Hotărâre nemotivată. Necercetarea fondului. Drept la proces echitabil. Casare cu trimitere spre rejudecare.
Prin
sentinţa civilă nr.4532 din 24.10.2011 pronunţată în dosarul nr.844/117/2011 al
Tribunalului Cluj s-a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de
reclamantul O.D. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor
Publice a jud.Cluj, ca neîntemeiată.
S-a respins
cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată
Pentru a
hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin Decizia de impunere privind
obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru
persoane fizice care desfăşoară activităţi independente în mod individual
şi/sau într-o formă de asociere nr.7545/09.04.2010, au fost reţinute în sarcina
reclamantului ca obligaţii fiscale suplimentare suma totală de 27.688 lei,
reprezentând debit suplimentar - 23.721 lei şi majorări de întârziere - 3.967
lei la sursa TVA, stabilite în urma încheierii Raportului de inspecţie fiscală
întocmit la data de 09.04.2010.
Raportul de
inspecţie fiscală în baza căruia a fost stabilită obligaţia fiscală
suplimentară s-a întocmit în urma efectuării unei inspecţii fiscale care a avut
ca obiectiv verificarea modului de înregistrare în evidenţa fiscală şi
contabilă a activităţii desfăşurate de reclamantă, precum şi modul de
determinare, declarare şi virare a obligaţiilor datorate bugetului de stat
pentru perioada 01.01.2005-31.12.2009.
Astfel, s-a
constatat că reclamantul împreună cu B.D.I., S.R.F.,O.N.V., O.V. şi S.B.A. au
efectuat începând cu anul 2007 activităţi economice cu caracter de continuitate
prin angajarea unor costuri pentru construirea a patru imobile cu câte 33 de
apartamente.
După
finalizarea lucrărilor de construire şi luarea în folosinţă au fost înstrăinate
către terţe persoane un număr de 122 de apartamente din cele 132 construite, în
valoare totală de 10.902.275 lei.
Din
autorizaţiile şi contractele de vânzare-cumpărare prezentate organului de
inspecţie fiscală, a reieşit că reclamanta este coproprietar în cotă de 7 % al
imobilelor construite şi înstrăinate, rezultând o valoare a tranzacţiilor
efectuate de către acesta în sumă de 763.159 lei.
Pe lângă
apartamentele menţionate mai sus, au fost înstrăinate în cursul anilor 2008 şi
2009 un număr de 23 de locuri de parcare şi 2 terenuri.
Tranzacţiile
efectuate în lunile august şi septembrie 2008 (92 apartamente şi 17 locuri de
parcare) sunt în sumă totală de 9.562.291 lei, din care cota parte de 7 % ce
revine reclamantului este în sumă de 669.340 lei.
Tranzacţiile
efectuate în anul 2009 (24 apartamente şi 5 locuri de parcare ) sunt în sumă
totală de 2.365.396 lei, din care cota parte de 7 % ce revine reclamantului
este în sumă de 165.578 lei.
Având în
vedere amploarea tranzacţiilor efectuate de către reclamantă şi faptul că a
fost depăşit plafonul de 35.000 euro prev. de art.152 al.1 şi al.6 din Legea
nr.571/2003, organul de inspecţie fiscală a stabilit că activitatea desfăşurată
are caracter de continuitate, fiind o operaţiune impozabilă din punct de vedere
al taxei pe valoarea adăugată, confor aart.126 al.1, art.127 al.1,2 din Legea
nr.571/2003 şi a dispoziţiilor HG nr.44/2001 privind normele metodologice de
aplicare a Legii nr.571/2003.
Împotriva
deciziei de impunere nr.7545/09.04.2010 şi a raportului de inspecţie fiscală
nr.7545/09.04.2010 reclamantul a formulat contestaţie care a fost respinsă prin
decizia nr.124/28.07.2010 emisă de pârâtă.
Contrar
susţinerilor reclamantului inspecţia fiscală a fost efectuată în perioada
03.03.2010-09.04.2010 cu respectarea termenului de 3 luni prev. de art.104 al.1
din OG nr.92/2003. Totodată acest motiv de nulitate nu este enumerat expres
printre motivele prev. la art.46 din OG nr.92/2003, care atrag nulitatea
actului administrativ fiscal.
Având în
vedere numărul mare de tranzacţii efectuate şi perioada relativ îndelungată de
desfăşurare a activităţilor de înstrăinare de imobile, instanţa apreciază că
activitatea reclamantului are caracter de continuitate şi a fost efectuată în
scopul obţinerii de venituri, motiv pentru care reclamanta este persoană
impozabilă potrivit legii fiscale, operaţiunile desfăşurate fiind supuse taxei
pe valoarea adăugată.
