Plata penalitătilor de întârziere. Răspundere civilă contractuală. Stabilirea cuantumului onorariului avocatului.

Plata penalitătilor de întârziere. Răspundere civilă contractuală. Stabilirea cuantumului onorariului avocatului.

Art.274 Cod pr.civilă Art.132 alin.1, alin.2 şi alin.3 lit. „c,e,g,h” Art.30 din Legea nr.51/1995

Răspunderea civilă contractuală, ca formă a răspunderii civile, se distinge prin aceea că fapta ilicită păgubitoare care o generează, constă în nerespectarea obligatiei asumate contractual, de către debitor, şi are ca finalitate, repararea în natură sau prin echivalent, a prejudiciului cauzat astfel, creditorului.

Potrivit art.5.1 din contract „Pretul contractului, respectiv pretul produselor livrate şi al serviciilor accesorii prestate, este de 183.560 Euro, plătibil la cursul de schimb al leului din ziua facturării, la care se adaugă 19% TVA şi dobânzi, conform anexei 2”, iar potrivit art.5.2 din contract: „Plata pretului se va face în termenele şi conditiile prevăzute în anexa 2 la prezentul contract”, situatie de fapt urmare căreia, este de netăgăduit că, obligatia recurentei de plată a daunelor rezultate din întârzierea în executarea obligatiei de plată a pretului, îi incumbă, în temeiul art.969, cu referire la art.970 şi cu aplicarea art.1066 Cod civil, prin raportare la dispozitiile contractuale, ce relevă cuantificarea anticipată a prejudiciului suferit prin neexecutare, sau executarea cu întârziere a obligatiilor contractuale.

In temeiul art.274 Cod pr.civilă „Partea care cade în pretentiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, legiuitorul având în vedere principiul potrivit căruia, acordarea cheltuielilor de judecată se bazează pe culpa procesuală a părtii ce a pierdut litigiul.

În conformitate cu art.30 din Legea nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, „Contractul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului”, iar în conformitate cu dispozitiile art.94 alin.2 şi alin.3 din Statutul profesiei de avocat „Onorariul se stabileşte prin negociere”, astfel că, în mod legal şi temeinic, instanta de fond a procedat la acordarea cheltuielilor de judecată, prin raportare şi la onorariul destinat acestuia, alăturat căruia a avut în vedere taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar.

Decizia civilă nr. 323/21.03.2012 Dosar nr. 8530/118/2012

Prin actiunea adresată Tribunalului Constanta şi înregistrată sub nr. 8530/118/20.07.2012, reclamanta SC A.C. SRL a chemat în judecată pârâta RATC CONSTANłA solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunta, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 47.146 lei, reprezentând penalităti de întârziere, calculate până la data de 01.06.2012 şi la plata cheltuielilor de judecată, aferente litigiului.

Motivând actiunea, reclamanta a invocat raporturile contractuale stabilite între părti în temeiul contractului de furnizare /L nr.162 /07.03.2008, intervenit între reclamantă, în calitate de furnizor, şi RATC, în calitate de achizitor, având ca obiect furnizare, livrarea, instalarea şi întretinerea unui număr de 390 validatoare termice şi 130 computere de bord, pentru perioada 01.04.208801.06.2008.

Sustine reclamanta, contractul invocat a fost completat prin acte aditionale, încheiate la 16.02.2008 şi 13.02.2009, prin care au avut loc suplimentări ale numărului de validatoare şi computere de bord, la furnizare, livrarea, instalarea şi întretinerea cărora, furnizorul se obligase şi la majorarea corespunzătoare a valorii contractului initial.

Prin actul aditional nr. 3, părtile au stabilit noi conditii pentru plata contravalorii echipamentelor livrate, reclamanta îndeplininduşi obligatiile asumate prin contract, astfel cum rezultă din procesul verbal de punere în functiune, fiind emise mai multe facturi fiscale către RATC Constanta, care a au fost achitate cu întârziere.

