avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


6. Necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti în analizarea contestaţiilor împotriva sancţiunii disciplinare aplicate personalului clerical.

 

Instanţele de judecată nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică, în materie, nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost chemată să se pronunţe în legătură cu exercitarea anumitor profesii şi cu natura juridică a contestaţiilor privitoare la măsurile disciplinare care pot fi aplicate de ordinele profesionale şi anume dacă acestea au caracter civil, în sensul prevederilor art. 6 al. 1 din Convenţie.

Curtea Europeană a statuat că o asemenea atribuire de competenţă în materie nu este, prin ea însăşi, contrară dispoziţiilor Convenţiei. Este, însă, necesar fie ca jurisdicţiile ordinelor profesionale să îndeplinească exigenţele art. 6 al. 1 din Convenţie, fie dacă nu le îndeplinesc, legea naţională trebuie să admită accesul la un organ de jurisdicţie, care prezintă toate garanţiile pe care le impune acest text.

 

Art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

H.G. nr. 53/2008, capitolul IV

Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor

Cauza Tyler Tomson contra Regatului Unit al Marii Britanii

Decizia Curţii Constituţionale nr. 640/10.06.2008

 

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 09.09.2009, reclamantul G.V. a solicitat in contradictoriu cu intimata Arhiepiscopia Tomisului, restabilirea raporturilor de munca intre reclamant si intimata, reprimirea sa la locul de munca, plata tuturor drepturilor salariale reprezentând salariile din luna decembrie 2008,  ianuarie 2009 până la efectiva reprimire la locul de munca, indexate, majorate şi actualizate cu indicele de inflatie la data platii efective şi daune morale in suma de 100.000 euro pentru urmatoarele motive:

Prin  decizia nr.2 din data de 27.02.1996 emisă de Arhiepiscopul Tomisului, reclamantul a fost numit in postul de preot paroh al parohiei N.M.D. din orasul Eforie Nord, fiind transferat.

De la aceasta dată a funcţionat ca preot paroh, retribuit de catre Arhiepiscopia Tomisului, până in luna decembrie anul 2008, când prin forţă a fost inlăturat din funcţie de către prepuşii Arhiepiscopului Tomisului, cu ajutorul  trupelor DIAS, deşi reclamantul este persoană fizica – preot – şi calitatea sa nu implică exercitiu de astfel de forţe, fiind chiar contrară folosirii acestora, propovăduirea credinţei, activitatea sacramentală, pastoral misionară şi social filantropică este o misiune care se duce la bun sfârşit cu blândeţe, virtute, simplitatea purtărilor şi nicidecum nu se apelează la forţă.

S-a  precizat ca intrarea in biserica s-a realizat prin spargerea incuietorilor de catre reprezentantii Centrului Eparhial Tomis, in incinta ramânând bunuri ale bisericii şi ale sale personale, care nu au fost trecute in nici un proces verbal si nici nu au mai fost recuperate vreodată, existenţa lor fiind pusă la indoială la acest moment.

Convingerea reclamantului este că eliminarea sa din structură a fost determinată de incercările repetate din anul 2004 şi 2008 ale reprezentanţilor Centrului Eparhial de a face propagandă politică pentru alegerile de la acel moment, urmate de refuzul său categoric determinat de cel puţin două considerente – biserica nu face politică sau mai exact nu ar trebui să o facă, precum şi de calitatea sa de deţinut politic din regimul comunist anterior anului 1989.

In final s-a ajuns dupa aceste refuzuri la aplicarea unei sancţiuni -caterisirea - care dupa regulamentul bisericesc reprezintă interzicerea exercitarii practicilor bisericesti.

De menţionat este faptul că există o serie de abateri care, după regulamentul canonic, conduc la asemenea sancţiuni, ca de exemplu – schisma, hula şi erezia, ceea ce in speţă nu se regăseşte.

Reclamantului i s-a aplicat această sancţiune pentru fapte cu caracter preponderent economic - administrarea incorectă şi cu rea-voinţă a parohiei prin ignorarea organismelor parohiale şi dispunerea dupa bunul plac asupra veniturilor parohiei, pentru promovarea in public, cu intenţii ascunse a persoanei domnului L.F. ca unicul ctitor, proprietar şi sustinator al bisericii in pofida credinciosilor care sunt si raman ctitori, pentru neascultare faţă de autorităţile superioare, sfidarea şi denigrarea in faţa persoanelor laice a ierarhului, neascultarea prin cererea de predare a Antimisului şi de iesire din eparhie, susţinerea contradictorie si cu absurditate a ideii despre biserica si parohie ca proprietate particulara in cadrul careia urma sa ramină ca preot slujitor.

Aceste fapte, care şi in condiţiile in care s-ar fi dovedit in etapa iniţială că au fost savirsite de către reclamant, nu erau in masură să atragă o asemenea sancţiune.

Judecata canonică a urmat, cum era şi firesc, treptele prevăzute de procedura specială, fiind in faza in care s-a pronuntat sentinta nr. 5/19.02.2009 a Consistoriului Eparhial al Arhiepiscopiei Tomisului si aprobata de IPS Teodosie.

