Prescripţia dreptului la acţiune în cazul prestaţiilor scuccesive. Recunoaşterea dreptului a carei acţiune se prescrie.
Decretul nr.167/1958
În
cazul în care un debitor este obligat la prestaţiuni
succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se
stinge printr-o prescripţie deosebită. Totodată, plata unei facturi nu poate
constitui o recunoaştere a altei creanţe, faţă de care curge un termen de
prescripţie diferit, şi cu atât mai mult a unei creanţe constatată printr-o factură ulterioară .
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a
civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,
Decizia nr. 654 din 9 februarie 2012.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa
– Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal sub nr.
5682/120/12.09.2011, creditoarea SC G SRL Târgovişte a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei
SC C I SRL.
În motivarea cererii, creditoarea a învederat că suma
de 106.191,51 lei, pentru care se solicită deschiderea procedurii, reprezintă
rest sold la facturile emise de creditoare, că această sumă reprezintă valoarea
prestaţiei asumate conform contractului de prestări servicii nr. 3/01.08.2008,
prestaţie achitată în parte, conform facturilor
fiscale emise de creditoare, menţionate mai sus, data scadentă a
facturilor invocate fiind prevăzută la art.11.1 din contractul menţionat,
precum şi că toate facturile emise au
fost confirmate de primire, fiind înregistrate în evidenţa contabilă a debitoarei, însă au fost achitate
doar în parte.
În dovedirea cererii, s-a ataşat, în copie, contractul
de prestări servicii nr. 3/2008, convocarea la conciliere, corespondenţa
purtată între părţi, facturile fiscale invocate în cerere, extrase de cont
vizând dovada parţială a plăţii .
La data de 5 decembrie 2011 debitoarea SC C I SRL a
formulat contestaţie împotriva cererii de deschidere a procedurii.
În cuprinsul contestaţiei, debitoarea a invocat excepţia prescripţiei dreptului la
acţiune, motivat de faptul că pentru facturile nr. 1018/15.02.2008,
nr.1023/15.04.2008, nr. 1025/15.05.2008, nr. 1028/15.06.2008, nr.
1031/15.07.2008 şi nr.1034/15.08.2008 s-a prescris dreptul la acţiune,
învederând că, până la data de 12.09.2011 când a fost introdusă acţiunea la
instanţă, creditoarea nu a emis nici o
somaţie de plată, notificare de punere în întârziere sau orice alt act ce putea
întrerupe termenul de prescripţie de 3
ani.
Pe fondul contestaţiei sale, debitoarea a arătat că
între părţi a fost încheiat contractul de prestări servicii nr.3 /01.2008, pe o
durată de 12 luni, având ca obiect „ prestarea serviciilor de consultanţă de
piaţă şi pregătire oferte în vederea participării la licitaţii de construcţii
pe teritoriul României ”, cu o valoare de 42.000 Euro, fără TVA, iar conform acestui
contract, debitoarea era obligată să o
achite lunar în conformitate cu prevederile art.2.2 din Contract.
Creanţa pentru care s-a solicitat deschiderea
procedurii nu are caracterul unei
creanţe certe, lichide şi exigibile, întrucât, pentru a-şi dovedi prestarea
serviciilor, creditoarea avea obligaţia încheierii unui act, semnat de ambele
părţi contractante, din care să reiasă clar îndeplinirea obligaţiilor
contractuale, fapt care nu s-a întâmplat, întrucât prestatorul nu a efectuat
niciun serviciu în favoarea beneficiarului;
S-a mai arătat că debitoarea nu se află în stare de
insolvenţă, aşa cum este definită de art.3 alin.1 din Legea nr. 85/2006, dovadă
fiind contractele de execuţie lucrări şi registrul imobilizărilor care au fost
anexate contestaţiei, iar valoarea activelor sale este cu mult mai mare decât
valoarea creanţei SC G SRL.
S-au ataşat contestaţiei certificat de atestare
fiscală, registrul imobilizărilor, contracte de lucrări nr. 2334/21.11.2011,
nr. 37/12.04.2010, nr. 3234/1.09.2011 şi nr. 1475/18.02.2011, dovada achitării
taxei de timbru (chitanţa nr.1017618/28.11.2011 pentru suma de 120 lei şi
timbre judiciare în valoare de 1,2 lei).
