incapacitatea debitoarei de a plăti această creanţă considerată certă, lichidă şi exigibilă.
Prin contestaţia depusă, debitoarea SC CI SRL  a solicitat, în principal, respingerea cererii de deschidere a procedurii, invocând excepţia  prescripţiei dreptului la acţiune, pe care judecătorul sindic a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, în cauză devenind incidente disp. art.16 lit. a din Decretul nr.167/1958, potrivit cărora prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.
Plata parţială a facturilor emise de creditoare, precum şi extrasele de cont ce atestă plata parţială a acestor facturi de către SC C I SRL  către SC G SRL  reprezintă o recunoaştere implicită a creanţei şi este de natură a face incidente disp. art.16 lit. a din Decretul nr. 167/1958, în sensul întreruperii prescripţiei dreptului la acţiune, astfel că judecătorul sindic a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de debitoarea SC CI SRL .
Cu privire la fondul contestaţiei la cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, contestaţie ce a fost analizată înaintea cererii principale potrivit disp. art.33 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic a constatat că motivele pentru care debitoarea SC C I SRL consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile prev. de Legea nr. 85/2006 nu sunt dovedite.
După cum s-a expus, debitoarea SC C I SRL a susţinut că nu se află în incapacitate de plată în înţelesul pe care îl dau acestei noţiuni disp. art.3 alin.1 din Legea nr. 85/2006, în sensul că societatea dispune de suficiente fonduri pentru achitarea datoriilor exigibile.
Contestarea stării de insolvenţă presupune, în raţiunea textului de lege, posibilitatea debitorului de a face faţă datoriilor sale cu fondurile băneşti la data scadenţei.
Debitoarea susţine prin contestaţia formulată şi prin înscrisurile depuse la dosar că nu se află în stare de incapacitate de plată, deoarece în prezent are încheiate cu diverse instituţii multiple contracte de lucrări, valoarea contractelor în derulare la data promovării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei fiind de 30.827.979,75 lei fără TVA, ori starea de incapacitate de plată nu poate fi contestată pe aspectul unei bune derulări a afacerilor debitorului şi nici pe existenţa unor creanţe de recuperat de la proprii debitori.
Prin urmare, reţine judecătorul sindic, creditoarei care a iniţiat procedura nu-i pot fi opuse propriile creanţe ale debitorului, pentru înlăturarea aspectelor de insolvenţă invocate într-o asemenea acţiune, după cum nu-i sunt opozabile nici raporturile contractuale ale debitorului său cu terţii.
Nici cealaltă susţinere a debitoarei, în sensul că în cauză creditoarea nu a făcut dovada unei creanţe certe, lichide şi exigibile nu poate fi primită de judecătorul sindic.
Potrivit art.379 alin.3 Cod pr.civ. „creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul”.
După cum s-a expus, facturile ce stau la baza creanţei scadente, în cuantum total de 106.191,51 lei au fost emise în aplicarea contractului prestare de servicii nr. 3/2008, contract însuşit de debitoare prin semnătură şi aplicarea ştampilei.
Nesemnarea facturilor de către administratorul societăţii debitoare nu poate conduce la concluzia inexistenţei unei obligaţii în sarcina debitoarei, având în vedere că potrivit art.155 alin.6 din Legea nr. 571/2003 semnarea şi ştampilarea facturilor emise în baza raporturilor contractuale nu este obligatorie.
Chiar mai mult, prin actele depuse la dosar, creditoarea a făcut dovada deplină a faptului că facturile emise în baza contractului prestare de servicii nr.3/2008 au fost confirmate de primire de către debitoare, fiind înregistrate în evidenţa contabilă a debitoarei, atât timp cât din extrasele de cont existente la dosar rezultă plata parţială a unora dintre aceste facturi.
De altfel, până la data luării la cunoştinţă a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, debitoarea nu a întreprins niciun demers faţă de primirea facturilor emise de către creditoare şi chiar a refuzat să dea curs invitaţiei la concilierea lansată de creditoare cu adresa nr.1/05.05.2011.
Întrucât debitoarea-contestatoare nu a făcut dovada, în condiţiile art.1169 Cod pr.civ., a susţinerilor sale, judecătorul sindic a respins, cu consecinţa prevăzută de art. 33 alin.4 din Legea nr.85/2006, contestaţia formulată de debitoare împotriva cererii de deschidere a procedurii.
În concluzie, judecătorul  sindic  a reţinut că societatea creditoare deţine împotriva debitoarei o creanţă certă, lichidă şi exigibilă (fiind vorba de obligaţia debitoarei de a plăti o sumă de bani, având în vedere facturile care fac referire la debitoare, cât şi contractul încheiat între părţi), într-un cuantum superior celui minim reglementat de Legea nr.85/2006, dar şi că debitoarea contestatoare nu a răsturnat prezumţia de insolvenţă născută din neplata datoriilor în termen de 90 zile de la scadenţă.