Prin aceasta sentinta, s-a hotarât pedepsirea reclamantului cu caterisirea  conform prevederilor art. 4 alin. 8 lit. d din Regulamentul de Procedură a Bisericii Ortodoxe Romane ce i-a fost comunicată prin adresa nr. 6710/02.03.2009 si prin care i se aduce la cunostinta ca este degradat definitiv de rangurile bisericesti  si onorifice in conformitate cu art. 4 alin. B lit. a din Regulamentul de Procedura a Bisericii Ortodoxe Romane.

Ca urmare a pronunţării acestei sentinţe, s-a adresat Prea Fericitului Patriarh  Daniel contestând caterisirea sa, motivat pe faptul că nu s-au respectat procedurile si regulamentul de procedură.

         Astfel, a depus recurs la data de 17.03.2009 motivat si a primit adresa nr. 3907/17.08.2009 prin care i s-a adus la cunostinţă ca s-a respins recursul, sentinta nr. 5 /2009 a Consistoriului Eparhial al Arhiepiscopiei Tomisului  ramânând valabila ca si pedeapsa aplicata – caterisirea.

         La recomandarea Patriarhiei Romane prin consilierul patriarhal S.C. a formulat o cerere de iertare – o uzanţă a BOR – adresată IPS Teodosie si Patriarhului Daniel, in urma careia s-a tinut o sedinţă a Sinodului Mitropolitan al Munteniei si Dobrogei  prin care s-a dispus intr-un mod care nu mi-a fost comunicat.

         Din auzite a aflat ca la sediul Arhiepiscopiei s-a comunicat un raspuns relativ la aceasta problema, dar pe care reclamantul nu l-a vazut, in concluzie reclamantului personal nu i s-a comunicat hotarârea Sfintului Sinod  pentru a afla motivarea.

Până in prezent, personal reclamantului nu i s-a adus la cunostinta hotarirea finala a judecatii canonice in care  îşi apără calitatea de preot pe care consideră ca nu a pierdut-o, respectiv harul, ci doar cel mult i s-a interzis exercitiul celor sfinte si aceasta nu cu caracter permanent, o astfel de oprire se putea face doar pe o perioada de cel mult 30 zile.

De relevat este faptul esential, indiferent de aceste aspecte, acela al indepartarii sale la data de 08.12.2008, anterior pronuntarii vreunei sentinte prin care i se aplica sanctiunea.

Intrucat a aflat din surse personale ca din data de 04.12.2008 un alt preot primise numirea pe postul sau, ceea ce era la acel moment absolut imposibil, dar s-a dovedit ulterior adevarat, a scris o cerere de demisie datata 08.12.2008, neadmisă de Arhiepiscopia Tomisului.

In conditiile in care s-ar fi dorit incetarea raporturilor de munca intre părţi, elegant ar fi fost admiterea cererii sale si totul s-ar fi limitat la o colaborare cu caracter trecut intre reclamant si Arhiepiscopia Tomisului.

         Prin precizările reclamantului de la termenul din data de 16.06.2010, rezultă că se invocă presiuni fizice şi psihice (jignire şi umilire in faţa colegilor şi enoriasilor) materializate in controale agresive, repetate pe perioada de activitate, urmate de ameninţări cu sancţiuni cu caracter penal facute asupra sa pentru a-l determina să-şi depuna demisia.

         Astfel, in aceasta conjunctura reclamantul si-a depus demisia la data de 08.12.2008, determinat de comportamentul abuziv manifestat de intimata, prin care s-a incalcat orice drept prevazut in legislaţia muncii şi Declaraţia Universala a Drepturilor Omului; intimata in loc sa dea eficienta demisiei, a emis decizia nr. 672/18.12.2008, deoarece in loc sa accepte demisia, intimata a deferit spre judecata canonica  de câtre Consistoriul Eparhial pe reclamant, pentru abaterile constatate.

         Decizia nr. 672/2008 este de fapt in realitate o decizie de sancţionare disciplinara, a cărei nulitate absolută o solicită reclamantul, deoarece s-au incalcat dispozitiile art. 267 alin. 1 si 2, art. 268 alin. 1 pct. 1 codul muncii, lipsind cercetarea disciplinara prealabila obligatorie.

         In subsidiar, reclamantul relevă faptul că in perioada 08.12.2008 - 28.02.2009 s-a aflat in concediu medical datorită inrăutăţirii stării sale de sănătate, situaţie in care a comunicat certificatele medicale in timp util intimatei, insa au fost nesocotite, incălcându-i-se drepturile de salariat prin aplicarea sancţiunii in intervalul de incapacitate de muncă, intrucât in perioada de incapacitate de muncă, orice act al angajatorului este lovit de nulitate absolută.