Astfel,
conform art.127 cod fiscal este considerată persoană impozabilă orice persoană
care desfăşoară de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi
economice de natura celor prev. la al.2 , oricare ar fi scopul sau rezultatul
acestei activităţi; în sensul prezentului titlu, activităţile economice cuprind
activităţile producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii,
inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor liberale
sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică
exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri
cu caracter de continuitate. Situaţiile în care persoanele fizice care
efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile.
Art.125
ind.1 al.1 pct.18 din acelaşi act normativ, persoana impozabilă din punct de
vedere al taxei pe valoarea adăugată, este persoana fizică, grupul de persoane,
instituţia publică, persoana juridică, precum şi orice entitate capabilă să
desfăşoare o activitate economică.
Prin urmare,
o persoană fizică reprezintă persoană impozabilă în sensul titlului VI privind
taxa pe valoarea adăugată din codul fiscal, dacă aceasta desfăşoară activităţi
economice de natura celor prev la art.127 al.2 , oricare ar fi scopul sau
rezultatul acestei activităţi
La pct.2
al.1 titlu VI din HG nr.44/2004 se arată că nu are caracter de continuitate, în
sensul art.127 al.2 din codul fiscal, obţinerea de venituri de către persoanele
fizice din vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri care
sunt folosite de către acestea în scopurin personale.
Ulterior
modificării, la pct.3 al.1 titlul VI din acelaşi act normativ se arată că, în
sensul art.127 al.2 din codul fiscal, obţinerea de venituri de către persoanele
fizice din vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri care
sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată
activitate economică, cu excepţia situaţiilor în care se constată că
activitatea respectivă este desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu
caracter de continuitate, în sensul art.127 al.2 cod fiscal.
Apoi,
art.126 cod fiscal prevede că intră în sfera de aplicare a taxei pe valoarea
adăugată şi operaţiunile care îndeplinesc condiţiile de la art.127 al.2.
Referitor la
majorările de întârziere, acestea sunt datorate de către reclamantă în baza prev.art.119 al.1,
art.120 al.1,7 din OG nr.92/2003 pentru neplata la scadenţă a obligaţiilor de
plată şi sunt corect calculate la nivelul de 0,1% pentru fiecare zi de
întârziere.
În ce
priveşte invocarea de către reclamant a aplicării greşite a dispoziţiilor
codului fiscal privind cota redusă de TVA de 5%, instanţa reţine că, în mod
corect nu a fost acordată decât pentru 4 tranzacţii în valoare de 24.220 lei,
deoarece potrivit art.23 al.1,7,10,11 din HG nr.44/2004, în vederea
îndeplinirii condiţiei prev. la art.140 al.2 ind.1 lit.c pct.1,2 cod fiscal
cumpărătorul trebuie să pună la dispoziţia vânzătorului, înainte sau în
momentul livrării bunului imobil, o declaraţie pe proprie răspundere
autentificată de un notar, care va fi păstrată de vânzător pentru justificarea
aplicării cotei reduse de TVA de 5%.În speţă, numai pentru acestea reclamantul
a prezentat documentele legale necesare.
În virtutea
considerentelor de fapt şi de drept invocate, instanţa a respins acţiunea
formulată ca neîntemeiată.
S-a respins
şi cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată.
Împotriva
acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul O.D. solicitând admiterea
recursului în temeiul art.312 rap.la art.304 pct.7 şi 9 c.proc.civ., modificarea
în tot a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului
Cluj, iar în subsidiar, cu ocazia rejudecării, admiterea acţiunii aşa cum a
fost formulată cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată la fond
şi în recurs.
În motivele
de recurs se arată în principiu, că hotărârea Tribunalului este
nemotivată.
Se arată că
obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti este rezultatul altor două
exigenţe ce decurg din art.6 parf.1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
aşa cum este aceasta interpretată de CEDO: pe de-o parte, acest text consacră
dreptul oricărei persoane de a-şi prezenta argumentele şi observaţiile în faţa
instanţei; pe de altă parte, impune oricărei instanţe obligaţia de a proceda la
un examen efectiv al motivelor, argumentelor şi propunerilor de probe
prezentate de părţi, cel puţin pentru a le aprecia pertinenta". Aşa cum
decurge din jurisprudenţa, Convenţia impune obligaţia oricărei instanţe de a
indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit pentru a tranşa
litigiul'. Această exigenţă, care contribuie la garantarea respectării principiului
bunei administrări a justiţiei, nu poate fi întotdeauna înţeleasă ca impunând
formularea unui răspuns detaliat pentru fiecare argument al părţilor .