După
analizarea actelor şi lucrărilor
dosarului, Tribunalul Dâmboviţa, prin
sentinţa nr. 817 din data de 19 decembrie 2011, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune,
invocată de debitoare, a respins contestaţia formulată de debitoarea SC C I SRL
la cererea de deschidere a procedurii, a admis cererea formulată de creditoarea
SC G SRL pentru deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei SC C I SRL,
dispunând deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă a acesteia şi
restul măsurilor aferente.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut
că părţile au încheiat contractul prestare de servicii nr.3 din data de 01.2008
cu valabilitate 12 luni, în temeiul căruia creditoarea urma să presteze
debitoarei servicii de consultanţă de piaţă şi pregătire de oferte în vederea
participării la licitaţii de construcţii pe teritoriul României, iar debitoarea
în calitate de achizitor se obliga să plătească prestatorului preţul convenit
42.000 Euro, la care se adaugă TVA.
Conform art.11 din Contract, achizitorul avea
obligaţia de a efectua plata către prestator în termen de 3 zile de la emiterea
facturii de către prestator. Contractul a
fost însuşit de către debitoare prin semnătură şi prin aplicarea ştampilei.
În aplicarea acestei convenţii, creditoarea a emis mai
multe facturi, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la filele 14-25, în
sumă totală de 137.046 lei, facturile fiind însoţite de confirmări de primire
din partea debitoarei SC CI SRL.
La data de 05.05.2011 creditoarea SC G SRL a convocat
la conciliere debitoarea SC CI SRL, urmare faptului că pe parcursul derulării
contractului nr.3/2008, debitoarea a achitat numai suma de 30.853,49 lei,
conform facturilor nr. 1015, nr.1018, nr.1021, nr. 1023, nr. 1025, nr. 1028,
nr. 1031, nr. 1034, nr. 1039, rămânând un sold debitor de 106.192,51 lei.
Cum debitoarea nu s-a prezentat la conciliere pentru
soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului, creditoarea a ales calea procedurii
prevăzute de Legea nr. 85/2006 pentru recuperarea creanţei în cuantum de
106.192,51 lei, apreciind că există suficiente informaţii privind incapacitatea
debitoarei de a plăti această creanţă considerată certă, lichidă şi exigibilă.
Prin contestaţia depusă, debitoarea SC CI SRL a solicitat, în principal, respingerea
cererii de deschidere a procedurii, invocând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, pe care
judecătorul sindic a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, în cauză devenind
incidente disp. art.16 lit. a din Decretul nr.167/1958, potrivit cărora
prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se
prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.
Plata parţială a facturilor emise de creditoare,
precum şi extrasele de cont ce atestă plata parţială a acestor facturi de către
SC C I SRL către SC G SRL reprezintă o recunoaştere implicită a
creanţei şi este de natură a face incidente disp. art.16 lit. a din Decretul
nr. 167/1958, în sensul întreruperii prescripţiei dreptului la acţiune, astfel
că judecătorul sindic a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei
dreptului la acţiune invocată de debitoarea SC CI SRL .
Cu privire la fondul contestaţiei la cererea de
deschidere a procedurii insolvenţei, contestaţie ce a fost analizată înaintea
cererii principale potrivit disp. art.33 din Legea nr. 85/2006, judecătorul
sindic a constatat că motivele pentru care debitoarea SC C I SRL consideră că
nu sunt îndeplinite condiţiile prev. de Legea nr. 85/2006 nu sunt dovedite.
După cum s-a expus, debitoarea SC C I SRL a susţinut
că nu se află în incapacitate de plată în înţelesul pe care îl dau acestei
noţiuni disp. art.3 alin.1 din Legea nr. 85/2006, în sensul că societatea
dispune de suficiente fonduri pentru achitarea datoriilor exigibile.
Contestarea stării de insolvenţă presupune, în
raţiunea textului de lege, posibilitatea debitorului de a face faţă datoriilor
sale cu fondurile băneşti la data scadenţei.
Debitoarea susţine prin contestaţia formulată şi prin
înscrisurile depuse la dosar că nu se află în stare de incapacitate de plată,
deoarece în prezent are încheiate cu diverse instituţii multiple contracte de
lucrări, valoarea contractelor în derulare la data promovării cererii de
deschidere a procedurii insolvenţei fiind de 30.827.979,75 lei fără TVA, ori
starea de incapacitate de plată nu poate fi contestată pe aspectul unei bune
derulări a afacerilor debitorului şi nici pe existenţa unor creanţe de recuperat
de la proprii debitori.