Prin întâmpinare, intimata invocă excepţia necompetenţei generale a instantelor de judecata, ivind in vedere statutul BOR aprobat prin HG 53/2008 art. 4 alin. 1 – autonomia bisericii faţă de stat si alte institutii, Legea 489/2006, art. 26 alin. 1-3, privind libertatea religioasă, iar pe fondul cauzei solicita respingerea cererii reclamantului motivat pe faptul ca reclamantul a inaintat la data de 08.12.2008 cerere de demisie la Centrul Eparhial Tomis, cerere înregistrata sub nr. 6710/08.12.2008 prin care reclamantul a ignorat statutul de organizare si functionare a BOR .

Instanţa a solutionat exceptia de necompetenţă generală a instanţei prin incheierea de şedinţă motivată de la termenul  din  16.12.2009.

Prin sentinţa civilă nr.1625/13 octombrie 2010, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea precizată de reclamant; A anulat decizia nr. 672/08.12.2008 şi sentinţa nr. 5/19.09.2009 emise de pârâtă; A repus reclamantul în situaţia anterioară, respectiv în funcţia de preot I la parohia Eforie Nord II, Protoieria Mangalia şi a obligat pârâta către reclamant la plata drepturilor salariale cuvenite pe perioada 8.12.2009 până la efectiva reintegrare; A respins celelalte pretenţii ca nefondate.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

Prin hotărârea Permanentei Consistoriului Eparhial si procesul verbal din data de  28.10.1977, reclamantul a fost hirotonit ca preot pe seama Parohiei Partizani, iar prin decizia nr. 56/1978, reclamantul G.V. a fost incadrat in conditiile codului muncii – art. 70  in postul vacant de preot la Parohia Partizan Tulcea începând cu data de 06.01.1978 , findu-i stabilite drepturi banesti – salariul cu norma intreaga platibil de la bugetul de stat.

         La data de 01.10.1994, prin decizia nr. 107 a Arhiepiscopului Tomisului Lucian, reclamantul a fost transferat de la parohia Chirnogeni la parohia Eforie Nord pe postul II preot, primind salariu tarifar si spor de vechime pentru norma intreagă.

         Prin decizia nr. 2/17.02.1996, ca urmare a cererii reclamantului si hotărârii Permanentei Consistoriului Eparhial din data de 06.02.1996, reclamantul a fost numit începând cu data de 01.03.1996 in postul de preot paroh al parohiei Naşterea Maicii Domnului din Eforie Nord prin transfer de la parohia Eforie Nord postul II preot stabilindu-i-se şi salariul tarifar, sporul de vechime precum si indemnizatia de conducere.

         Raporturile sale au fost specifice celor de munca cu Arhiepiscopia Tomisului, raporturi care se supun vechiului cod al muncii valabil la data incheierii raporturilor de munca – Legea nr. 1/1970.

         Subordonarea contestatorului  se realizeaza asadar in dublu sens, respectiv Arhiepiscopiei atit din punct de vedere spiritual - statutar -canonic dar si in virtutea calitatii de salariat, a functiei detinute, conform codului muncii valabil la data incheierii raporturilor de munca, dar si codului muncii nou .

         Cercetarea initiala din punct de vedere canonic a fost realizata de catre Consistoriul Eparhial, judecata canonica fiind pina in prezent finalizata, ulterior situatia contestatorului fiind analizata si de catre angajator.

         Dupa cum se constată, forma de subordonare este independentă, dar si interdependenta, sferele de competenţă ale contestatorului in intreaga sa activitate fiind demarcate de legi cu caracter specific si norme distincte, urmând a se stabili care este cea prioritară şi cea subsidiară pornind de la raportul juridic iniţial care atrage o competenţă in funcţie de care se analizează ulterior intreaga situaţie a contestatorului.

         Pe de o parte, apartenenta contestatorului la cler il supune legilor bisericesti canonice, iar calitatea sa de angajat cu contract de munca il supune dispozitiilor codului muncii.

         In sprijinul acestei concluzii este si reglementarea din art. 295 alin 1 si 2 codul muncii-legea 53/2003, potrivit cu care dispozitiile acestui cod se intregesc cu celelalte dispozitii cuprinse in legislatia muncii si, in masura in care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevazute de acest cod, cu dispozitiile legislatiei civile.

         Astfel, reglementarile codului muncii, ca lege generală, ca drept comun, se completează cu prevederile legii cultelor – lege specială, in privinţa raporturilor de muncă dintre preoţi şi cultele de care aparţin chiar si in situaţia in care nu ar fi încheiat un contract de muncă.

         Este eronată din această perspectivă interpretarea conferita raspunsurilor transmise prin adresa nr. 7002/30.08.2007 a Secretariatului de Stat pentru Culte dar si din adresa nr. 739/MB/22.08.2008 a Ministerului Muncii Familiei si Egalitatii de Sanse – Inspectia Muncii in sensul ca relatiile dintre preoti si cultele de care apartin, nu fac obiectul unor raporturi de munca; real este ca doar relaţiile preotilor cu cultele de care apartin (care se reduc doar la latura canonica – statutară), nu fac obiectul raporturilor de munca, insa cu exceptia situatiilor in care preotii incheie contracte de munca cu aceste culte, ca in speta, caz in care raporturile lor se supun legislatiei generale –codului muncii. 