Pentru a
determina dacă motivaţia aleasă sau lipsa de motivare fac procedura
inechitabilă, trebuie să se examineze dacă procedura în ansamblul ei a îmbrăcat
caracterul echitabil cerut de Convenţie". Curtea, în cadrul unui asemenea
examen, va lua în considerare întinderea obligaţiei de motivare conform
legislaţiei naţionale, care poate varia în funcţie de natura deciziei, în
funcţie de diversitatea argumentelor pe care le poate formula o parte în
justiţie şi în funcţie de diferenţele care există între dispoziţiile legale,
cutumele şi concepţiile doctrinare din statele semnatare ale Convenţiei în materie
de motivare şi redactare a deciziilor şi hotărâri lor judecătoreşti".
În
principiu, motivarea inadecvată a unei hotărâri judecătoreşti nu face obiectul
controlului Curţii, întrucât rolul acesteia nu este acela de a substitui
propria apreciere a faptelor şi a probelor prezentate celei a instanţei
naţionale". În schimb, lipsa motivării hotărârii judecătoreşti intră sub
incidenţa controlului Curţii. Astfel, dacă un justiţiabil invocă în scris un
argument suficient de clar şi de precis, pe deasupra susţinut de probe şi de
natură să aibă o incidenţă asupra soluţiei ce urmează să fie pronunţată în
respectivul litigiu, este necesar ca instanţa să analizeze acest argument şi să
formuleze un răspuns explicit şi specific". A fortiori, cerinţa motivării
hotărârii judecătoreşti prezintă o importanţă particulară dacă argumentul invocat
poate avea o incidenţă decisivă asupra obiectului litigiului" sau dacă
sensul dispoziţiei legale sau reglementare care trebuie aplicată este ambiguu
sau imprecis".
Din moment
ce orice argument merită un răspuns şi în condiţiile în care hotărârea
litigioasă nu conţine niciun răspuns, Curtea caută să afle dacă tăcerea poate
fi în mod rezonabil interpretată ca o respingere implicită. Dacă respectivul
argument face parte dintr-o categorie juridică distinctă de cea din care fac
parte celelalte argumente invocate, un răspuns specific şi explicit se impune.
În lipsa
unei asemenea motivaţii, este imposibil să se determine dacă respectivul
argument a fost doar neglijat sau dacă, dimpotrivă, el a făcut obiectul unei
respingeri implicite şi, în această din urma ipoteza, pentru ce motive.
Se poate de
asemenea întâmpla ca o anumită cerere să rămână fără răspuns (de pildă, o
cerere de strămutare a unei cauze). În absenţa unei luări de poziţie clare şi
precise asupra temeiniciei unei cereri, este de asemenea imposibil pentru Curte
să determine dacă jurisdicţia naţională a neglijat să se pronunţe sau dacă ea a
respins cererea, fără a se obosi însă să precizeze motivele pentru care a făcut
acest lucru.
Curtea a
admis că şi o motivare sumară care s-a referit la toate argumentele invocate de
părţi corespunde exigenţelor Convenţiei. Atunci însă când o instanţă de recurs
oferă o altă soluţie decât cea a instanţelor inferioare, instanţa de control
judiciar are obligaţia de a oferi o motivare detaliată a soluţiei şi a
motivelor pentru care au fost respinse argumentele contrare ale părţilor.
Prin
hotărârea pronunţată în cauza Albina c. României , Curtea a sancţionat lipsa
motivării unei hotărâri judecătoreşti în materie civilă, pronunţată în recurs
de Curtea de Apel Galaţi.
În materie
penală, lipsa motivării soluţiei pronunţate de instanţa de recurs a fost
sancţionată de judecătorii europeni în cauza Boldea c. României.
În prezenta
cauză, viciul nemotivării este cum nu se poate mai evident. Astfel, nu se poate
discuta nici măcar despre vreo motivare sumară a hotărârii judecătoreşti,
pentru că judecătorul fondului a refuzat să analizeze toate argumentele
invocate în scris prin acţiunea introductivă: imposibilitatea aplicării
retroactive a dispoziţiile legale aflate în vigoare de la data de 1.01.2010;
încălcarea principiului securităţii juridice; nepublicarea Directivei a şasea
în materie de TVA, lipsa traducerii jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene in limba română şi consecinţele acestei stări de lucruri; lipsa
normelor juridice interpretative în materie de TVA anterior datei de 1.01.2010;
impozitarea transferurilor de bunuri imobile din patrimoniul personal şi
efectele acestei calificări asupra regimului TVA.
De altfel,
lipsa motivării sau motivarea necorespunzătoare este o constantă în toate
hotărâri le pronunţate de doamna judecător.
Raportat la
acest element, recursul trebuie admis prin raportare la dispoziţiile art. 304
pct. 7 C. pr. civ., fiind absolut necesar ca aceste argumente să fie în mod
serios analizate, cu ocazia rejudecării cauzei.
Se susţine,
de asemenea, că hotărârea Tribunalului Cluj este pronunţată cu aplicarea
greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. pr. civ.).
