Contractul
încheiat de societatea reclamantă prin administrator este valabil în
raport de art. 948 C. civ. în lipsa incidenţei ipotezei art. 143 din Legea
nr. 31/1990, iar succesiunea contractelor de vânzare-cumpărare
încheiate ulterior cu privire la acelaşi bun nu este de natură, prin
simpla ei existenţă, să înfrângă prezumţia de
existenţă şi liceitate a cauzei fiecăruia dintre
contractele a căror nulitate absolută se cere să se constate,
instituită de art. 967 alin. (2) C. civ., art. 966 C. civ. nefiind deci
încălcat la momentul încheierii lor.
Notă:
În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod
civil
Prin
sentinţa nr. 159 din 26 ianuarie 2010,
Tribunalul Braşov, Secţia comercială şi de contencios
administrativ, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC P. SA
Braşov ca nefondată.
Instanţa
de fond a reţinut în considerentele sentinţei că reclamanta a
sesizat instanţa cu o acţiune în constatarea nulităţii
absolute a patru contracte de vânzare-cumpărare succesive privind
acelaşi bun imobil, încheiate în februarie 2000, 19 decembrie 2001, 15
decembrie 2003 şi respectiv 21 aprilie 2005 şi radierea drepturilor
de proprietate.
Contractul
de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 658 din 23 februarie 2000 prin
care reclamanta SC P. SA a vândut pârâţilor G.V. şi G.F. imobilul
construcţii şi terenuri de 3763,21 mp, înscris în CF 93 Hărman,
s-a reţinut a fi perfect valabil, el fiind încheiat cu respectarea art.
143 din Legea nr. 31/1990, valoarea bunului nedepăşind jumătate
din valoarea contabilă a activelor societăţii pentru a fi
necesară aprobarea adunării generale.
Cauza
de nulitate pentru acest prim contract nesubzistând s-a reţinut de prima
instanţă că, pe cale de consecinţă, nu subzistă
nici nulitatea absolută a celorlalte contracte de vânzare-cumpărare,
relaţiile apropiate între persoanele care au încheiat contractele
neconstituindu-se într-o cauză de nulitate absolută a acestora.
Curtea
de Apel Braşov, Secţia civilă, prin decizia nr. 16 din 21
februarie 2012, subsecventă deciziei de casare nr.
2644/2011 a Înaltei Curţi prin care s-a admis recursul declarat de
reclamanta SC P. SA Predeal împotriva deciziei nr. 92 din 21 octombrie 2010 a
Curţii de Apel Braşov, Secţia comercială, întrucât nu a
răspuns exigenţelor art. 261 C. proc. civ., fiind motivată
lacunar, a respins excepţiile de prematuritate a acţiunii,
prescripţiei dreptului material la acţiune şi lipsei de interes
invocată de intimaţii-pârâţi şi pe fond a admis apelul
declarat de reclamantă.
În
consecinţă, instanţa de apel a schimbat în tot sentinţa, a
admis cererea de chemare în judecată şi a constatat nulitatea
absolută a contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură
privată şi în formă autentică încheiat între reclamanta SC
P. şi pârâţii G.F. şi G.V. având ca obiect activul „Ferma
H.” în suprafaţă de 3763,21 mp şi teren aferent, autentificat la
23 februarie 2000, precum şi nulitatea absolută a contractului de
vânzare-cumpărare autentificat la 19 decembrie 2002 încheiat între
pârâţii G.F. şi G.V. şi pârâta SC T.I.C. SRL Braşov, a
contractului încheiat între SC T.I.C. SRL Braşov şi pârâta H.V.
autentificat la 15 decembrie 2003 şi a contractului încheiat între pârâta
H.V. şi pârâţii P.D. şi P.C.M. autentificat la 21 aprilie 2005
cu privire la acelaşi imobil.
S-a
dispus prin aceeaşi decizie şi radierea dreptului de proprietate a
dobânditorilor succesivi din Cartea Funciară, intimaţii-pârâţi
fiind obligaţi la 12.920 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa
de apel, prezentând succesiunea contractelor de vânzare, a reţinut că
pârâtul P. este de totală rea-credinţă prin faptul că a
urmărit constant să-şi apropie bunul încheind în calitate de
administrator al reclamantei contractul de vânzare-cumpărare, mai întâi
prin înscris sub semnătură privată, apoi în formă
autentică, în lipsa unei hotărâri a Consiliului de
Administraţie, contract, în consecinţă, nul absolut.
