7. Legalitatea reducerii salariului cu 25% în baza Legii nr. 118/2010.

Măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanţei dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează un just echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, aşa încât nu se poate reţine o încălcare a  art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Art. 1 din Legea nr. 118/2010

OUG nr. 1/2010

Cauzele CEDO – Lelas c. Croatiei, Eskelimen c. Finlandei,

Rechko c. Ucrainei, Mellacher c. Austriei

  Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea, înregistrată sub nr. 617/88/2011, reclamanţii: C.S. ş.a., prin Sindicatul Salariaţior din Administraţia Publică Locală de Stat Tulcea, au formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 329/2010, emisă de Consiliul Judeţean Tulcea, solicitând anularea acestuia şi obligarea intimaţilor Judeţul Tulcea şi Consiliul Judeţean Tulcea la plata diferenţei dintre salariile cuvenite în luna iunie 2010, conform dispoziţiilor din 29 ianuarie 2010 şi salariile plătite efectiv, începând cu luna iulie 2010, actualizate cu indicele de inflaţie la data efectivă a plăţii.

Au precizat contestatorii că, începând cu salariul aferent lunii iulie 2010, cuantumul brut al indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporurile, indemnizaţiile şi alte drepturi salariale a fost diminuat cu 25%, sens în care a şi fost emisă Dispoziţia nr. 329 din 27 iulie 2010.

Contestatorii au mai menţionat că măsura diminuării cu 25% a salariului şi implicit actul administrativ prin care s-a procedat la diminuarea drepturilor salariale, încalcă articolele: 11, 16 alin. (1), 20, 41, 44, 47 şi 53 din Constituţia României, ce consacră prioritatea dreptului internaţional asupra celui intern în materia drepturilor fundamentale ale omului, dar şi art. 23 pct. 3 din Declaraţia Universală  a Drepturilor Omului, art. 1 pct. 2 şi 4 din Carta Socială Europeană privind Dreptul la muncă şi Primul act adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.

În apărare, a formulat întâmpinare intimatul Consiliul Judeţean Tulcea, prin care a arătat că dispoziţia contestată este legală, întrucât a fost emisă în temeiul prevederilor art. 1, alin.(1) şi (2) şi a art. 16 din Legea nr. 118/2010.

Totodată, intimatul a precizat că, solicitarea contestatorilor de acordare a drepturilor salariale nu poate fi admisă, motivat şi de faptul că sumele solicitate nu sunt cuprinse în bugetul judeţului Tulcea, astfel cum acesta a fost aprobat prin Hotărârea Consiliului Judeţean Tulcea nr. 8/2011 privind aprobarea bugetului propriu de venituri şi cheltuieli al Judeţului Tulcea, pe anul 2011.

Prin sentinţa civilă nr.897/16.03.2011 s-a admis contestaţia formulată de contestatorii: C.S. ş.a. prin SINDICATUL SALARIAŢILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ DE STAT TULCEA, în contradictoriu cu intimaţii JUDEŢUL TULCEA şi CONSILIUL JUDEŢEAN TULCEA; S-a anulat Dispoziţia nr. 329 din 27 iulie 2010, emisă de Consiliul Judeţean Tulcea, în parte, în ceea ce îi priveşte pe contestatori, ca netemeinică şi nelegală; Au fost obligaţi intimaţii la plata către contestatori a diferenţei dintre salariile cuvenite şi cele efectiv plătite acestora în perioada 01 iulie - 31 decembrie 2010, sume ce vor fi actualizate la data efectivă a plăţii.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

Prin Dispoziţia nr. 329 din 27 iulie 2010, intimatul Consiliul Judeţean Tulcea a dispus diminuarea cuantumului brut al salariului lunar de încadrare (de bază) precum şi a altor drepturi salariale stabilite conform prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009 şi ale O.U.G. nr. 1/2010, demnitarilor şi personalului din aparatul de specialitate al Consiliului Judeţean Tulcea pentru perioada 1 iulie 2010 - 31 decembrie 2010.

Instanţa reţine că reducerea unilaterală a salariului brut cu 25%, în temeiul dispoziţiilor mai sus menţionate din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri  necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, încalcă prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi pe cele ale art. 1 alin. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care privesc protecţia proprietăţii.

Potrivit art. 20 alin. 1 din Constituţia României, „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte,” iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

Constatarea Curţii Constituţionale a României, în cuprinsul deciziilor nr. 872/25.06.2010 şi nr.874/25.06.2010, că Legea nr. 118/2010 nu încalcă dispoziţiile Constituţiei României, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art.20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Potrivit art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.