Prin urmare, reţine judecătorul sindic, creditoarei
care a iniţiat procedura nu-i pot fi opuse propriile creanţe ale debitorului,
pentru înlăturarea aspectelor de insolvenţă invocate într-o asemenea acţiune,
după cum nu-i sunt opozabile nici raporturile contractuale ale debitorului său
cu terţii.
Nici cealaltă susţinere a debitoarei, în sensul că în
cauză creditoarea nu a făcut dovada unei creanţe certe, lichide şi exigibile nu
poate fi primită de judecătorul sindic.
Potrivit art.379 alin.3 Cod pr.civ. „creanţa certă
este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din
alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul”.
După cum s-a expus, facturile ce stau la baza creanţei
scadente, în cuantum total de 106.191,51 lei au fost emise în aplicarea
contractului prestare de servicii nr. 3/2008, contract însuşit de debitoare
prin semnătură şi aplicarea ştampilei.
Nesemnarea facturilor de către administratorul
societăţii debitoare nu poate conduce la concluzia inexistenţei unei obligaţii
în sarcina debitoarei, având în vedere că potrivit art.155 alin.6 din Legea nr.
571/2003 semnarea şi ştampilarea facturilor emise în baza raporturilor
contractuale nu este obligatorie.
Chiar mai mult, prin actele depuse la dosar,
creditoarea a făcut dovada deplină a faptului că facturile emise în baza
contractului prestare de servicii nr.3/2008 au fost confirmate de primire de
către debitoare, fiind înregistrate în evidenţa contabilă a debitoarei, atât timp
cât din extrasele de cont existente la dosar rezultă plata parţială a unora
dintre aceste facturi.
De altfel, până la data luării la cunoştinţă a cererii
de deschidere a procedurii insolvenţei, debitoarea nu a întreprins niciun
demers faţă de primirea facturilor emise de către creditoare şi chiar a refuzat
să dea curs invitaţiei la concilierea lansată de creditoare cu adresa
nr.1/05.05.2011.
Întrucât debitoarea-contestatoare nu a făcut dovada,
în condiţiile art.1169 Cod pr.civ., a susţinerilor sale, judecătorul sindic a
respins, cu consecinţa prevăzută de art. 33 alin.4 din Legea nr.85/2006,
contestaţia formulată de debitoare împotriva cererii de deschidere a
procedurii.
În concluzie, judecătorul sindic
a reţinut că societatea creditoare deţine împotriva debitoarei o creanţă
certă, lichidă şi exigibilă (fiind vorba de obligaţia debitoarei de a plăti o
sumă de bani, având în vedere facturile care fac referire la debitoare, cât şi
contractul încheiat între părţi), într-un cuantum superior celui minim reglementat
de Legea nr.85/2006, dar şi că debitoarea contestatoare nu a răsturnat
prezumţia de insolvenţă născută din neplata datoriilor în termen de 90 zile de
la scadenţă.
Împotriva
sentinţei precizate a declarat recurs debitoarea, solicitând modificarea acesteia,
iar pe fond admiterea contestaţiei sale şi respingerea cererii de deschidere a
procedurii insolvenţei faţă de SC C I SRL.
În motivarea cererii, recurenta-debitoare a arătat că
prima instanţă a respins în mod greşit excepţia prescripţiei extinctive a dreptului
material la acţiune al creditoarei, motivat de faptul că debitoarea a făcut
plăţi parţiale cu privire la facturile emise de către creditoare, întrucât recurenta a achitat doar facturile
nr.1021/2008 şi nr.1015/2008, iar faţă de facturile invocate de către
creditoare nu a făcut nicio plată, astfel că nu poate fi vorba despre o
recunoaştere a acestora, de natură să conducă la întreruperea termenului de
prescripţie.
Recurenta a mai arătat că prima instanţă nu a arătat
care sunt actele de recunoaştere a datoriei şi data acestora, pentru a se putea
calcula momentul întreruperii prescripţiei, că prescripţia a început să curgă
la data scadenţei facturilor, care era, conform prevederilor contractuale, la 3
zile de la emiterea lor, că la data sesizării instanţei (12.09.2011) singura
factură neprescrisă era cea cu nr.1039/15.10.2008, în valoare de 15692,47 lei,
al cărei cuantum era inferior valorii prag reglementată de dispoziţiile art.3
pct.12 din Legea nr.85/2006, precum şi că în cauză era incident termenul
general de prescripţie prevăzut de art.3 al.1 din Decretul nr.167/1958.