Conform prevederilor art. 10.2 din contract, în situatia în care, achizitorul nu îşi onorează obligatiile în termenul prevăzut de art.9.3, respectiv în 7 zile, atunci acestuia îi revine obligatia de a plăti penalităti, cuantificate conform calculului anexat cererii de chemare în judecată, la suma de 47.146 lei.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea actiunii, ca nefondată, necontestând executarea obligatiilor asumate de reclamantă şi nici faptul că plata contravalorii produselor livrate de aceasta a fost făcută cu întârziere, apărările sale vizând următoarele aspecte:

potrivit prevederilor art.9.3 din contract, părtile au stabilit recunoaşterea în favoarea furnizorului a dreptului de a sista livrarea produselor şi de a beneficia de reactualizarea sumei de plată, în cazul în care achizitorul nu onorează plata contravalorii facturilor fiscale, în termen de 7 zile de la expirarea perioade convenite.

Atât timp cât reclamanta nu a uzat de această prevedere contractuală şi şia exprimat acordul pentru derularea raporturilor contractuale în conditiile efectuării de către regie, a plătilor cu depăşirea termenului, acceptând efectuarea cu întârziere a plătii, fără a initia un demers prin care să notifice regia în sensul că se consideră prejudiciată şi solicită plata facturilor la termen, pretinde în mod abuziv obligarea pârâtei la plata penalitătilor, deoarece singura penalitate ce poate fi acordată achizitorului este cea prevăzută la art.9.3 şi constă în reactualizarea sumei de plată la nivelul corespunzător zilei în care se efectuează plata.

clauza prevăzută la art.10.2 din contract, dacă sar retine de către instantă că este aplicabilă, face referire la penalităti de întârziere de 0,1% din facturile neachitate, dar nu ca penalitate zilnică, astfel cuantumul de 47.146 lei este stabilit în mod eronat;

calculul penalitătilor este eronat, chiar şi în conditiile în care sar retine că penalitatea de 0,1% se aplică pe zi de întârziere.

Întârzierea la plată vizează factura nr. 170/13.05.2009, cu termen scadent la 22.05.2009, astfel că, în opinia pârâtei, la calcul penalitătilor trebuia să se aplice procentul de 0,1% pentru primele 593 de zile de întârziere, scurse până la prima plata partială.

Pentru suma rămasă de achitat, penalitatea de întârziere nu putea fi aplicată pentru un număr de 623 de zile, scurse până la următoarea plată, ci pentru cele 30 de zile ce au trecut între cele două plăti, iar raportat la acest mod de calcul, suma pretinsă ar fi de 22.482 lei.

Prin Sentinta civilă nr.3474/13.11.2012, Tribunalul Constanta admite actiunea, cu consecinta obligării pârâtei să plătească reclamantei suma de

47.146 lei, reprezentând penalităti de întârziere, calculate de la data scadentei şi până la data de 01.06.2012 şi la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.138,86 lei, reprezentând taxă de timbru, timbru judiciar şi onorariu avocat, retinând în esentă:

Raporturile contractuale dintre părti sunt guvernate de contractul de furnizare /L nr.162/07.03.2008, modificat prin actele aditionale nr.1,2 şi 3, reclamanta, în calitate de furnizor, îndeplininduşi obligatiile asumate în conditiile contractului, fapt necontestat de pârâtă, care nu a contestat nici pretul şi data executării acestuia, intervenită după împlinirea termenului de scadentă prevăzut în contract, aceasta în conditiile în care, contractul contine o clauză penală în art.10.2.

Fată de această situatie, arată instanta de fond, creditorul unei obligatii are dreptul de a alege între a cerere debitorului său executarea în natură, sau în echivalent a obligatiei, încetarea contractului, ca urmare a neexecutării sau executării cu întârziere, plata daunelor pentru neexecutarea sau executarea cu întârziere.

Totodată, se arată că acest drept de optiune al creditorului nu poate fi cenzurat de instantă şi, cu atât mai putin, de debitorul care nu şia îndeplinit obligatia, în cauză, pârâta sustinând neîntemeiat că reclamanta, în calitate de creditor al obligatiei de plată a pretului, era obligată să opteze pentru sistarea contractului, în cazul neexecutării obligatiei de plată la termen.

Apreciază instanta de fond a fi neîntemeiată, pentru aceleaşi motive, relative la libertatea creditorului de a alege între modurile prevăzute în contract pentru repararea prejudiciului produs prin întârzierea la plată, şi sustinerea că, acesta ar avea dreptul doar la daunele rezultate din reactualizarea sumei, în conditiile art.9.3 din contract.