Instanţa, pentru a analiza dacă sunt încălcate prevederile art. 1 din Primul protocol trebuie să analizeze, aşadar, mai multe aspecte; dacă, contestatorii au un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol; existenţa unei ingerinţe a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea acestora de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1; dacă sunt îndeplinite condiţiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerinţa este prevăzută de lege, dacă ingerinţa urmăreşte un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerinţa este proporţională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menţinut un „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

Instanţa reţine că C.E.D.O. de la Strasbourg s-a pronunţat în nenumărate rânduri, chiar şi împotriva României, în sensul că şi dreptul de creanţă reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puţin o „speranţă legitimă” de a-l vedea concretizat (Hotărârea din 24.03.2005 în cauza Sandor împotriva României; publicată în Monitorul Oficial nr. 1048/2005, hot. din 28 iunie 2005 în cauza Virgil Ionescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 396/2006; Hotărârea din 19 octombrie 2006 în cauza Matache şi alţii împotriva României - cererea nr. 38113/02; Hotărârea. nr. 2 din martie 2004 în Cauza Sabin-Popescu împotriva României „publicată în Monitorul Oficial nr. 770/2005, Hotărârea din 15 februarie 2007 în cauza Bock şi Palade împotriva României-cererea nr. 21740/02; Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian contra României-cererea nr. 30658/05, etc.)

În Hotărârea din 15 iunie 2010 în cazul Mureşanu împotriva României (cererea nr. 12821/05) C.E.D.O. s-a pronunţat în mod expres în sensul că salariul reprezintă un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol.

Salariile contestatorilor, la care aceştia au dreptul în baza contractului individual de muncă, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol adiţional la convenţie.

Prima condiţie a privării de proprietate este ca ingerinţa să fie prevăzută de lege.

Această primă condiţie semnifică în dreptul intern legalitatea privării de proprietate, principiu care, la rândul lui, presupune îndeplinirea a două cerinţe: să existe o lege în sensul Convenţiei, în temeiul căreia să fi avut loc privarea de proprietate; legea să îndeplinească acele calităţi determinate de Curte în jurisprudenţa sa, adică să fie accesibilă, precisă şi previzibilă.

Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar îndeplineşte condiţiile precizate mai sus, fiind un act normativ accesibil, precis şi previzibil în sensul jurisprudenţei C.E.D.O.

Instanţa mai reţine că privarea de proprietate trebuie să urmărească un scop legitim de interes general, adică să intervină pentru o cauză de utilitate publică.

Soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din Legea nr. 118/2010 a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă şi din expunerea de motive a Guvernului. Securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, ci are şi o componentă socială şi economică. Nu numai existenţa unei situaţii „manu militari” atrage aplicabilitatea noţiunii „securitate naţională”, ci şi alte aspecte din viaţa statului, precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului. Situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.

Asigurarea stabilităţii economice a ţării şi apărarea siguranţei naţionale sunt noţiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” şi de „cauză de utilitate publică”.

În consecinţă, este îndeplinită şi cea de a doua condiţie a privării de proprietate.

Ingerinţa trebuie să fie proporţională cu scopul legitim urmărit. Ingerinţa este proporţională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menţinut un „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza Strein şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 99/2006).

Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi, în special, dacă nu obligă contestatorii să suporte o sarcină disproporţionată, trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională.

Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă şi că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr.1 decât în împrejurări excepţionale.

Privarea de proprietate impune statului obligaţia de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Legea nr. 118/2010 nu oferă contestatorilor posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate.

Instanţa reţine că lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanţele speţei, cu atât mai mult cu cât nici o circumstanţă excepţională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica.

Instanţa mai reţine că, prin reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, s-a adus atingere dreptului de proprietate al acestora, atingere care, în concepţia instanţei europene, este incompatibilă cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Este încălcată Convenţia întrucât prin reducerea cu 25% situaţia financiară a familiilor contestatorilor este grav afectată, aceştia nemaiputând plăti ratele, întreţinerea etc., contestatorii fiind astfel lipsiţi de mijloace de subzistenţă.

Împotriva sentinţei civile nr.897/16.03.2011, la data de 19.04.2011 au declarat recurs Consiliul Judeţean Tulcea şi Judeţul Tulcea.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele:

Art. 304 pct.9 C.pr.civ. „Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.”