         In cazul in care, începând cu anul 1978, intre reclamant si intimată exista un contract de muncă, in cadrul căruia a operat transferul reclamantului la cerere de la un loc de muncă la altul, a operat stabilirea si modificarea salariului tarifar al acestuia, i s-au stabilit sporuri, indemnizatii de conducere – elemente specifice contractului de munca , este evident ca intre cele doua parti s-a derulat un raport de munca.

         Prioritar, se va retine că demisia a fost scrisă de reclamant la data de 08.12.2008, moment la care incă din data de 04.12.2008 era numit de câtre intimata un alt preot la biserica din Eforie, respectiv martorul C.C.I., care recunoaste numirea sa incă din data de 04.12.2008 in locul reclamantului.

         Demisia prezentată de reclamant intimatei la data de 08.12.2008 se califica doar ca  intentia acestuia de iesire de sub ascultarea episcopului locului, dar fara ca reclamantul sa renunte la locul sau efectiv de muncă, reclamantul intelegând să rămână preot la aceeaşi biserică la care a contribuit material si cu munca, preferat de ctitor, aspect rezultat din modul in care a fost formulată, a intenţiei exprimate a reclamantului.

         Se constată că, de fapt, reclamantul avea numai intenţia de a ieşi de sub ascultarea episcopului Tomisului, dar cu tendinţa de a rămâne in calitate de preot paroh la aceeaşi parohie din Eforie Nord, pe care in mod repetat o considera si in mod public ca fiind proprietate privată, opinie vădit disconcordantă cu cea a autorităţii bisericeşti.

         Odată prezentată demisia de către reclamant, intimata avea doar latitudinea de a lua act de aceasta, neavând posibilitatea legala de a se opune vointei salariatului de a renunta la raportul de munca, intrucât nu exista mijloace legale de coercitie a salariatului sa renunţe, să-şi revoce propria voinţă in acest sens, respectiv de a ramine salariat.

         Intimata, concret, a luat act de demisie (moment in care fiind intrunit acordul de vointa al ambelor părţi, raportul de munca se considera încheiat), dar a conferit spre judecată canonică pe reclamant, in final acesta primind sancţiunea cea mai grava - aceea de caterisire.

Eroarea intimatei a constat in faptul că la momentul la care a luat act de demisie, se incheiase relaţia de ascultare dintre părţi, astfel că acestuia nu i se mai puteau aplica sancţiuni disciplinare.

Singura posibilitate de a proceda a intimatului angajator, era aceea de a accepta vointa salariatului de denuntare a raporturilor de munca, fara a mai avea posibilitatea legala de a-l sancţiona, de a-l judeca in procedura canonica.

Prioritatea se stabileşte  in această fază de către instanţa sesizata cu un litigiu de muncă, punctul de pornire in aceasta analiza constituind-o calitatea indubitabila de salariat, fără a se face insa abstractie de calitatea de preot pe care angajatorul a inteles să o inceteze considerind ca salariatul sau a pierdut una din condiţiile absolut necesare continuării profesiei - asupra căreia o alta instanţă cu caracter special se afla in dezbatere.

De altfel, data până la care instanţa competentă potrivit Legii 168/1999 este indrituită să analizeze raportul de muncă la data pronunţării prezentei sentinţe, in conditiile in care legislaţia canonică bisericeasca excede unui cadru comun, are nu numai caracter comun, ci este exclusă-din punctul sau de vedere de la controlul unei instante de drept comun, aspect pe care il vom analiza prin prisma ingradirilor impuse de o legislatie paralela cu dreptul comun in materia raporturilor de munca şi se va aprecia daca aceasta excludere de la un control judecatoresc este conforma normelor legislatiei interne si europene, pactelor si tratatelor, conventiilor la care Romania este parte semnatara, cu referire speciala la art. 7 din Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului care garanteaza dreptul la protectie egala a legii impotriva oricaror discriminari.

        Din acest punct de vedere, imposibilitatea analizării unui raport juridic supus unor norme specifice echivalează cu ingrădirea dreptului persoanei care solicita apararea, ocrotirea, recunoasterea dreptului sau subiectiv, la justitie, ceea ce contravine principiului constitutional al liberului acces la justitie si este nepermis.

         Accesul liber la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental, atât prin art.6 pct.1 din Convenţie, cât şi prin art.21 din Constituţia României, prin art.10 din Declaraţia universală a drepturilor omului, precum şi prin art.14 pct.1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

În Constituţie, accesul liber la justiţie este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege.

Acest mod de reglementare al dreptului de acces la justiţie este în concordanţă cu abordarea europeană a aceluiaşi concept, căci, în accepţiunea Convenţiei, exercitarea dreptului de acces la justiţie presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în faţa căreia să se poată realiza, efectiv, acest drept.

În ceea ce priveşte mijloacele concrete de asigurare a accesului liber la justiţie, acestea sunt lăsate de Convenţie la latitudinea statelor care au ratificat-o, devreme ce prin art.6 pct.1 nu s-au prevăzut expres alte asemenea mijloace.