Aceasta
deoarece, potrivit Legii nr. 31/1990, art. 70, administratorului îi este
permisă încheierea oricărei operaţiuni în limitele legii şi
statutului societăţii, însă în statutul societăţii nu
se regăseşte atribuţia administratorului de a dispune de
activele societăţii, caz în care înstrăinarea trebuia autorizată
de adunarea generală ordinară conform art. 111 alin. (2) lit. f) din
lege şi, cum o asemenea hotărâre AGA nu a existat, încălcarea
acestor dispoziţii imperative atrage nulitatea absolută a actului
astfel încheiat.
S-a
înlăturat motivarea că potrivit art. 143 din Legea nr. 31/1990
pârâtul avea posibilitatea să înstrăineze bunul, întrucât nu s-a
făcut nicio dovadă a valorii contabile a imobilului ca să fie
aplicabil textul, reţinându-se că, oricum, nulitatea n-ar putea fi
acoperită chiar dacă valoarea imobilului s-ar situa sub pragul
valorii-contabile, modul de ieşire a bunului din patrimoniul reclamantei
fiind ilicit.
La
momentul transferului dreptului de proprietate către pârâta SC T.I.C. SRL
pârâtul P. era atât administratorul reclamantei SC P. cât şi al acestuia.
S-a
susţinut, de asemenea, ca pârâţii G. sunt şi ei, la rândul lor,
de rea-credinţă, reţinând că au vândut imobilul către
SC T.I.C. SRL. Conform facturilor se creează aparenţa
plăţii unui preţ, pentru ca, apoi, să intervină
compensarea cu contravaloarea pompelor de benzină. Nici pârâta H.V. nu
poate invoca buna-credinţă
faţă de împrejurările menţionate.
S-a
concluzionat în sensul că imobilul a ieşit fraudulos din patrimoniul
reclamantei, cu încălcarea normelor imperative ale legii cu scopul de a
intra în patrimoniul pârâţilor P., incidente fiind art. 948, 966 şi
968 C. civl.
În
contra deciziei instanţei de apel au declarat recurs pârâţii
G.F. şi G.V., H.V., P.C.M., P.D.L şi SC T.I.C. SRL Braşov.
Recurenţii
G.F., G.V. şi H.V. nu au timbrat recursul, cu privire la acesta urmând a
se face aplicarea art. 20 din Legea nr. 147/1996 şi a anula recursul ca
netimbrat.
Recurenta-pârâtă
SC T.I.C. SRL şi recurenţii-pârâţi P.D. şi P.C.M.,
deşi au formulat cereri distincte, criticile, în esenţă, sunt
comune având în vedere poziţia procesuală comună faţă
de decizia atacată şi considerentele acesteia, motiv pentru care se
va face o evocare şi o examinare comună a acestora.
Criticile
de nelegalitate sunt încadrate, global, în situaţiile de nelegalitate
prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., acestea
fiind:
-
motivarea lacunară şi contradictorie a excepţiilor
prematurităţii, prescripţiei dreptului material la acţiune
şi lipsei de interes;
-
motivarea contradictorie şi străină de natura pricinii, pe fond;
-
încălcarea principiului tantum devolutum şi a art. 292 C.