Împotriva sentinţei precizate a declarat recurs debitoarea, solicitând modificarea acesteia, iar pe fond admiterea contestaţiei sale şi respingerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei faţă de SC C I SRL.
În motivarea cererii, recurenta-debitoare a arătat că prima instanţă a respins în mod greşit excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune al creditoarei, motivat de faptul că debitoarea a făcut plăţi parţiale cu privire la facturile emise de către creditoare, întrucât  recurenta a achitat doar facturile nr.1021/2008 şi nr.1015/2008, iar faţă de facturile invocate de către creditoare nu a făcut nicio plată, astfel că nu poate fi vorba despre o recunoaştere a acestora, de natură să conducă la întreruperea termenului de prescripţie.
Recurenta a mai arătat că prima instanţă nu a arătat care sunt actele de recunoaştere a datoriei şi data acestora, pentru a se putea calcula momentul întreruperii prescripţiei, că prescripţia a început să curgă la data scadenţei facturilor, care era, conform prevederilor contractuale, la 3 zile de la emiterea lor, că la data sesizării instanţei (12.09.2011) singura factură neprescrisă era cea cu nr.1039/15.10.2008, în valoare de 15692,47 lei, al cărei cuantum era inferior valorii prag reglementată de dispoziţiile art.3 pct.12 din Legea nr.85/2006, precum şi că în cauză era incident termenul general de prescripţie prevăzut de art.3 al.1 din Decretul nr.167/1958.
Recurenta a mai învederat că în cauză nu erau îndeplinite condiţiile de incidenţă a procedurii insolvenţei, întrucât facturile emise de către creditoare şi neachitate reprezintă contravaloarea unor servicii ce nu au fost prestate de către creditoare, că, potrivit prevederilor contractului încheiat de către părţi, prestarea serviciilor trebuia efectuată în conformitate cu temele de proiectare şi cu graficul de prestare, iar facturile trebuiau emise doar după aprobarea proiectului de către beneficiar, că nu s-a făcut dovada existenţei unor teme de proiectare, grafic de prestare sau aprobarea vreunui proiect privitor la acele servicii, precum şi că facturile trebuiau să fie însoţite de către documente care să justifice prestarea serviciilor, respectiv situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, studii de fezabilitate.. etc, precum şi că, faţă de lipsa acestora, creanţa invocată de către creditoare nu este certă, exigentă şi lichidă.
Recurenta a mai învederat că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa instanţei de recurs (decizia nr.951/2010), că debitoarea nu se află în stare de insolvenţă, în sensul dispoziţiilor art.3 pct.1 din Legea nr.85/2006, că are contracte în derulare în valoare de 30.827.979,75 lei fără TVA, că are imobilizări corporale în valoare totală de 5.641.253,62 lei – a căror valoare este mult superioară creanţei invocată de către intimata-debitoare, precum şi că în prezent nu înregistrează nicio creanţă la bugetul de stat sau cel local.
În dovedirea recursului, recurenta a depus la dosar înscrisuri, respectiv copia ordinelor de plată nr.100/2008 şi 195/2008, decizia nr.951/2010 a Curţii de Apel Ploieşti şi decizia nr.1650/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, în extras, precum şi certificatele de atestare fiscală nr.935/2011 şi nr. 23310/2011.
La termenul de judecată din data de 9.02.2011, Curtea a respins, ca neîntemeiată, cererea intimatei debitoare de amânare a judecăţii în vederea pregătirii apărării, motivat de faptul că aceasta a fost citată în faţa instanţei de recurs cu respectarea termenului reglementat de dispoziţiile art.114 ind.1 al.3 din c. pr.civ., precum şi că procedura de soluţionare a litigiilor în materia insolvenţei se face cu celeritate, conform dispoziţiilor art.8 al.3 din Legea nr.85/2006 – avându-se în vedere şi dezacordul recurentei-intimate de amânare a judecăţii, în sesnul solicitat de către intimată.
Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor invocate de către recurentă şi a dispoziţiilor art.304 pct.9 şi art.304 ind.1 c.pr.civ., Curtea consideră că recursul este fondat, pentru următoarele considerente :
Astfel, în mod greşit prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al creditoarei, invocată de către debitoarea-pârâtă, reţinând incidenţa cazului de întrerupere a termenului de prescripţie, reglementat de art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958.
Astfel, potrivit dispoziţiilor legale precizate, în vigoare la data emiterii facturilor şi la momentul sesizării instanţei de fond, „prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcuta de cel în folosul căruia curge prescripţia”.
Curtea constată că în cauză facturile invocate de către intimata-creditoare au la bază pretinse servicii periodice şi succesive, prestate în baza unui contract încheiat de către părţi, astfel că sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art.12 din Decretul nr.167/1958, conform cărora” în cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebita”.