Aşa cum sa arătat, contractul contine o clauză penală în art.10.2. Apărarea relativă lipsa notificării privind obligatia de plată a penalitătilor nu poate fi primită, arată instanta de fond, deoarece în raporturile comerciale debitorul este de drept în întârziere.

În ce priveşte interpretarea clauzei prevăzută la art.10.2 din contract, instanta a avut în vedere şi clauza 10.1, care contine de asemenea, o clauză penală, relativă la executarea obligatiilor asumate de furnizor.

Astfel, potrivit art.10.1, retine instanta de fond că, în cazul în care, din vina sa exclusivă, furnizorul nu reuşeşte săşi îndeplinească obligatiile asumate, atunci achizitorul are dreptul de a deduce din pretul contractului, ca penalităti, o sumă echivalentă cu o cotă procentuală de 0,1% pe zi de întârziere, din valoarea produselor nelivrate.

Conform art.10.2 din contract, în cazul în care achizitorul îşi onorează obligatiile în termenul prevăzut de art.9.3, atunci acestuia îi revine obligatie de a plăti, ca penalităti, o sumă echivalentă cu o cotă procentuală de 0,1% din factura neachitată.

Aşa fiind, retine instanta de fond că ambele articole reglementează sanctiunea aplicabilă celor doi contractanti, în cazul neexecutării sau executării cu întârziere a obligatiilor asumate de aceştia.

Faptul că, în ambele articole, sanctiunea constă în plata de penalităti, că procentul de penalitate este acelaşi, că acesta se aplică obligatiei neexecutate, pret sau contravaloarea produselor nelivrate, şi că, singura deosebire este omisiunea prevederii aplicării penalitătii pe zi de întârziere, în cazul art.10.2, îndreptăteşte instanta să prezume că, este vorba de o eroare materială şi că, vointa părtilor a fost aceea de a stabili aplicarea clauzei penale, în aceleaşi conditii pentru ambele părti.

În caz contrar, sar crea, în mod evident, un dezechilibru între sanctiunea aplicabilă furnizorului, pentru neexecutarea obligatiei de livrare în termen a produselor şi obligatia aplicabilă achizitorului, în cazul neplătii la termen a pretului acestora.

Pentru aceste considerente, clauza urmează a fi aplicată, conform interpretării reclamantei, respectiv ca penalitate de 0,1% pe zi de întârziere.

În sfârşit, ultima apărare a pârâtei, în care calculul penalitătilor de întârziere se întemeiază pe un calcul realizat întrun mod absolut original, sustinând că numărul de zile de întârziere în executarea plătii se stabileşte pornind de la data scadentei şi până la prima plată partială, iar ulterior acesteia, se reduce atât valoarea creantei asupra căreia se aplică procentul de penalitate, aspect corect retinut, raportat la plătile partiale ce se deduc din creantă, iar ca număr de zile de întârziere, se are în vedere doar intervalul scurs între prima plată partială şi cea de a doua plată.

Cu alte cuvinte, raportat la cea de a doua plată, întârzierea ar fi doar de 30 de zile şi nu de 30 de zile, plus cele scurse până la prima plată.

Modalitatea corectă de calcul este cea prezentată de reclamantă, apreciază instanta de fond, pentru că, este evident, chiar în conditiile plătii partiale efectuate, întârzierea în executarea integrală a plătii, se prelungeşte cu perioada scursă până la efectuarea celorlalte plăti, iar plătile partiale, se reflectă în diminuarea cuantumului asupra căruia se aplică penalitatea de 0,1%, astfel, cuantumul de 47.146 lei, rezultat în urma calculului anexat cererii de chemare în judecată, este corect.

Aşa fiind, apreciază instanta de fond că obligatia pârâtei de plată a daunelor rezultate din întârzierea în executarea obligatiei de plată a pretului, incumbă pârâtei RATC, în temeiul prevederilor art. 969, art.970, art.1066 Cod civil, coroborat cu prevederile art. 5.1, art.5.2, art.10.2 din contractul părtilor, modificat prin actele aditionale.