Prin Dispoziţia Preşedintelui Consiliului Judeţean Tulcea nr.329/27.07.2010, s-a stabilit diminuarea  cuantumului brut al salariului lunar de încadrare precum şi a altor drepturi salariale stabilite conform prevederilor Legii – cadru nr.330/2009 şi ale OUG nr.1/2010, demnitarilor şi personalului din aparatul de specialitate al Consiliului Judeţean Tulcea, pentru perioada  1 iulie – 31 decembrie 2010, aşa cum au fost prevăzute în anexa dispoziţiei în speţă. Această dispoziţie este legală, întrucât a fost emisă în temeiul prevederilor art.1, alin.1 şi 2 şi a art.16 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Dispoziţiile acestei legi au fost declarate constituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr.975/2010. Astfel, potrivit dispoziţiilor legale sus-menţionate cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%, aceste prevederi aplicându-se până la 31 decembrie 2010.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursul ca fondat, pentru următoarele considerente :

 Prin cererea formulată, reclamanţii au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr.329/27.07.2010 emisă de intimată, solicitând anularea acesteia şi repunerea sa în situaţia anterioară emiterii deciziei, în sensul revenirii sale la salariul primit anterior emiterii acesteia.

Prin dispoziţia nr.329/27.07.2010, intimata a dispus începând cu 01.07.2010, diminuarea cu 25% a salariului reclamantului conform Legii nr. 118/2010, privind unele  măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar: „Cuantumul brut al salariilor /soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile legii cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi ale măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%”.

Legea nr.118/2010 a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, astfel prin deciziile nr. 872 şi 874 din 25.06.2010, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 1-8 şi cele ale art. 10-17 din legea privind unele măsuri în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt  constituţionale.

În motivarea acestor decizii, Curtea Constituţională a reţinut că măsura de diminuare a cuantumului salariului (indemnizaţiei) soldei cu 25% a avut loc cu respectarea prevederilor art. 54 din Constituţie. Dreptul la muncă este un drept complex care include şi dreptul la salariu.

Astfel, diminuarea sa se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie şi anume :

„- să fie prevăzută de lege ;

- să se impună restrângerea sa;

- restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional şi anume pentru : apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori a unui sinistru deosebit de grav;

- să fie necesară într-o societate democratică;

- să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o;

- să fie aplicată în mod nediscriminatoriu;

- să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii”.

Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută de legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare.

Soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din legea criticată a fost determinată de apărarea securităţii naţionale.

Securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, ci are şi o componenţă socială şi economică.

Prin decizia nr. 1414/04.11.2009, Curtea a statuat că situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi implicit securitatea naţională.

În expunerea de motive a legii nr. 118/2010 se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene „activitatea economică a României, rămâne slabă şi contrar aşteptărilor iniţiale, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010.

Curtea Constituţională a reţinut că ameninţarea la adresa stabilităţii economice continuă să se menţină, astfel încât Guvernul a fost îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia.

Una dintre aceste măsuri a fost diminuarea cuantumului salariilor /indemnizaţiilor/soldelor, cu 25%.

Curtea Constituţională a reţinut că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică, tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.

Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, Curtea Constituţională a constatat că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele folosite (reducerea cu 25% a cuantumului salariului /indemnizaţiei/soldei) în scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare), reechilibrarea bugetului de stat şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

Măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar, în acelaşi cuantum şi mod.

Curtea Constituţională a reţinut că Legea nr. 118/2010 nu aduce atingere substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute la art. 53 din Constituţie sunt respectate. Măsura reducerii cu 25% a cuantumului salariului /indemnizaţiei/soldei, are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat. Restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.

Existenţa unui control de constituţionalitate nu împiedică însă instanţa să verifice dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne în conformitate cu prevederile art. 20 din Constituţie.

În mod eronat prima instanţă a constatat că există neconcordanţe între prevederile Legii nr. 118/2010 şi art.1 din Protocolul Adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Atât Constituţia României în art. 53, cât şi documentele internaţionale în materia drepturilor omului, prevăd posibilitatea diminuării rezonabile a gradului de protecţie oferită unor drepturi fundamentale în anumite situaţii cu respectarea unor condiţii, câtă vreme prin aceasta nu este atinsă chiar substanţa drepturilor.

Simpla lecturare a dispoziţiilor cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 pune în evidenţă faptul că protecţia  pe care el o instituie cu privire la dreptul de proprietate nu este absolută.

În concepţia Curţii Europenem art. 1 din Protocolul nr. 1 nu conţine numai  principiul dreptului de proprietate ci şi alte două principii care constituie limite ale exercitării acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Măsura dispusă prin Legea nr. 118/2010, de diminuare cu 25% a salariului/indemnizaţiei/soldei, îndeplineşte condiţiile impuse de art.1 Protocol 1 şi condiţiile specifice ce rezultă din jurisprudenţa CEDO.