proc. civ. prin precizarea acţiunii în apel în primul ciclu procesual,
după depunerea întâmpinării;
- nu
s-a dovedit cauza de nulitate pretins nelicită, fiind îndeplinite condiţiile
de validitate prevăzute de art. 948 C. civ. şi respectiv prin Legea
nr. 31/1990;
-
singurul temei în precizarea acţiunii este art. 132 din Legea nr. 31/1990,
care se referă la nulitatea hotărârii AGA, iar obiectul acţiunii
este nulitatea unor contracte de vânzare-cumpărare;
-
dispoziţiile Legii nr. 31/1990 au fost respectate, înlăturarea
prevederilor art. 143 din lege, întrucât nu ar fi făcută dovada
valorii imobilului, este nelegală ca şi soluţia
pronunţată, valoarea imobilului rezultând din toate actele contabile,
iar acţiunea în nulitate a fost promovată la 9 ani de la încheierea
primului contract;
-
înstrăinarea activului a fost hotărâtă de consiliul de
administraţie prin hotărârea nr. 6/1999, iar AGA din 15 martie 2000 a
aprobat raportul cenzorilor privitor la bilanţul din anul 1999 şi a
dat descărcare de gestiune administratorului;
-
interdicţiile prevăzute de art. 145 din Legea nr. 31/1990 referitoare
la rude şi afini nu sunt incidente în speţă, fiind de
strictă interpretare;
-
preţul a fost încasat, procesul-verbal de compensare şi factura
vânzărilor pompelor de către reclamantă la un preţ superior
preţului vânzării făcând această dovadă;
- Legea
nr. 52/1994 şi Regulamentul nr. 2/1996 CNVM nu au incidenţă în
cauză, nefiind aplicabile activului din patrimoniul societăţii;
-
contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 2005 este încheiat cu
respectarea prevederilor legale, preţul fiind achitat prin contractarea
unui împrumut;
-
radierea din cartea funciară s-a dispus fără a fi citată
Banca Transilvania SA titular al dreptului de ipotecă asupra imobilului;
Recurenta
SC T.I.C. SRL a invocat greşita reţinere de către instanţa
de apel a relei sale credinţe prin simplul fapt că părţile
contractante „se cunoşteau”.
-
imobilul a intrat în proprietatea sa prin achitarea preţului de
215.000.000 lei;
-
buna-credinţă se prezumă conform art. 1899 alin. (2) C. civ.,
iar în cauză nu s-a făcut dovada unei cauze de nulitate conform art.
966 C. civ.;
-
conform principiului relativităţii actul juridic produce efecte numai
între părţile contractante, nulitatea unei dobândiri anterioare
nefiind opozabilă subdobânditorilor de bună-credinţă;
- s-au
încălcat prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., deşi
reclamanta nu a solicitat rectificarea înscrisurilor în cartea funciară
s-a dispus radierea dreptului de proprietate al tuturor proprietarilor
tabulari.
Intimata-reclamantă
SC P. SA a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat
respingerea recursului ca nefondat.
Intimata
a susţinut că prin decizia atacată au fost corect
soluţionate excepţiile prematurităţii acţiunii în
raport de art. 7201 C. proc. civ., excepţia prescripţiei
dreptului material la acţiune, acţiunea în constatarea
nulităţii absolute fiind imprescriptibilă extinctiv, cât şi
excepţia lipsei de interes prin restituirea preţului reactualizat
reclamanta nu ar suferi un prejudiciu deoarece acesta faţă de bun a
fost derizoriu. Pe fondul cauzei, intimata a criticat sentinţa şi a
solicitat menţinerea deciziei în raport de prevederile Legii nr. 54/1998,
acţiunile societăţii reclamante fiind tranzacţionate pe
piaţa RASDAQ, şi prevederile din Legea nr. 31/1990, art. 113 şi
115, având în vedere inexistenţa unei hotărâri AGA publicată în
Monitorul Oficial pentru opozabilitate.
Recursurile
sunt fondate pentru considerentele care urmează.
Societatea
reclamantă a învestit instanţa cu o acţiune în constatarea
nulităţii absolute a patru contracte de vânzare-cumpărare
privind acelaşi imobil, încheiate în formă autentică, primul
fiind încheiat în data de 23 februarie 2000 între reclamantă şi
pârâţii G.F. şi G.V., precedat de un antecontract sub
semnătură privată între reclamantă şi G.V. din 28
ianuarie 2000.