Prin clauza penală contractuală, părtile au înteles să cuantifice anticipat prejudiciul suferit prin neexecutare, sau executare cu întârziere, astfel că reclamanta nu mai este tinută să facă dovada prejudiciului, acesta urmând a fi cuantificat în conditiile stipulate în contract.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta RATC CONSTANłA cu indicarea temeiului de drept prevăzut de dispozitiile art.304 pct.8 şi pct.9 şi 3041 Cod pr. civilă cu următoarea motivatie, în esentă:

In mod greşit, instanta de fond a admis actiunea reclamantei, tinând seama de sustinerile acesteia potrivit cărora, conform prevederilor art.10.2 din contract, în situatia in care achizitorul nu îşi onorează obligatiile în termenul prevăzut de art.9.3, respectiv in 7 zile, atunci ii revine obligatia de a plăti penalităti cuantificate la suma de 47.146 lei.

Nu sa avut, astfel, în vedere faptul că art. 10.2 face trimitere la art.9.3 din contract, care reglementează ca singura penalitate aplicabilă achizitorului, sistarea livrării produselor si reactualizarea sumei de plată la nivelul corespunzător zilei de efectuare a plătii, prevedere contractuală de care furnizorul nu sa prevalat niciodată pe parcursul derulării contractului.

Cât priveşte plata produselor, solicită a se constata că aceasta urma a fi efectuata în mod eşalonat, in conformitate cu prevederile actului aditional nr.3 la contract, prin care, părtile au stabilit noi conditii pentru plata contravalorii echipamentelor livrate şi nicidecum in termen de 7 zile de la emiterea facturii fiscale.

În mod eronat, instanta de fond a interpretat clauza prevăzută la art.10.2 din contract, prin raportare la dispozitiile art. 10.1, ca reglementând sanctiunea aplicabilă achizitorului, in cazul neplătii la termen a pretului convenit.

În conditiile în care dispozitiile art.10.2 din contract stipulează ca: ,,In cazul in care achizitorul îşi onorează obligatiile in termenul prevăzut la art.9.3 atunci acestuia ii revine obligatia de a plati, ca penalităti, o suma echivalenta cu o cota procentuala de 0,1% din factura neachitata", iar părtile au stabilit ca plata să fie efectuata in rate, cu plata unor dobânzi, pe o perioada de derulare a contractului de 24 luni, începând cu data de 06.03.2008, apreciază că, în mod nejustificat instanta de fond a prezumat că, este vorba de o simpla eroare materială şi că, vointa părtilor ar trebui interpretată in sensul că, achizitorul şiar fi asumat obligatia de a plăti penalităti de 0,1% pe zi de întârziere.

Cat priveşte modalitatea de calcul a penalitătilor de întârziere, apreciază că, în mod greşit, instanta de fond a retinut ca fiind corect calculul prezentat de reclamantă.

In conditiile în care modalitatea de determinare a penalitătilor de către intimatareclamanta ar fi just, dintrun calcul simplu rezulta că, in situatia in care plata nu sar fi efectuat eşalonat, raportat la 670 de zile de întârziere, luate in considerare pentru toată suma restantă, cu scadenta depăşită, de 35.406,01 lei, avut in vedere de reclamantă, cuantumul penalitătilor de întârziere ar fi fost de 23.718 lei, inferior aşadar sumei solicitate de către aceasta, astfel: 35.406,01 lei (sold la 02.02.2011) X 0,10% (coef. penalitate) X 670 zile=23.718 lei.

Odată cu efectuarea unei plăti partiale, nu mai este restantă suma initială, aceasta diminuânduse cu valoarea respectivei plăti, prin urmare, întrucât sa avut in vedere că, plata a fost efectuată cu o întârziere de 593 zile pentru întregul sold de 35.406,01 lei, la data de 02.02.2011, in mod firesc in momentul efectuării unei noi plăti, la data de 04.03.2011, pentru soldul de 25.406,01 lei, penalitătile de întârziere, urmează a fi aplicate pentru numărul de zile cuprinse in perioada 02.02.201104.03.2011.

In acelaşi mod, după efectuarea următoarei plăti din data de 20.04.2011, pentru soldul de 15.406,01 lei, penalitătile de întârziere, urmează a fi aplicate pentru numărul de zile din perioada 04.03.201120.04.2011.