Astfel, diminuarea salariului cu 25%, ca un corolar al dreptului la muncă a fost prevăzută prin lege şi a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, care implică, pe lângă securitatea din domeniul militar şi o componentă socială şi economică.

În expunerea de motive a Legii nr. 118/2010, se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, activitatea economică a României rămâne slabă şi contrar aşteptărilor iniţiale, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010.

S-a mai arătat că din „misiunea de evaluare efectuată de serviciile Comisiei împreună cu experţii FMI şi ai Băncii Mondiale în perioada 26 aprilie – 20 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce priveşte condiţiile specifice ataşate tranşei a treia în valoare de 1,15 miliarde de euro, în cadrul programului de asistenţă financiară, a rezultat faptul că, în condiţiile politicilor curente, ţinta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinită din cauza unor deteriorări ale condiţiilor economice, a unor dificultăţi în colectarea veniturilor şi derapajelor pe partea de cheltuieli.

Aşadar, restrângerea prevăzută de Legea nr. 118/2010 este necesară într-o societate democratică, tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.

Trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea Europeană a lăsat-o statelor în stabilirea propriilor politici, această marjă putând fi mai mare atunci când necesitatea intervenţiei statului rezultă din consecinţele pe care criza economică internaţională le produce asupra deficitului bugetar.

Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat măsura de restrângere a salariului, se constată că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul legitim urmărit, de asemenea există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

Restrângerea exerciţiului dreptului la salariu are un caracter temporar, măsura fiind luată până la finele anului 2010, iar în acest mod nu se afectează substanţa dreptului constituţional protejat.

Dacă se are în vedere şi procentul pentru care a operat diminuarea salariului cu 25% se poate concluziona că există un echilibru just între scopul vizat şi mijloacele folosite, iar reclamantului nu i-a fost impusă o sarcină disproporţionată şi excesivă.

În concluzie, Curtea apreciază că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanţei dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează un just echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, aşa încât nu se poate reţine o încălcare a  art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reţinută de instanţa de fond, nu are incidenţă în cauză, întrucât are în vedere alte situaţii decât cea în speţă.

Într-adevăr, Curtea Europeană a statuat că dreptul la salariu poate fi considerat un bun în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, însă Curtea Europeană face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti pe viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată.

Astfel, în cauza Lelas contra Croaţiei (20.05.2010), Curtea a statuat că nu este consacrat de Convenţie dreptul de a fi plătit în continuare cu un  anumit cuantum al salariului.

În cauza Eskelimen contra Finlandei (19.04.2007) în care reclamanţii au susţinut că au dreptul la o alocaţie suplimentară care fusese abrogată, Curtea a reţinut că în Convenţie nu este consacrat dreptul de a continua plata unui salariu într-un anumit cuantum, iar pretenţia poate fi considerată „bun” dacă este suficient determinată şi fundamentată din punct de vedere legal în dreptul intern.

Tot astfel, în cauza Rechko contra Ucrainei (08.11.2005), Curtea a considerat că este la libera apreciere a statului să stabilească ce beneficii sunt  plătite persoanelor din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata anumitor beneficii prin modificări corespunzătoare ale legislaţiei.

Rezultă, deci, că o astfel de ingerinţă nu are caracterul unei privări de proprietate, iar statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru  a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu.

În cauza Wieczarek contra Poloniei (08.12.2009) sau Mellacher contra Austriei (19.12.1989), Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepţia situaţiilor în care aprecierea autorităţilor este vădit lipsită de orice temei.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa CEDO reţinută de prima instanţă referitoare la privarea de proprietate fără plata unei despăgubiri, nici aceasta nu are incidenţă în cauză, întrucât se referă la alte situaţii decât cea în speţă.

În jurisprudenţa Curţii Europene, noţiunea de „privare de proprietate” semnifică preluarea completă şi definitivă a unui bun. Titularul dreptului asupra acelui bun nu mai are posibilitatea exercitării vreunuia din atributele conferite de dreptul pe care îl avea patrimoniul său. Situaţiile de acest gen reţinute de practica jurisdicţională europeană sunt: naţionalizări, exproprieri, confiscări.

Ori, în prezenta cauză nu este vorba despre o preluare completă şi definitivă a salariului, ci este vorba de o reducere temporară a salariului personalului bugetar cu 25%, măsură care nu aduce atingere substanţei dreptului nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează un just echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul formulat şi a modificat în tot sentinţa recurată, în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.

Decizia civilă nr. 268/CM/07.06.2011

Dosar nr. 617/88/2011

Judecător redactor Jelena Zalman