Faptul ca oprind controlul jurisdictional la nivelul deciziei Sfintului Sinod al BOR, fara ca instantele de drept comun (in conditiile in care faptele penale comise de inaltii prelati sunt de competenta organelor de cercetare penala), sa-si spuna opinia legala, reprezinta o situatie de discriminare in privinta liberului acces la justitie al preotilor asupra carora instantele bisericesti au pronuntat pedepse, chiar cu caracter definitiv, creându-se astfel o justitie canonica paralela.

         Datorita acestor considerente, instanta sesizata cu contestarea deciziei nr. 672/2008, constata ca intimata si-a depasit  competenta legala de a lua act pur si simplu de vointa reclamantului privind denuntarea relaţiilor de ascultare fata de episcopul locului, intelegind ca prin aceasta manifestare, reclamantul a comis o abatere cu caracter canonic, pentru care l-a deferit instantei bisericeşti deşi reclamantul nu mai avea la acel moment calitatea ascultator al autoritatii canonice locale –episcopul locului.

         Ca urmare, va anula decizia nr. 672/2008 si sentinţei nr. 5/2009 emise de intimată, repune reclamantul in funcţia deţinuta anterior aceea de preot I la parohia Eforie Nord II  Protoieria Mangalia, cu consecinţa plăţii tutoror drepturilor de natura salarială de la data de 08.12.2008 pana la efectiva reintegrare.

         Referitor la daunele morale solicitate de reclamant, desi se confirma susţinerile sale privitor la motivele indepărtării sale din locul de muncă, modalitatea efectiva, si este de notorietate suferinta produsa, instanta in lipsa unui minim de probatoriu, nu poate uza de notorietate pentru acordarea de daune, care de regula trebuie să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, pentru că nici o instanţă nu mai poate reda situaţia anterioară, posibilitatea fiind aceea de a procura petentului satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat, satisfacţia cuprinzând două elemente şi anume reparaţia daunelor materiale şi o compensaţie acordată pentru prejudiciul moral.

         Arhiepiscopia Tomisului a declarat la data de 18.11.2010 recurs împotriva sentinţei civile nr.1625/13.10.2010 pronunţate de Tribunalul Constanţa, apreciind că hotărârea recurată este nelegală şi netemeinică.

         Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele.

Analizând actele normative în vigoare, în special prevederile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, rezultă că relaţiile dintre preoţi şi cultele cărora aparţin nu fac obiectul unor raporturi juridice de muncă. Aşadar, consideră că prevederile Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii, ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel naţional, precum şi cele ale altor acte normative aplicabile raporturilor juridice de muncă dintre angajatori şi salariaţi, nu sunt aplicabile relaţiilor dintre clerici şi cultele cărora aparţin.

Între Biserica Ortodoxă Română şi personalul ei clerical nu se poate vorbi de raporturi de muncă, ci de raporturi statuar-canonice specifice, ce decurg din misiunea canonică a preotului.

Aşa cum rezultă din art. 1 alin. 2 din Codul Muncii, prevederile acestui act normativ nu se aplică în situaţiile în care există legi speciale care au dispoziţii derogatorii. Toate prevederile art. 23-26 (“Personalul cultelor”) ale Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor dau tărie legală modului propriu în care, în conformitate cu propria tradiţie şi doctrină, cultele îşi stabilesc raporturile cu personalul propriu. Mai mult, de regulă personalul clerical nu îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract individual de muncă, ci în baza împuternicirii date de Chiriarh.”

Statutul Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin H.G. nr. 53/2008 stipulează în art. 123, alin.7 că:

“La începerea activităţii pastorale în unitatea în care a fost numit, personalul bisericesc primeşte din partea chiriarhului o decizie”.

La dosarul cauzei nu există nici un contract individual de muncă.

În speţă chiar instanţa precizează la pagina 6 din hotărâre că numirea lui Guriţă Vasile în postul de preot s-a făcut prin Decizia Chiriarhului nr.56/1978 (potrivit vechiului statut).

De asemenea trebuie avute în vedere prevederile art. 23( alin 4), din Legea nr. 489/2006, privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor: “Exercitarea funcţiei de preot sau orice altă funcţie care presupune exercitarea atribuţiilor de preot fără autorizaţia sau acordul expres dat de structurile religioase, cu sau fără personalitate juridică, se sancţionează potrivit legii penale...”

Potrivit prevederilor art. 23 (1) din Legea nr. 489/2006 - cultele îşi aleg, numesc, angajează sau revocă personalul, potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări.

Cu privire la edificarea bisericii “Naşterea Maicii Domnului” din Eforie, unde a funcţionat ca preot G.V. din anul 1996 şi până în 2008, trebuie menţionate câteva elemente faptice de esenţă, respectiv că lucrările de construcţie a bisericii au demarat după obţinerea de către Arhiepiscopia Tomisului a Autorizaţiei de Construire nr. 56 din 1992 emisă de Primăria din Eforie; biserica s-a ridicat pe un teren care a fost atribuit în folosinţă Arhiepiscopiei Tomisului prin hotărâre a Consiliului Judeţean Local Eforie; lucrările de construcţie, întrerupte la un moment dat, au fost reluate după ce Arhiepiscopiei Tomisului i s-a eliberat o nouă autorizaţie de construcţie cu nr. 121/21.06.1999, pentru continuarea lucrărilor; la cheltuielile făcute pentru edificarea lăcaşului a contribuit alături de L.F. căruia i s-a recunoscut oficial calitatea de ctitor, o serie de alte persoane fizice şi juridice care au făcut donaţii în acest scop.