Pe cale de consecintă, în ceea ce priveşte calculul penalitătilor de întârziere, realizat prin luarea în considerare a unor plăti partiale, consideră că, în mod greşit instanta de fond a apreciat că, raportat la cea dea doua plată, recurenta ar fi avut in vedere o întârziere doar de 30 de zile şi nu de 30 de zile, plus cele scurse până la prima plată.

Consideră că, în situatia în care instanta de fond nu ar fi fost suficient lămurită asupra modului de calcul efectuat de către pârâtă, sar fi impus ca, in temeiul dispozitiilor art.129 Cod pr.civila, să dispună completarea probelor, având totodată posibilitatea de a pune în discutia părtilor, necesitatea administrării probei cu expertiza contabilă, pentru o justa solutionare a cauzei.

Cat priveşte obligarea regiei la plata unor cheltuieli de judecata, in cuantum total de 5.138,86 lei, apreciază că, in raport cu obiectul cererii si diligentele depuse de avocat, cheltuielile solicitate cu titlul de onorariu de avocat sunt disproportionate.

Solicită a se avea în vedere faptul că solutionarea dosarului de fond sa realizat in termen scurt, fiind administrată doar proba cu înscrisuri şi prin urmare, instanta de fond ar fi trebuit să uzeze de dispozitiile art.274 alin.3 Cod procedura civila, ce dispun cu privire la posibilitatea instantei de a diminua onorariul solicitat de avocat.

Pentru aceste considerente apreciază că, urmare a unei interpretări greşite a clauzelor contractuale şi fără a tine seama de sustinerile regiei, in ceea ce priveşte modalitatea eronată, de determinare a sumei de 47.146 lei, pretinsă de intimatareclamanta cu titlul de penalităti de întârziere, hotărârea pronuntată de instanta de fond, este lipsită de temei legal şi prin urmare, solicită admiterea recursului, cu consecinta modificării sentintei recurate, în sensul respingerii actiunii, ca neîntemeiate.

Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma sustinerilor părtilor şi a probatoriului administrat, în conformitate cu dispozitiile art.1169 Cod civil, văzând şi dispozitiile art.312 Cod pr.civilă, Curtea respinge recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanta a fost investită de reclamanta SC A.C. SRL la data de 20.07.2012, cu actiune având ca obiect pretentii, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunta, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 47.146 lei, reprezentând penalităti de întârziere, calculate până la data de 01.06.2012 şi la plata cheltuielilor de judecată, aferente litigiului.

Prin Sentinta civilă nr.3474/13.11.2012 Tribunalul Constanta a admis actiunea reclamantei, cu consecinta obligării pârâtei să plătească acesteia suma de 47.146 lei, reprezentând penalităti de întârziere, calculate de la data scadentei şi până la data de 01.06.2012 şi cheltuieli de judecată, în cuantum de 5.138,86 lei, reprezentând taxă de timbru, timbru judiciar şi onorariu avocat, cu motivatia susexpusă.

Acestea sunt conditiile în care pârâta RATC CONSTANłA formulează prezentul recurs, criticând solutia pronuntată de instanta de fond pentru netemeinicie şi nelegalitate, cu argumentatia susrelevată, Curtea aflânduse în situatia de a examina sustinerile sale, retinând:

La data de 07.03.2008 intimata reclamantă SC A.C. SRL, în calitate de furnizor, a încheiat cu recurenta RATC CONSTANłA, în calitate de achizitor, contractul de furnizare/L nr.162, având ca obiect: „furnizarea, livrarea, instalarea şi întretinerea unui număr de 390 validatoare termice şi 130 computere de bord, pentru perioada 01.04.200801.06.2008”, durata contractului fiind de 24 luni, începând cu data de 06.03.2008.