Motivarea
în fapt a acţiunii fiind succintă ea poate fi reprodusă în
extenso şi constă în susţinerea că administratorul
societăţii reclamante, pârâtul P.D., fost preşedinte al
Consiliului de Administraţie şi directorul societăţii, a
înstrăinat imobilul în speţă pârâţilor G.F. şi G.V.,
fără aprobarea AGA şi a Consiliului de Administraţie. „Scopul
acestei înstrăinări a fost ca prin înstrăinări succesive,
pentru a beneficia de prezumţia cumpărătorului de
bună-credinţă, a efectuat vânzări succesive în ordinea
actelor arătate în petitul acţiunii, pentru ca în final să
şi-l transfere în patrimoniul său”. Reclamanta arată
că, contractele de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate
absolută pentru cauză ilicită în baza art. 948 şi 966 C.
civ.
Acţiunea
a fost promovată la 8 ianuarie 2009, primul contract de
vânzare-cumpărare a fost încheiat în februarie 2000, iar ultimul în 21
aprilie 2005.
În
primul ciclu procesual, prin sentinţa nr. 159 din 26 ianuarie 2010,
tribunalul a respins acţiunea promovată cu motivarea că primul
contract de vânzare-cumpărare este valabil încheiat în raport de
dispoziţiile Legii nr. 31/1990 în forma în vigoare la acea epocă,
şi, pe cale de consecinţă, şi cele subsecvente.
Această soluţie a fost confirmată de Curtea de Apel Braşov
prin decizia nr. 92 din 21 octombrie 2010, apelul declarat de reclamantă
fiind respins ca nefondat.
Tribunalul,
prin încheierea din 2 ianuarie 2009, a pus în discuţia părţilor
excepţiile prematurităţii formulării acţiunii,
prescripţiei dreptului la acţiune şi lipsei de interes invocate
prin întâmpinare de pârâţii-recurenţi P.D. şi P.C., G.F. şi
G.V. şi H.V., excepţii pe care instanţa de fond le-a respins
prin încheierea menţionată.
Cum
pârâţii nu au declarat apel împotriva sentinţei instanţei de
fond şi, implicit, a încheierilor premergătoare, în ce-i
priveşte soluţia asupra excepţiilor procedurale a intrat în
puterea lucrului judecat.
Decizia
instanţei de apel a fost casată şi cauza trimisă spre
rejudecare întrucât faţă de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C.
proc. civ. raportat la art. 261 alin. (5) C. proc. civ., aceasta nu era convingătoare
pentru părţi, „…nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi
care au format convingerea instanţei, precum şi pe cele pentru care
au fost înlăturate cererile părţilor”, că, deci, „nu poate
fi supusă controlului în calea de atac a recursului”.
Prin motivele
de apel formulate, reclamanta a criticat sentinţa de respingere a
acţiunii, pentru următoarele considerente:
-
acţiunea a fost întemeiată pe motivul de nulitate absolută
justificat pe cauza ilicită – frauda la lege care reprezintă o
încălcare intenţionată de către părţi, prin
utilizarea de mijloace viclene, a dispoziţiilor imperative ael
legislaţiei în vigoare, cu ocazia încheierii unui act juridic;
- art.
145 din Legea nr. 31/1990 interzice operaţiunile efectuate de societate în
situaţia în care administratorul are interese contrare celor ale
societăţii, iar actele încheiate cu încălcarea interesului
social sunt lovite de nulitate absolută, conform art. 966 C. civ.;
-
scopul ilicit al înstrăinării terenului de pârâtul P.D.,
administrator al reclamantei, rezultă din întreg probatoriul administrat,
din acesta rezultă că nu operează prezumţia de
bună-credinţă faţă de faptul că operaţiunile
succesive de vânzare-cumpărare s-au derulat între persoane apropiate;
- art.
143 din legea societăţilor este incident când operaţiunea de
înstrăinare a respectat condiţiile de valabilitate ale unui contract
de vânzare-cumpărare dar, în cauza de faţă, eliminând
intermediarii, contractul s-a încheiat cu fostul administrator P.D. – cumpărător;
- în
speţă, înstrăinarea nu a avut loc în condiţii de
normalitate şi cu respectarea condiţiilor de valabilitate ale unui
act juridic de înstrăinare, deoarece, anterior înstrăinării,
pârâtul P. a împovărat societatea cu o tranzacţie de achiziţionare
pompe benzină neutile societăţii cu care a realizat o
compensaţie nelegală cu valoarea terenului.