Având în vedere cele menţionate mai sus, recurenta afirmă că aprecierea instanţei, cum că intrarea în biserică s-a făcut în mod abuziv nu are temei legal, cu atât mai mult cu cât, din declaraţiile martorilor, reiese faptul că G.V. nu era prezent la acea dată la biserică (nici în data de 09.12, nici în 13.12.2008). El este demis din funcţia de preot paroh în data de 04.12.2008, prin decizia nr. 639/2009, rămânând preot II, la aceeaşi biserică, pentru ca ulterior, în data de 08.12.2008, prin decizia nr. 672/2008, pentru abaterile săvârşite, G.V. să fie eliberat de toate atribuţiile pe care le deţinea până atunci.

În sprijinul acestei afirmaţii, cum că intrarea în biserică nu s-a făcut în mod abuziv de către reprezentanţii Arhiepiscopiei Tomisului, ci de drept, vine şi REZOLUŢIA din data de 21.10.2010, dată în dosar nr. 861/P/2010, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rezoluţie în care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de Arhiepiscopul Tomisului, P.T., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246-247 din Codul Penal.

Instanţa a ignorat, aşadar, prevederile Statutului pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române care precizează în:

Art. 178-(1) Bisericile parohiale sunt proprietatea parohiei, sunt integrate patrimoniului eparhiei şi stau sub jurisdicţia şi controlul autorităţii Arhiepiscopiei sau Episcopiei...

Art. 181- O biserică, imediat după sfinţirea ei, trece în proprietatea şi folosinţa unităţilor de cult din cadrul eparhiei, cu tot terenul şi clădirile afectate ei şi stă sub dispoziţiile acestui Statut, ţinându-se seama şi de actele de fundaţie...”. (în septembrie 2001 a avut loc sfinţirea bisericii parohiale din Eforie Nord, de către ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului.) 

Statutul Bisericii Ortodoxe Române aprobat prin H.G. nr. 53/2008 stipulează la art. 4 alin. I ca aceasta este autonomă faţă de stat şi faţă de alte instituţii.

- Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor prevede la art. 26 alin. 1-3:

(1) Cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor şi reglementărilor proprii.

(2) Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare canonice.

(3) Existenţa organelor proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislaţiei cu privire la contravenţii şi infracţiuni în sistemul jurisdicţional.

În dosarul nr. 4172/118/2007 al Curţii de Apel Constanţa a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a acestor prevederi legale. În preambulul motivării Deciziei nr. 640/2008, Curtea Constituţională reţine că în scopul examinării excepţiei, se impune analizarea naturii juridice a unităţilor de cult şi raporturile acestora cu statul român, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 29 alin. 1-5 din Constituţie, potrivit cărora:

...alin. 3. Cultele religioase sunt libere să se organizeze potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.

...alin.5. Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.

Văzând aceste dispoziţii, Curtea Constituţională constată că alcătuirea cultelor religioase este compusă din totalitatea credincioşilor de o anumită religie, că ele sunt autonome faţă de stat şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.

Aşadar, cultele au un rol spiritual în societatea românească, fiind evident că natura lor juridică nu este cea a unor entităţi statale, deoarece ele sunt autonome faţă de stat. Disciplina internă a unui cult este reglementată prin acte juridice specifice, adecvate desăvârşirii rolului spiritual, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Cât priveşte statul, Curtea Constituţională reţine că aceasta este o organizaţie politică care îşi realizează atribuţiile prin exercitarea funcţiilor publice. Or, statul nu exercită funcţii publice şi în domeniul activităţii interne a cultelor religioase. De aceea, normele juridice emise de stat cu privire la disciplina muncii nu sunt aplicabile şi personalului cultelor religioase.

Faţă de acestea, Curtea constată că este neîntemeiată critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 21 din Constituţie privind accesul la justiţie.

Astfel, instanţele de judecată nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică, în materie, nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte.

Cu privire la decizia nr. 672/08.12.2008, se afirmă că la emiterea acestei decizii s-a avut în vedere următorul aspect, şi anume faptul că demisia preoţilor este socotită ca apostazie, conform art. 608 din Pravila Bisericească a lui N.S.

Se menţionează faptul că Arhiepiscopia Tomisului a încercat în nenumărate rânduri să discute cu reclamantul, însă acesta nu a dorit să onoreze aceste invitaţii, reclamantul neprezentându-se nici atunci când a fost citat a se prezenta în faţa Consistoriului Eparhial al Arhiepiscopiei Tomisului.

În sarcina preotului G.V. au fost reţinute, de-a lungul timpului, mai multe fapte care constituie abateri de la disciplina preoţească, fapte ce contravin canoanelor bisericeşti şi au fost sancţionate ca atare.