Totodată, retine Curtea că:

la data de 02.12.2008 părtile perfectează Actul aditional nr.1, prin care intimata sa obligat să furnizeze şi să instaleze un număr de 41 de validatoare de bilete, iar recurenta sa obligat săi plătească suma de 56.725,55 lei plus TVA;

la data de 13.02.2009 părtile au încheiat Actul aditional nr.2, prin care sau obligat ca intimata să suplimenteze cu 75 numărul validatoarelor de bilete şi cu 23 numărul computerelor de bord, recurenta urmând să plătească suma de 150.089,94 lei plus TVA în valoare de 28.517,08 lei, şi

la data de 13.08.2009 Actul aditional nr.3, prin care recurenta se obliga să plătească intimatei, contravaloarea echipamentelor livrate, rata lunară trebuind a fi achitată în data de 25 a fiecărei luni.

Din verificarea probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu dispozitiile art.1169 Cod civil, Curtea constată că intimata şia îndeplinit obligatiile asumate, astfel cum reiese din procesul verbal nr.5083/19.12.2008, procesul verbal nr.5084/19.12.2008, cât şi din procesul verbal de punere în functiune nr.2385/20.05.2009, din care rezultă că „lucrarea a fost verificată şi predată în stare de functionare”.

Cu alte cuvinte, instanta a fost investită cu solutionarea unei cauze pe calea răspunderii civile, formă a răspunderii juridice, reprezentând raportul de obligatie în temeiul căruia cel care a păgubit pe altul este tinut să repare prejudiciul suferit, Codul civil reglementând două forme ale răspunderii civile, respectiv: răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală, solicitată a fi angajată în prezenta cauză.

În această situatie, raportat la contractul de furnizare L nr.162 din 07.03.2008, Curtea constată că, în art.9.3, părtile au stipulat că: „Dacă achizitorul nu onorează facturile în termen de 7 zile de la expirarea perioadei convenite, atunci furnizorul are dreptul de a sista livrarea produselor şi de a beneficia de reactualizarea sumei de plată la nivelul corespunzător zilei de efectuare a plătii. Imediat după ce achizitorul îşi onorează obligatiile, furnizorul va relua livrarea produselor în cel mai scurt timp posibil”, pentru ca, la art.10.2 din contract să fi stipulat că: „În cazul în care achizitorul îşi onorează obligatiile în termenul prevăzut la art.9.3, atunci acestuia îi revine obligatia de a plăti, ca penalităti, o sumă echivalentă cu o cotă procentuală de 0,1% din factura neachitată” .

Cu alte cuvinte, aşa după cum legal şi temeinic a retinut şi instanta de fond, în continutul art.10.2 din contract, părtile au stipulat o clauză penală, care însă, nu poate fi interpretată, decât prin coroborare cu clauza stipulată în art.10.1 din contract, respectiv: „În cazul în care din vina sa exclusivă furnizorul nu reuşeşte săşi îndeplinească obligatiile asumate, atunci achizitorul are dreptul de a deduce din pretul contractului, ca penalitate op sumă echivalentă cu o cotă procentuală de 0,1% pe zi de întârziere din valoarea produselor nelivrate”.

Deci, retine Curtea că ambele articole cuprinse în contract – art.10.1 şi art.10.2 – reglementează sanctiunea aplicabilă celor doi contractanti, în cazul neexecutării sau executării cu întârziere a obligatiilor asumate, tocmai pentru faptul că ambele prevăd sanctiunea ce constă în plata de penalităti, că procentul de penalitate este acelaşi, că acesta se aplică obligatiei neexecutate, pretului sau contravalorii produselor nelivrate, singura deosebire fiind omisiunea prevederii aplicării penalitătii pe zi de întârziere, în cazul art.10.2, fapt ce în mod legal şi temeinic a îndreptătit instanta de fond, şi pe care îl are în vedere şi Curtea, să prezume că este vorba de o eroare materială şi că vointa părtilor a fost aceea de a stabili aplicarea clauzei penale, în aceleaşi conditii pentru fiecare dintre părti.

De altfel, potrivit art.977 Cod civil, „Interpretarea contractelor se face după intentia comună a părtilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”, astfel că retine Curtea a fi real că, în caz contrar, legal şi temeinic a apreciat instanta de fond că „sar crea în mod evident un dezechilibru între sanctiunea aplicabilă furnizorului pentru neexecutarea obligatiei de livrare în termen a produselor şi obligatia aplicabilă achizitorului, în cazul neplătii în termen a plătii acestora”.