Recurenta a mai învederat că în cauză nu erau
îndeplinite condiţiile de incidenţă a procedurii insolvenţei, întrucât
facturile emise de către creditoare şi neachitate reprezintă contravaloarea
unor servicii ce nu au fost prestate de către creditoare, că, potrivit
prevederilor contractului încheiat de către părţi, prestarea serviciilor
trebuia efectuată în conformitate cu temele de proiectare şi cu graficul de
prestare, iar facturile trebuiau emise doar după aprobarea proiectului de către
beneficiar, că nu s-a făcut dovada existenţei unor teme de proiectare, grafic
de prestare sau aprobarea vreunui proiect privitor la acele servicii, precum şi
că facturile trebuiau să fie însoţite de către documente care să justifice
prestarea serviciilor, respectiv situaţii de lucrări, procese-verbale de
recepţie, studii de fezabilitate.. etc, precum şi că, faţă de lipsa acestora,
creanţa invocată de către creditoare nu este certă, exigentă şi lichidă.
Recurenta a mai învederat că în acelaşi sens este şi
jurisprudenţa instanţei de recurs (decizia nr.951/2010), că debitoarea nu se
află în stare de insolvenţă, în sensul dispoziţiilor art.3 pct.1 din Legea
nr.85/2006, că are contracte în derulare în valoare de 30.827.979,75 lei fără
TVA, că are imobilizări corporale în valoare totală de 5.641.253,62 lei – a
căror valoare este mult superioară creanţei invocată de către
intimata-debitoare, precum şi că în prezent nu înregistrează nicio creanţă la
bugetul de stat sau cel local.
În dovedirea recursului, recurenta a depus la dosar
înscrisuri, respectiv copia ordinelor de plată nr.100/2008 şi 195/2008, decizia
nr.951/2010 a Curţii de Apel Ploieşti şi decizia nr.1650/2007 a Curţii de Apel
Bucureşti, în extras, precum şi certificatele de atestare fiscală nr.935/2011
şi nr. 23310/2011.
La termenul de judecată din data de 9.02.2011, Curtea
a respins, ca neîntemeiată, cererea intimatei debitoare de amânare a judecăţii
în vederea pregătirii apărării, motivat de faptul că aceasta a fost citată în
faţa instanţei de recurs cu respectarea termenului reglementat de dispoziţiile
art.114 ind.1 al.3 din c. pr.civ., precum şi că procedura de soluţionare a
litigiilor în materia insolvenţei se face cu celeritate, conform dispoziţiilor
art.8 al.3 din Legea nr.85/2006 – avându-se în vedere şi dezacordul
recurentei-intimate de amânare a judecăţii, în sesnul solicitat de către
intimată.
Examinând
sentinţa recurată, prin prisma criticilor invocate de către recurentă şi a
dispoziţiilor art.304 pct.9 şi art.304 ind.1 c.pr.civ., Curtea consideră că
recursul este fondat, pentru următoarele considerente :
Astfel, în mod greşit prima instanţă a respins
excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al creditoarei, invocată de către
debitoarea-pârâtă, reţinând incidenţa cazului de întrerupere a termenului de
prescripţie, reglementat de art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958.
Astfel, potrivit dispoziţiilor legale precizate, în
vigoare la data emiterii facturilor şi la momentul sesizării instanţei de fond,
„prescripţia se
întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcuta
de cel în folosul căruia curge prescripţia”.
Curtea constată că în cauză facturile
invocate de către intimata-creditoare au la bază pretinse servicii periodice şi
succesive, prestate în baza unui contract încheiat de către părţi, astfel că
sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art.12 din Decretul nr.167/1958, conform
cărora” în cazul când un debitor este
obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din
aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebita”.
Aşadar, prin voinţa legiuitorului, faţă
de fiecare creanţă constatată prin facturile emise de către intimata-creditoare
a curs un termen de prescripţie diferit, începând de la data
scadenţei fiecărei facturi - care a fost stabilită de către părţi la 3 zile de
la data emiterii acestora.
Curtea consideră că, de principiu, recunoaşterea
dreptului a cărui acţiune se prescrie poate
întrerupe doar termenul de prescripţie a acestui drept.