G.V. a depus la dosar un înscris (Decret Metropolitan) din care rezultă că este numit vicar mitrat al Mitropoliei Autonome Ortodoxe din Occident (MAO), această organizaţie nefăcând parte (potrivit Legii 489/2006) din cultele religioase recunoscute în România şi nici din structura Bisericii Ortodoxe Române, din care face parte Arhiepiscopia Tomisului dimpreună cu clericii şi mirenii ei. De asemenea MAO nu face parte din nicio biserică creştin ortodoxă soră (egală cu Biserică Ortodoxă Română). Membrii MAO sunt în general foşti preoţi, actualmente caterisiţi, certaţi cu disciplina şi morala creştină.

MAO nu face parte din bisericile creştin-ortodoxe aflate în comuniune.

Art. 19 din Legiuirile BOR - Regulamentul de Procedură - “ nici un episcop nu poate primi un cleric dintr-o eparhie străină fără carte canonică eliberată de episcopul eparhiei din care a plecat. În cartea canonică se va arăta precis purtarea de până atunci a solicitatorului. Lipsa acestei precizări, face fără efect cartea canonică. Dacă un preot sau diacon ar săvârşi cele sfinte în altă eparhie fără învoirea chiriarhului se va considera ca neascultare de autorităţi şi se va pedepsi ca atare.”

În dispozitivul hotărârii se precizează că se va “repune reclamantul în situaţia anterioară, respectiv în funcţia de preot I la parohia Eforie Nord II” ceea ce demonstrează că instanţa nu a analizat în detaliu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, întrucât exista la dosar decizia 639 din 4 decembrie 2008, decizie prin care Guriţă Vasile este încadrat în postul II de preot, această decizie nefiind contestată de Guriţă Vasile.

Singurul for bisericesc care avea autoritatea modificării sentinţei nr. 5 din 2009 de caterisire este Sfântul Sinod cf. Legii 489/2006, H.G. 53/2008. Însă Sfântul Sinod, după analizarea situaţiei fostului preot G.V. a hotărât în şedinţa din 19 iunie 2009 “respinge recursul fostului preot G.V. şi menţine pedeapsa caterisirii aplicată de consistoriul eparhial al Arhiepiscopiei Tomisului prin sentinţa nr. 5 din 19 februarie.2009.

În ceea ce priveşte “judecarea” lui G.V. de către Consistoriul Eparhial, se menţionează faptul că aceasta a avut loc în conformitate cu prevederile Legiuirilor Bisericii Ortodoxe Române – Regulamentului de Procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale B.O.R. (care în art. 4.B, lit. d, face referire la “CATERISIRE” -pedeapsa definitivă -), ale Statutului pentru organizarea şi funcţionarea B.O.R. (cap. “Disciplina clerului”), şi ale Legii nr. 489/2006 (art.23).

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursul ca fondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 137 Cod procedură civilă: “Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos în totul sau în parte cercetarea în fond a pricinii.”

În temeiul dispoziţiilor legale invocate mai sus, Curtea va analiza cu prioritate excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti.

Regimul general al cultelor este reglementat prin legea 489/2006.

Potrivit art. 23 al. 1 din acest act normativ: “cultele îşi aleg, numesc, angajează sau revocă personalul potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări”.

- alin. (2) : „Personalul cultelor poate fi sancţionat disciplinar pentru încălcarea principiilor doctrinare sau morale ale cultului, potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări.”

În conformitate cu prevederile art. 26 al. 1 şi 2 din acelaşi act normativ, cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă conform statutelor şi reglementărilor proprii.

- alin (2): “ Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare şi canonice.”

Din dispoziţiile legale invocate mai sus, rezultă faptul că între preoţi şi cultele cărora aparţin nu există raporturi juridice de muncă  pentru a fi aplicabile prevederile codului muncii, ci raporturi statutar-canonice specifice.

Prin art. 1 al. 2 din Legea nr. 53/2003 se prevede că: “prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii”

Prin Legea 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor şi H.G. 53/2008 de aprobare a statutului Bisericii Ortodoxe Române există dispoziţii derogatorii de la codul muncii privind disciplina clerului.

Astfel, prin art. 148 din H.G. 53/2008 se prevede că instanţele disciplinare şi de judecată bisericească pentru clericii de mir, preoţi şi diaconi în funcţiune, pensionari, precum şi pentru cântăreţi, în probleme doctrinare, morale, canonice şi disciplinare sunt:

A. De judecare în fond:

a) Consistoriul disciplinar protopopesc;

b) Consistoriul eparhial;

B. De judecare în recurs:

Consistoriul mitropolitan, pentru cererile de recurs admise, în principiu, de Sinodul mitropolitan şi de Sfântul Sinod.

- alin.(2): „Organismele care se pronunţă asupra admisibilităţii cererilor de recurs sunt:

a) Sinodul mitropolitan, care poate admite sau respinge, în principiu, recursurile pentru cazurile de depunerea din treaptă, pronunţate de un consistoriu eparhial;

b) Sfântul Sinod, care admite sau respinge în principiu, recursurile pentru cazurile de caterisire, pronunţate de un consistoriu eparhial.