Din
prezentarea efectuată, raportat la principiile procesual civile care
guvernează procesul civil în faţa instanţei de fond, de apel
şi de recurs, în ordine: principiul disponibilităţii, tantum
devolutum quantum indicatum şi tantum devolutum quantum apellatum
- pentru apel, art. 292 alin. (1) C. proc. civ., iar în caz de casare,
principiul consacrat legislativ de art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc.
civ., conform căruia hotărârile instanţei de recurs asupra
problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii
administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii
fondului, iar după casare instanţa de fond va judeca din nou
ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei
hotărâre a fost casată, Înalta Curte constată cele ce
urmează:
În
speţa de faţă, prin decizia de casare nu s-a rezolvat nicio
problemă de drept, casarea fiind determinată de motivarea
deficitară a primei decizii din apel care ar fi făcut imposibil examenul
de legalitate, caz în care se impunea o motivare care să
răspundă exigenţelor art. 261 C. proc. civ.
Ca
atare, în rejudecarea apelului, instanţa trebuia să se limiteze la
criticile formulate de reclamanta-apelantă prin motivele de apel şi
la ceea ce aceasta a supus judecăţii instanţei de fond.
Or,
prin chiar acţiunea sa, la a cărei motivare în fapt şi în drept
Înalta Curte a făcut referire, societatea reclamantă invocă,
practic, nulitatea numai a primului contract de vânzare-cumpărare pentru
cauză ilicită în raport de art. 948 şi 966 C. civ., arătând
că cele subsecvente acestuia s-au încheiat mizându-se pe primul contract
de chiar societatea reclamantă prin administrator, pe
buna-credinţă a subsecvenţilor cocontractanţi cu privire la
acelaşi bun.
De rea-credinţă
în anticiparea unui mecanism al derulării operaţiunilor este, în
opinia reclamantei, pârâtul P.D. care, la momentul încheierii primului contract
- martie 2000, avea calitatea de administrator, preşedinte al consiliului
de administraţie şi director general, calităţi pierdute în
acelaşi an, în virtutea cărora a contractat pentru societatea
reclamantă vânzarea-cumpărarea imobilului fără aprobarea
AGA, şi care, după 5 ani, la capătul acestor operaţiuni a
avut chiar el calitatea de cumpărător alături de P.C.
Reclamanta,
prin acţiunea sa, nu a invocat preţul derizoriu conform art. 1303 C.
civ. şi nici faptul că acesta nu s-ar fi plătit,
obligaţiile cu privire la compensarea creanţei preţului de o
manieră neprofitabilă reclamantei fiind, de altfel, contrară
realităţii.
În
rejudecarea apelului, instanţa era obligată în primul rând să se
menţină în limitele a ceea ce reclamanta a criticat şi în
limitele a ceea ce instanţa de fond a judecat.
Din
expunerea motivelor de apel rezultă că reclamanta-apelantă a criticat
aplicarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 143 din
Legea nr. 31/1990 şi neaplicarea prevederilor art. 145 din aceeaşi
lege la succesiunea operaţiunilor de vânzare-cumpărare care ar
demonstra caracterul ilicit al contractului de vânzare-cumpărare încheiat
de pârâtul P.D. în calitate de administrator.
De
această dată, contrar motivării acţiunii şi cu
depăşirea limitelor acesteia, susţine şi
reaua-credinţă a celorlalte părţi contractante decât a
administratorului P., prin faptul că erau persoane apropiate, precum
şi compensarea nelegală a preţului cu pompe de benzină
neutile societăţii, dar care, conform susţinerilor din recurs,
au fost vândute de aceasta la un preţ superior preţului fixat la primul
contract de vânzare-cumpărare.
Cu
privire la acest din urmă aspect, instanţa de apel trebuia să
facă aplicarea art. 292 C. civ. şi, întrucât ele nu au format obiect
al judecăţii, deoarece reclamanta prin acţiunea sa nu le-a dedus
judecăţii, nu trebuia să le examineze, art. 315 alin. (3) C.
proc. civ. referindu-se, desigur, la toate motivele de apel, întrucât numai
acestea sunt invocate înaintea instanţei „a cărei hotărâre a
fost casată” de care trebuie să ţină seama, dar cu
respectarea celor două principii care guvernează apelul mai sus
menţionate.