Aşadar, prin voinţa legiuitorului, faţă de fiecare creanţă constatată prin facturile emise de către intimata-creditoare a curs un termen de prescripţie diferit, începând de la data scadenţei fiecărei facturi - care a fost stabilită de către părţi la 3 zile de la data emiterii acestora.
Curtea consideră că, de principiu, recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie poate  întrerupe doar termenul de prescripţie a acestui drept.
Curtea consideră că se poate aprecia că plata unei facturi reprezintă o recunoaştere a creanţei achitate, însă în materia prescripţiei extinctive este lipsită de relevanţă o astfel de constatare, de vreme ce creanţa a fost achitată, nemaipunându-se deci problema prescripţiei dreptului la acţiune în vederea valorificării acesteia.
Însă, în niciun caz plata unei facturi nu poate constitui o recunoaştere a altei creanţe, faţă de care curge un termen de prescripţie diferit.
Aşadar, plata celor două facturi nu putea constitui un caz de întrerupere a termenului de prescripţie pentru celelalte facturi invocate de către creditoare, întrucât recunoaşterea nu privea drepturile de creanţă pentru care curgeau prescripţii diferite.
             Curtea consideră că se putea reţine acest caz de întrerupere a termenului de prescripţie, doar în cazul existenţei unei manifestări de voinţă a debitoarei, prin care aceasta să fi recunoscut fiecare din facturile invocate în cererea introductivă – împrejurare ce nu rezultă în prezenta cauză.
             Pe de altă parte, Curtea consideră că recunoaşterea reţinută de către instanţa de fond putea să producă efecte juridice doar pentru termene de prescripţie pendinte, respectiv care începuseră anterior să curgă.
             Or, toate facturile invocate de creditoare sunt ulterioare primei plăţi făcute de debitoare (15.01.2008), astfel că la acest moment nu se putea pune problema vreunei întreruperi, întrucât nu curgea niciun termen de prescripţie.
             Totodată, reţinând raţionamentul instanţei de fond - care însă, aşa cum s-a arătat anterior, este greşit -, cea de-a doua plată (15.03.2008) putea   întrerupe, eventual, doar termenul de prescripţie pentru factura nr.1018 /15.02.2008, întrucât doar pentru aceasta începuse să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, pentru celelalte prescripţia extinctivă începând  să  curgă ulterior.
             Ca urmare, sunt corecte susţinerile recurentei, privind faptul că, la data sesizării instanţei de judecată, singura factură pentru care nu se prescrisese dreptul material la acţiune, raportat la termenul general de prescripţie prevăzut de art.3 al.1 din Decretul nr.167/1958, era ce cu nr.1039 din 15.10.2008, în valoare de 15692,47 lei .
             Curtea consideră că în mod corect recurenta a învederat faptul că, raportat la cuantumul acesteia, nu era îndeplinită condiţia cuantumului mimin al creanţei pentru care se putea solicita deschiderea procedurii insolvenţei, creanţa precizată fiind inferioară limitei prag prevăzută de art.3 pct.12 din Legea nr.85/2006 (45.000 lei).
             Curtea mai reţine, în subsidiar, că sunt întemeiate şi criticile recurentei privind faptul că intimata-creditoare - care a sesizat instanţa de judecată şi căreia îi revenea sarcina probei, potrivit dispoziţiilor art.1169 c.civ, în vigoare la acel moment -  nu a făcut dovada că serviciile au fost prestate cu respectarea clauzelor contractuale negociate de către părţi (care nu au fost contestate de către acestea), respectiv că serviciile au fost prestate conform unor teme de proiectare şi a unui grafic de prestare, precum şi că facturile au fost emise după aprobarea proiectelor de către  recurenta-debitoare.
             Or, în aceste condiţii, apare ca justificată apărarea recurentei-creditoare privind faptul că creanţa invocată drept temei pentru deschiderea procedurii insolvenţei sale nu este una certă, lichidă şi exigibilă, în sensul dispoziţiilor art.3 pct.6 din Legea nr. 85/2006 şi art. 379 din c. pr. civilă, precum şi că în cauză nu există o incapacitate a sa de plată ( câtă vreme este solvabilă, face plăţi curente şi nu înregistrează debite restante la bugetul de stat şi local), ci un refuz de plată, respectiv o situaţie litigioasă între părţi – care urmează a fi soluţionată potrivit dreptului comun în materie.
             Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale precizate anterior şi ale art.304 pct.9, art.304 ind.1 şi art.312 al.3 c. pr. civilă, Curtea a admis recursul, a modificat în tot sentinţa recurată şi, pe fond, a admis contestaţia debitoarei şi a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei acesteia, ca neîntemeiată.
 
(Judecător Ionel Stănescu)