Aşa fiind, retine Curtea că, în mod legal şi temeinic, instanta de fond a procedat la aplicarea clauzei penale, conform interpretării reclamantei, ca penalitate de 0,1% pe zi de întârziere, astfel că, toate sustinerile recurentei sub acest aspect, urmează a fi respinse, ca nefondate.

În referire la „calculul penalitătilor de întârziere”, ca motiv de recurs dedus judecătii, Curtea apreciază în sensul respingerii şi acestuia, deoarece penalitatea se stabileşte pornind de la data scadentei şi până la prima plată partială, ulterior căreia, se reduce, valoarea creantei asupra căreia se aplică procentul de penalitate, aspect corect retinut de instanta de fond, raportat la plata partială ce se deduce din creantă, iar ca număr de zile de întârziere, se are în vedere numai intervalul scurs între prima plată partială şi cea dea doua plată.

Cu alte cuvinte, raportat la cea dea doua plată, întârzierea este evident a fi calculată, chiar în conditiile plătii partiale efectuate, prin luarea în seamă a întârzierii în executarea integrală a plătii, ea prelunginduse pe perioada scursă până la efectuarea celorlalte plăti, iar plătile partiale, se reflectă în diminuarea cuantumului asupra căruia, se aplică penalitatea de 0,1%.

Astfel, potrivit art.5.1 din contract „Pretul contractului, respectiv pretul produselor livrate şi al serviciilor accesorii prestate, este de 183.560 Euro, plătibil la cursul de schimb al leului din ziua facturării, la care se adaugă 19% TVA şi dobânzi, conform anexei 2”, iar potrivit art.5.2 din contract: „Plata pretului se va face în termenele şi conditiile prevăzute în anexa 2 la prezentul contract”, situatie de fapt urmare căreia, este de netăgăduit că, obligatia recurentei de plată a daunelor rezultate din întârzierea în executarea obligatiei de plată a pretului, îi incumbă, în temeiul art.969, cu referire la art.970 şi cu aplicarea art.1066 Cod civil, prin raportare la dispozitiile contractuale, ce relevă cuantificarea anticipată a prejudiciului suferit prin neexecutare, sau executarea cu întârziere a obligatiilor contractuale.

Nelegale sunt sustinerile recurentei făcute prin motivele de recurs, referitoare la faptul că, „singura penalitate aplicabilă achizitorului este sistarea livrării produselor”, atât timp cât întreaga practică juridică a statuat asupra faptului că un creditor al unei obligatii are dreptul de a alege între a cere debitorului său, executarea în natură sau în echivalent a obligatiei, încetarea contractului ca urmare a neexecutării, sau executării cu întârziere, ori plata daunelor pentru neexecutarea sau executarea cu întârziere.

Aşa fiind, retine Curtea că, în mod legal şi temeinic, instanta de fond a apreciat că dreptul de optiune nu poate fi cenzurat de instantă şi, cu atât mai putin, de debitorul care nu şia îndeplinit obligatia, neputânduse sustine că „intimata era obligată să opteze pentru sistarea contractului, în cazul neexecutării obligatiei de plată la termen”, odată ce creditorul are latitudinea de a alege între modurile prevăzute în contract, pentru repararea prejudiciului ce ia fost produs prin întârzierea la plată.

În referire la sustinerea recurentei potrivit căreia „în situatia în care instanta de fond nu ar fi fost suficient lămurită asupra modului de calcul efectuat de către pârâtă, sar fi impus ca, in temeiul dispozitiilor art.129 Cod pr.civila, să dispună completarea probelor, având totodată posibilitatea de a pune în discutia părtilor, necesitatea administrării probei cu expertiza contabilă, pentru o justa solutionare a cauzei”, Curtea apreciază că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă, deoarece:

Textul de lege cuprins în continutul art.129 Cod pr.civilă promovează principiul rolului activ al judecătorului şi principiul aflării adevărului, ce nu pot fi separate de principiul disponibilitătii, care cuprinde în continutul său prerogative precum:

dreptul părtii interesate de a promova sau nu actiune;

dreptul reclamantului de a determina limitele actiunii;

dreptul reclamantului de a renunta la actiune sau la dreptul subiectiv;

dreptul pârâtului de a achiesa la pretentiile formulate de reclamant;

dreptul ambelor părti de a pune capăt procesului prin tranzactie;

dreptul părtilor de a exercita căile legale de atac, etc, ştiut fiind că judecătorul nu poate solutiona un litigiu decât pe baza cererii părtii interesate şi numai în limitele sesizării.