Oricum,
reaua-credinţă pe care instanţa de apel o reţine nu numai
pentru pârâtul P.D., contrar celor susţinute de reclamantă în
acţiune, ci pentru toate părţile contractante din cele trei
contracte de vânzare-cumpărare subsecvente nu are aptitudinea procesuală
şi substanţială să atragă sancţiunea
nulităţii absolute a unui contract. În caz că ea se
constată ca fiind dovedită, reaua-credinţă neprezumându-se,
sancţiunea este una patrimonială, iar nu de nulitate absolută,
cauzele de nulitate absolută fiind cele expres prevăzute de lege sau
cele virtuale consacrate, printre care nu figurează
reaua-credinţă.
Ceea ce
reclamanta a invocat ca temei de nulitate a fost cauza ilicită,
întemeiată pe art. 948 şi 966 C. civ., constând în scopul
înstrăinării efectuate de preşedintele C.A., fără
aprobarea C.A. şi AGA, ca, prin vânzări succesive, bunul să
ajungă în patrimoniul său.
Potrivit,
însă, art. 967 C. civ. alin. (1), „Convenţia este valabilă cu
toate că cauza nu este expresă” şi potrivit alin. (2) „Cauza
este prezumată până la dovada contrarie”. Se instituie, deci, o
prezumţie a valabilităţii cauzei în contracararea căreia,
în contextul speţei, s-a invocat, la 9 ani de la încheierea primului
contract, existenţa unor contracte succesive cu privire la acelaşi bun,
încheiate pe durata a 5 ani, afirmaţie, iar nu dovadă, care nu este
de natură să răstoarne prezumţia de valabilitate a cauzei
primei înstrăinări şi, pe cale de consecinţă, a celor
subsecvente.
Potrivit
art. 966, „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o
cauză falsă sau nelicită, nu poate avea niciun efect”.
Cauza
obligaţiei unei părţi constă în contraprestaţia
celeilalte părţi.
În
speţă nu se poate susţine, şi nici reclamanta prin
acţiunea sa nu a susţinut, lipsa contraprestaţiei, a
preţului, sau văditul dezechilibru al contraprestaţiilor,
existenţa şi veridicitatea cauzei fiind de necontestat din
această perspectivă.
Cu
privire la ilicitatea cauzei trebuie avute în vedere prevederile art. 967 C.
civ. şi principiul pe care-l consacră art. 969 C. civ., în sensul
că, „Convenţiile legal făcute au putere de lege între
părţile contractante”.
Particularizând,
art. 968 C. civ. prevede în sensul: „Cauza este nelicită când este
prohibită de lege, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii
publice”.
Sub acest
aspect, reclamanta a mai susţinut că prin contractul încheiat s-au
încălcat dispoziţiile Legii nr. 31/1990.
Şi
decizia susţine „ilicitul primelor două acte de înstrăinare
şi reaua-credinţă manifestată de părţi la
încheierea actelor succesive”, de fapt primele două acte semnifică
contractul de vânzare-cumpărare încheiat de societatea reclamantă cu
G.V. şi G.F., prin administrator la acea dată P.D., în formă
autentică, decizia concluzionând fără distincţie „că
toate contractele de vânzare-cumpărare sunt nule absolut, fiind incidente
art. 948, 966 şi 968 C. civ. coroborându-se cu normele speciale expuse,
dorindu-se atât nesocotirea normelor imperative ale legii cât şi fraudarea
drepturilor reclamantei”.
Normele
„speciale şi imperative” avute în vedere de instanţa de apel sunt
art. 70 alin. (1) şi art. 143 din Legea nr. 31/1990 cărora,
însă, aceasta le atribuie o interpretare contrară evidenţei
literale şi scopului avut în vedere de legiuitor.
Din
lectura art. 70 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, pe care decizia îl
citează, rezultă expres că „administratorii pot face toate
operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de
activitate al societăţii, afară de restricţiile
arătate în actul constitutiv”. Cu alte cuvinte, ceea ce legea sau
statutul nu interzic este permis administratorului.