Prin decizia nr. 640/10.06.2008, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) - (3) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.

În motivarea acestei decizii, Curtea Constituţională a reţinut că statul nu exercită funcţii publice şi în domeniul activităţii interne a cultelor religioase. De aceea, normele juridice emise de stat cu privire la disciplina muncii nu sunt aplicabile şi personalului cultelor religioase.

Curtea Constituţională a constatat că este neîntemeiată critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 21 din Constituţie privind accesul la justiţie motivat de faptul că instanţele de judecată nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase, pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie, nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte.

De altfel, este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârşite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului.

De asemenea, Curtea Constituţională a constatat că este neîntemeiată şi critica privind încălcarea art. 21 alin. (4) din Constituţie, potrivit căruia: “jurisdicţiile administrative sunt facultative...”, întrucât astfel de organe de jurisdicţie sunt proprii organelor administrative, însă în cazul supus examinării nu este vorba despre un organ administrativ, ci despre un cult religios, autonom faţă de stat, cu rol spiritual în societate.

Or, legiuitorul, la alin.(1) al textului examinat a utilizat noţiunea de “organe proprii de judecată religioasă”, care au ca scop doar restabilirea disciplinei interne a cultului, iar nu restabilirea ordinii juridice stabilite prin norme de reglementare generală.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 4 şi 16 din Constituţie, Curtea Constituţională a constatat că aceasta este nefondată, deoarece, în materia răspunderii pentru încălcarea disciplinei interne, personalul clerical din cadrul unor culte se află în situaţii diferite faţă de cetăţenii laici, în sensul că primii se supun normelor juridice şi canonice speciale, iar ceilalţi cetăţeni se supun normelor juridice cu caracter special de aplicabilitate. În legătură cu principiul egalităţii, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat, în mod constant, că pot fi instituite prin lege tratamentele juridice diferite, justificate obiectiv şi raţional pentru situaţii diferite. Tratamentul diferit se justifică de statutul diferit al membrilor clerului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost chemată să se pronunţe în legătură cu exercitarea anumitor profesii şi cu natura juridică a contestaţiilor privitoare la măsurile disciplinare care pot fi aplicate de ordinele profesionale şi anume dacă acestea au caracter civil, în sensul prevederilor art. 6 al. 1 din Convenţie”

Curtea Europeană a statuat că o asemenea atribuire de competenţă în materie nu este, prin ea însăşi, contrară dispoziţiilor Convenţiei. Este, însă, necesar fie ca jurisdicţiile ordinelor profesionale să îndeplinească exigenţele art. 6 al. 1 din Convenţie, fie dacă nu le îndeplinesc, legea naţională trebuie să admită accesul la un organ de jurisdicţie, care prezintă toate garanţiile pe care le impune acest text.

În acest sens, Curtea Europeană a considerat necesar să definească conţinutul sintagmei “tribunal independent” susţinând că trebuie luaţi în considerare următorii factori: modul de desemnare şi durata mandatului membrilor care compun tribunalul; existenţa unei protecţii adecvate asupra presiunilor exterioare; posibilitatea de a verifica dacă el prezintă sau nu aparenţă de independenţă.

Cu referire expresă la instanţele ecleziastice, în cauza Tyler Tomson contra Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea Europeană a statuat că este legitimă compunerea jurisdicţiilor disciplinare din membrii grupului interesat, aceste situaţii neexcluzând apriori independenţa celor ce compun aceste instanţe. Numirea membrilor acestor tribunale nu justifică, în sine, existenţa de dubii cu privire la independenţa lor.

Raportat la jurisprudenţa evocată, Curtea reţine că Statutul privind organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române aprobat prin H.G. nr. 53/16.01.2008, reglementează în Capitolul IV intitulat “Disciplina clerului”, cu deosebită acurateţe, compunerea instanţelor disciplinare, alegerea membrilor, durata mandatului, condiţiile ce trebuiesc îndeplinite pentru a fi ales membru, competenţa instanţelor disciplinare, drepturile procesuale ale părţilor, inclusiv dreptul de a fi asistat, căile ordinare şi extraordinare, astfel că din punct de vedere al reglementării, instanţele disciplinare şi de judecată bisericească, creează aparenţa de “tribunal independent”.

Având în vedere dispoziţiile legale invocate, Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea a admis excepţia necompetenţei generale a instanţei şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.

Fiind vorba de o necompetenţă generală a instanţei în soluţionarea cererii, Curtea a respins, pe cale de consecinţă şi cererea de suspendare a judecăţii până la soluţionarea cererii de revizuire a sentinţei de caterisire de către Patriarh.

Întrucât motivul de recurs analizat a atras respingerea acţiunii ca inadmisibilă, nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs referitoare la fondul cauzei.

Potrivit art. 274 din Codul de Procedură Civilă, Curtea a obligat intimatul către recurentă la 3720 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Decizia civilă nr. 176/CM/19.04.2011

Dosar nr. 12028/118/2009

Judecător redactor Jelena Zalman