Curtea consideră că se poate aprecia că plata
unei facturi reprezintă o recunoaştere a creanţei achitate, însă în
materia prescripţiei extinctive este lipsită de relevanţă o astfel de
constatare, de vreme ce creanţa a fost achitată, nemaipunându-se deci problema
prescripţiei dreptului la acţiune în vederea valorificării acesteia.
Însă, în niciun caz plata unei facturi nu poate
constitui o recunoaştere a altei creanţe, faţă de care curge un termen de
prescripţie diferit.
Aşadar, plata celor două facturi nu putea constitui un caz de întrerupere a
termenului de prescripţie pentru celelalte facturi invocate de către
creditoare, întrucât recunoaşterea nu privea drepturile de creanţă pentru care
curgeau prescripţii diferite.
Curtea
consideră că se putea reţine acest caz de întrerupere a termenului de
prescripţie, doar în cazul existenţei unei manifestări de voinţă a debitoarei,
prin care aceasta să fi recunoscut fiecare din facturile invocate în cererea
introductivă – împrejurare ce nu rezultă în prezenta cauză.
Pe
de altă parte, Curtea consideră că recunoaşterea reţinută de către instanţa
de fond putea să producă efecte juridice doar pentru termene de prescripţie
pendinte, respectiv care începuseră anterior să curgă.
Or, toate
facturile invocate de creditoare sunt ulterioare primei plăţi făcute de
debitoare (15.01.2008), astfel că la acest moment nu se putea
pune problema vreunei întreruperi, întrucât nu curgea niciun termen de
prescripţie.
Totodată,
reţinând raţionamentul instanţei de fond - care însă, aşa cum s-a arătat
anterior, este greşit -, cea de-a doua plată (15.03.2008)
putea întrerupe, eventual, doar
termenul de prescripţie pentru factura nr.1018 /15.02.2008, întrucât doar
pentru aceasta începuse să curgă termenul de prescripţie a dreptului material
la acţiune, pentru celelalte prescripţia extinctivă începând să
curgă ulterior.
Ca
urmare, sunt corecte susţinerile recurentei, privind faptul că, la data
sesizării instanţei de judecată, singura factură pentru care nu se prescrisese
dreptul material la acţiune, raportat la termenul general de prescripţie
prevăzut de art.3 al.1 din Decretul nr.167/1958, era ce cu nr.1039 din
15.10.2008, în valoare de 15692,47 lei .
Curtea
consideră că în mod corect recurenta a învederat faptul că, raportat
la cuantumul acesteia, nu era îndeplinită condiţia cuantumului mimin al
creanţei pentru care se putea solicita deschiderea procedurii insolvenţei,
creanţa precizată fiind inferioară limitei prag prevăzută de art.3 pct.12 din
Legea nr.85/2006 (45.000 lei).
Curtea
mai reţine, în subsidiar, că sunt întemeiate şi criticile recurentei privind
faptul că intimata-creditoare - care a sesizat instanţa de judecată şi căreia
îi revenea sarcina probei, potrivit dispoziţiilor art.1169 c.civ, în vigoare la
acel moment - nu a făcut dovada că
serviciile au fost prestate cu respectarea clauzelor contractuale negociate de
către părţi (care nu au fost contestate de către acestea), respectiv că
serviciile au fost prestate conform unor teme de proiectare şi a unui grafic de
prestare, precum şi că facturile au fost emise după aprobarea proiectelor de
către recurenta-debitoare.
Or,
în aceste condiţii, apare ca justificată apărarea recurentei-creditoare privind
faptul că creanţa invocată drept temei pentru deschiderea procedurii insolvenţei
sale nu este una certă, lichidă şi exigibilă, în sensul dispoziţiilor art.3
pct.6 din Legea nr. 85/2006 şi art. 379 din c. pr. civilă, precum şi că în
cauză nu există o incapacitate a sa de plată ( câtă vreme este solvabilă, face
plăţi curente şi nu înregistrează debite restante la bugetul de stat şi local),
ci un refuz de plată, respectiv o situaţie litigioasă între părţi – care
urmează a fi soluţionată potrivit dreptului comun în materie.
Pentru
toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale precizate anterior
şi ale art.304 pct.9, art.304 ind.1 şi art.312 al.3 c. pr. civilă, Curtea a
admis recursul, a modificat în tot sentinţa recurată şi, pe fond, a admis
contestaţia debitoarei şi a respins cererea de deschidere a procedurii
insolvenţei acesteia, ca neîntemeiată.