Prin
întâmpinarea depusă la dosar în data de 28.02.2012 DGFP Cluj solicită
respingerea recursului.
Analizând
recursul declarat de către reclamantul O.D. prin prisma motivelor de recurs şi
a dispoziţiilor art.304 şi 3041C.pr.civ., Curtea l-a apreciat ca
fiind fondat pentru următoarele considerente:
Dreptul la
un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătoreşti întrucât numai
pe această cale se poate verifica maniera în care în circumstanţele concrete
ale cauzei "justiţia a fost servită". Exigenţa motivării este
esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, în condiţiile în care considerentele
reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele
de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.
Printre
pilonii de bază ai dreptului la un proces echitabil se numără şi dreptul
oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei
observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul
fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod
efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligaţia instanţei de motivare a deciziilor
sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.
După cum s-a
arătat în doctrină, motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată,
omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă. Motivarea este de esenţa
hotărârilor, reprezentând o garanţie pentru părţi că cererile lor au fost
analizate cu atenţie. Practica instanţei supreme este orientată în acest sens,
afirmând constant că inexistenţa motivării atrage casarea hotărârii, la fel şi
o motivare necorespunzătoare. Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă
sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic,
cu inexistenţa motivării.
Aceeaşi
concluzie se desprinde şi din jurisprudenţa deja consacrată a Curţii Europene a
Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel,
Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din
Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi
prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.
Întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii
ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind
efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat "ascultate",
adică examinate propriu-zis de către instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6
implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligaţia de a proceda
la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probă ale
părţilor sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza Van de Hurk
c. Ţările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, §59; în acelaşi sens, cauza Albina
c. România, hot. din 28 aprilie 2005, §30). Obligaţia instanţei de a răspunde
prin motivare la argumentele prezentate de părţi este justificată, întrucât
"numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un
control public al administrării justiţiei" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda
din 27 septembrie 2001).
Curtea este
constantă în a statua, legat de buna administrare a justiţiei, că
"deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe
care se bazează" (cauzele Ruiz Torija c. Spania, hot. din 9 decembrie
1994, § 29; Helle c. Finlanda, hot. din 19 decembrie 1997; Suominen c.
Finlanda, hot. din 1 iulie 2003, § 34 sau Dimitrellos c. Grecia, hot. din 7
aprilie 2005, § 15). Cât priveşte, spre exemplu, cauza Albina c. România (hot.
din 28 aprilie 2005, § 30), Curtea relevă că orice hotărâre judecătorească
trebuie motivată, astfel încât judecătorul să răspundă tuturor argumentelor
prezentate de părţi. Această obligaţie este justificată, întrucât "numai
prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al
administrării justiţiei" (hot. Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie
2001).
Curtea
apreciază că instanţa nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare
susţinere a părţilor, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluţionarea
cauzei, dar ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea părţii de un
veritabil acces la justiţie.
Raportându-ne
la hotărârea atacată, se observă că instanţa nu a luat în considerare niciunul
din argumentele pe care reclamantul le-a prezentat în susţinerea acţiunii
formulate, nefiind analizate toate argumentele invocate prin acţiunea
introductivă: imposibilitatea aplicării retroactive a dispoziţiile legale
aflate în vigoare de la data de 1.01.2010, încălcarea principiului securităţii
juridice, nepublicarea Directivei a şasea în materie de TVA, lipsa traducerii
jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene in limba română şi
consecinţele acestei stări de lucruri, lipsa normelor juridice interpretative
în materie de TVA anterior datei de 1.01.2010, impozitarea transferurilor de
bunuri imobile din patrimoniul personal şi efectele acestei calificări asupra
regimului TVA.
În raport de
circumstanţele concrete ale cauzei, faţă de argumentele punctuale pertinente
furnizate prin cererea de chemare în judecată, faţă de conţinutul amplu al
înscrisurilor depuse în probaţiune, hotărârea instanţei de fond apare ca
nemotivată şi constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil.
Raportat la
toate aceste considerente, reţinând că sunt numeroase problemele a căror
dezlegare este necesară, Curtea, în temeiul art.20 alin.3 din Legea nr.554/2004
raportat la art.304 pct.7, art.261 pct.5 şi art. 312 alin.61C.pr.civ.
coroborate cu art.6 parag.1 din Convenţie, va admite recursul declarat, va casa
hotărârea recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, instanţa de fond
va proceda la soluţionarea cauzei respectând regulile în materia motivării
hotărârilor judecătoreşti, în raport de specificul şi complexitatea litigiului
şi va analiza şi celelalte critici şi motive de recurs invocate în vederea
pronunţării unei soluţii temeinice şi legale. (Judecător Mihaela Sărăcuţ) |