Decizia,
dimpotrivă, susţine că, întrucât în cuprinsul statutului
societăţii reclamante nu se regăseşte atribuţia
administratorului de a dispune de activele societăţii, înseamnă
că aceste operaţiuni îi sunt interzise.
Cât
priveşte încadrarea operaţiunilor de vânzare în limita ipotezei art.
143, a pragului valoric contabil, caz în care o hotărâre AGA nu este
necesară, instanţa de apel susţine numai că nu s-a
făcut o dovadă a valorii contabile a bunului, fără a înlătura
constatarea instanţei de fond în sens contrar şi a stabili, eventual,
sarcina probei.
Greşit
instanţa de apel a reţinut şi incidenţa art. 145 din Legea
nr. 31/1990, deoarece imobilul a fost vândut către SC T.I. de pârâţii
G.V. şi G.F., nu de pârâtul P.D., în anul 2002, când, oricum, P. nu mai
avea calitatea de administrator la societatea reclamantă şi, ceea ce
este relevant raportat la obiectul acţiunii, pentru eventuala
încălcare a prevederilor art. 145 din Legea nr. 31/1990, sancţiunea
pe care acest articol o prevede expres este de natură patrimonială,
răspunderea personală a administratorului pentru daunele care s-ar fi
cauzat societăţii, iar nu sancţiunea nulităţii actului
juridic încheiat, aceeaşi sancţiune intervenind şi pentru
eventuala încălcare a dispoziţiilor art. 143 din lege raportat
la dispoziţiile subsecvente ale art. 144.
Reţinând
şi că, în prezent, în actuala redactare, în vigoare la data
promovării acţiunii, Legea nr. 31/1990 permite, cu respectarea
anumitor condiţii şi în anumite limite, ca administratorii chiar în
nume propriu să înstrăineze, respectiv să dobândească
bunuri către sau de la societate şi că aceştia nu-şi
încalcă obligaţia de prudenţă şi diligenţă
prin luarea unei decizii de afaceri în condiţiile legii, Înalta Curte constată
că, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în martie 2000 de
societatea reclamantă prin administrator P.D. cu pârâţii G. nu
contravine niciunei dispoziţii imperative din Legea nr. 31/1990,
prevederile art. 143 şi 145 din lege nefiind incidente în speţă
şi, oricum, nici sancţionabile, în caz de încălcare, cu
nulitatea absolută a actelor juridice încheiate nici la momentul
încheierii lor şi nici în prezent.
Nefiind
incidentă ipoteza art. 143 din Legea nr. 31/1990, contractul încheiat de
societatea reclamantă prin administrator este valabil şi în raport de
art. 948 C. civ., iar succesiunea contractelor de vânzare-cumpărare cu
privire la acelaşi bun derulată pe o perioadă de 5 ani nu este
de natură, prin simpla ei existenţă, să înfrângă
prezumţia de existenţă şi licitate a cauzei fiecăruia
dintre contractele în speţă a căror nulitate absolută s-a
cerut să se constate, instituită de art. 967 alin. (2) C. civ., art.
966 C. civ. nefiind deci încălcat la momentul încheierii lor.
Întrucât
din evocarea motivelor de apel rezultă că apelanta a formulat critici
privind nerespectarea legislaţiei pieţei de capital, care nu se
constituie însă în temei al acţiunii şi, deci, nici obiect al
judecăţii instanţei de fond, nefiind examinate nici prin decizia
recurată în raport de art. 292 C. proc. civ., antamarea lor prin motivele
de recurs este fără obiect, cum fără obiect este şi
critica relativă la incidenţa art. 132 C. proc. civ. la care
instanţa de apel nu se raportează, situaţie în care ele nu vor
fi examinate de instanţa de recurs, iar critica privind incidenţa
art. 129 C.d proc. civ. raportat la inexistenţa unei cereri de radiere
este fără suport în realitate, acţiunea cuprinzând o atare
solicitare sub petitul de la pct. 6.
Pentru considerentele
mai sus expuse, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C.
proc. civ., în ipotezele cărora se încadrează criticile formulate,
Înalta Curte a admis recursurile, a modificat decizia atacată şi a
respins apelul declarat de societatea reclamantă împotriva sentinţei
ca nefondat.