Cu alte cuvinte, activitatea judiciară în materie civilă nu trebuie să se desfăşoare decât în cadrul acestor limite, numai disponibilitatea procesuală realizânduse sub controlul instantelor judecătoreşti, prin urmare, instantele nu pot da curs unor acte de dispozitie ce nu au fost solicitate.

În referire la motivul de recurs privind „în mod greşit instanta de fond a obligat regia la plata unor cheltuieli de judecată, in cuantum total de 5.138,86 lei”, recurenta sustinând în esentă că, cheltuielile solicitate cu titlul de onorariu de avocat sunt disproportionate, in raport cu obiectul cererii si diligentele depuse de avocat, Curtea apreciază că şi acest motiv de recurs este nefondat, urmând a fi respins, deoarece:

Cheltuielile de judecată reprezintă ansamblul sumelor de bani pe care trebuie să le suporte părtile în legătură cu activitatea lor procesuală.

Potrivit art.274 Cod pr.civilă „Partea care cade în pretentiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, legiuitorul având în vedere principiul potrivit căruia acordarea cheltuielilor de judecată se bazează pe culpa procesuală a părtii ce a pierdut litigiul.

În spetă, constată Curtea că, în mod legal şi temeinic instanta de fond, retinând culpa procesuală a recurentei pârâte, care a determinato pe intimata reclamantă să efectueze cheltuieli aferente judecării cauzei, şi astfel, uzitând de dispozitiile art.274 Cod pr.civilă, a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 5.138,86 lei, reprezentând taxă de timbru, timbru judiciar şi onorariu avocat.

Astfel, probatoriul administrat în cauză face dovada că apărătorul ales al SC

A.C. SRL, prin munca prestată, a respectat dispozitiile procedurale privind formularea actiunii, şi a notelor scrise, prezentânduse la termenele de judecată stabilite în cauză, pentru a reprezenta interesele intimatei, iar potrivit dispozitiilor

art.133 alin.1 din Statutul profesiei de avocat „Onorariile se stabilesc liber între

avocat şi client în limitele legii şi ale statutului profesiei. Este interzisă fixarea de onorarii minime recomandate sau maxime de către organele profesiei, de către formele de exercitare a profesiei de avocat sau de către avocati”.

În aceste conditii, procedând la examinarea cuantumului onorariului stabilit de părti, în temeiul contractului de asistentă juridică, Curtea retine că acesta respectă prevederile Statutului profesiei de avocat, respectiv dispozitiile art.132 alin.1, alin.2 şi alin.3 lit. „c,e,g,h”, potrivit cu care:

„ (1) Pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său.

(2) Onorariile vor fi stabilite în raport de dificultatea, amploarea sau durata cazului.

(3) Stabilirea onorariilor avocatului depinde de fiecare dintre următoarele elemente: a). timpul şi volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit sau activitătii solicitate de client; b) natura, noutatea şi dificultatea cazului; c) importanta intereselor în cauză; d) împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte un alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigatii suplimentare; e) notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienta, reputatia şi specializarea avocatului; f) conlucrarea cu experti sau alti specialişti impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului; g) avantajele şi rezultatele obtinute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; h) situatia financiară a clientului; i) constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să actioneze pentru a asigura servicii legale performante”.

În acelaşi sens, Curtea retine că, potrivit art.30 din Legea nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, „Contractul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului”, iar în conformitate cu dispozitiile art.94 alin.2 şi alin.3 din Statutul profesiei de avocat „Onorariul se stabileşte prin negociere”, astfel că, în mod legal şi temeinic, instanta de fond a procedat la acordarea cheltuielilor de judecată, prin raportare şi la onorariul destinat acestuia, alăturat căruia a avut în vedere taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar.

Pentru toate considerentele susexpuse, cum nu sunt motive pentru a se dispune reformarea hotărârii recurate, văzând şi dispozitiile art.312 Cod pr.civilă, Curtea respinge recursul, ca nefondat, sub toate aspectele.