Instanţele de judecată nu sunt competente să
exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru
acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică, în
materie, nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme
juridice proprii acelor culte.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost
chemată să se pronunţe în legătură cu exercitarea anumitor profesii şi cu
natura juridică a contestaţiilor privitoare la măsurile disciplinare care pot
fi aplicate de ordinele profesionale şi anume dacă acestea au caracter civil,
în sensul prevederilor art. 6 al. 1 din Convenţie.
Curtea Europeană a statuat că o asemenea
atribuire de competenţă în materie nu este, prin ea însăşi, contrară
dispoziţiilor Convenţiei. Este, însă, necesar fie ca jurisdicţiile ordinelor
profesionale să îndeplinească exigenţele art. 6 al. 1 din Convenţie, fie dacă
nu le îndeplinesc, legea naţională trebuie să admită accesul la un organ de
jurisdicţie, care prezintă toate garanţiile pe care le impune acest text.
Art.
6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
H.G.
nr. 53/2008, capitolul IV
Legea
nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor
Cauza
Tyler Tomson contra Regatului Unit al Marii Britanii
Decizia
Curţii Constituţionale nr. 640/10.06.2008
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului
Constanţa la data de 09.09.2009, reclamantul G.V. a solicitat in contradictoriu
cu intimata Arhiepiscopia Tomisului, restabilirea raporturilor de munca intre reclamant
si intimata, reprimirea sa la locul de munca, plata tuturor drepturilor
salariale reprezentând salariile din luna decembrie 2008,ianuarie 2009 până la efectiva reprimire la
locul de munca, indexate, majorate şi actualizate cu indicele de inflatie la
data platii efective şi daune morale in suma de 100.000 euro pentru urmatoarele
motive:
Prindecizia
nr.2 din data de 27.02.1996 emisă de Arhiepiscopul Tomisului, reclamantul a
fost numit in postul de preot paroh al parohiei N.M.D. din orasul Eforie Nord,
fiind transferat.
De la aceasta dată a funcţionat ca preot paroh,
retribuit de catre Arhiepiscopia Tomisului, până in luna decembrie anul 2008, când
prin forţă a fost inlăturat din funcţie de către prepuşii Arhiepiscopului
Tomisului, cu ajutorultrupelor DIAS, deşi
reclamantul este persoană fizica – preot – şi calitatea sa nu implică exercitiu
de astfel de forţe, fiind chiar contrară folosirii acestora, propovăduirea
credinţei, activitatea sacramentală, pastoral misionară şi social filantropică
este o misiune care se duce la bun sfârşit cu blândeţe, virtute, simplitatea
purtărilor şi nicidecum nu se apelează la forţă.
S-a precizat ca
intrarea in biserica s-a realizat prin spargerea incuietorilor de catre
reprezentantii Centrului Eparhial Tomis, in incinta ramânând bunuri ale
bisericii şi ale sale personale, care nu au fost trecute in nici un proces
verbal si nici nu au mai fost recuperate vreodată, existenţa lor fiind pusă la
indoială la acest moment.
Convingerea reclamantului este că eliminarea sa din
structură a fost determinată de incercările repetate din anul 2004 şi 2008 ale
reprezentanţilor Centrului Eparhial de a face propagandă politică pentru
alegerile de la acel moment, urmate de refuzul său categoric determinat de cel
puţin două considerente – biserica nu face politică sau mai exact nu ar trebui
să o facă, precum şi de calitatea sa dedeţinut politic din regimul comunist anterior anului 1989.
In final s-a ajuns dupa aceste refuzuri la aplicarea
unei sancţiuni -caterisirea - care dupa regulamentul bisericesc reprezintă
interzicerea exercitarii practicilor bisericesti.
De menţionat este faptul că există o serie de abateri
care, după regulamentul canonic, conduc la asemenea sancţiuni, ca de exemplu –
schisma, hula şi erezia, ceea ce in speţă nu se regăseşte.
Reclamantului i s-a aplicat această sancţiune pentru
fapte cu caracter preponderent economic - administrarea incorectă şi cu rea-voinţă
a parohiei prin ignorarea organismelor parohiale şi dispunerea dupa bunul plac
asupra veniturilor parohiei, pentru promovarea in public, cu intenţii ascunse a
persoanei domnului L.F. ca unicul ctitor, proprietar şi sustinator al bisericii
in pofida credinciosilor care sunt si raman ctitori, pentru neascultare faţă de
autorităţile superioare, sfidarea şi denigrarea in faţa persoanelor laice a
ierarhului, neascultarea prin cererea de predare a Antimisului şi de iesire din
eparhie, susţinerea contradictorie si cu absurditate a ideii despre biserica si
parohie ca proprietate particulara in cadrul careia urma sa ramină ca preot
slujitor.
Aceste fapte, care şi in condiţiile in care s-ar fi
dovedit in etapa iniţială că au fost savirsite de către reclamant, nu erau in
masură să atragă o asemenea sancţiune.
Judecata canonică a urmat, cum era şi firesc, treptele
prevăzute de procedura specială, fiind in faza in care s-a pronuntat sentinta
nr. 5/19.02.2009 a Consistoriului Eparhial al Arhiepiscopiei Tomisului si
aprobata de IPS Teodosie.
Prin aceasta sentinta, s-a hotarât pedepsirea reclamantului
cu caterisireaconform prevederilor art.
4 alin. 8 lit. d din Regulamentul de Procedură a Bisericii Ortodoxe Romane ce
i-a fost comunicată prin adresa nr. 6710/02.03.2009 si prin care i se aduce la
cunostinta ca este degradat definitiv de rangurile bisericestisi onorificein conformitate cu art. 4 alin. B lit. a din Regulamentul de Procedura a
Bisericii Ortodoxe Romane.
Ca urmare a pronunţării acestei sentinţe, s-a adresat
Prea Fericitului PatriarhDaniel contestând
caterisirea sa, motivat pe faptul că nu s-au respectat procedurile si
regulamentul de procedură.
Astfel,
a depus recurs la data de 17.03.2009 motivat si a primit adresa nr. 3907/17.08.2009
prin care i s-a adus la cunostinţă ca s-a respins recursul, sentinta nr. 5
/2009 a Consistoriului Eparhial al Arhiepiscopiei Tomisuluiramânând valabila ca si pedeapsa aplicata – caterisirea.
La
recomandarea Patriarhiei Romane prin consilierul patriarhal S.C. a formulat o
cerere de iertare – o uzanţă a BOR – adresată IPS Teodosie si Patriarhului
Daniel, in urma careia s-a tinut o sedinţă a Sinodului Mitropolitan al
Munteniei si Dobrogeiprin care s-a
dispus intr-un mod care nu mi-a fost comunicat.
Din
auzite a aflat ca la sediul Arhiepiscopiei s-a comunicat un raspuns relativ la
aceasta problema, dar pe care reclamantul nu l-a vazut, in concluzie reclamantului
personal nu i s-a comunicat hotarârea Sfintului Sinodpentru a afla motivarea.
Până in prezent, personal reclamantului nu i s-a adus
la cunostinta hotarirea finala a judecatii canonice in careîşi apără calitatea de preot pe care consideră
ca nu a pierdut-o, respectiv harul, ci doar cel mult i s-a interzis exercitiul
celor sfinte si aceasta nu cu caracter permanent, o astfel de oprire se putea
face doar pe o perioada de cel mult 30 zile.
De relevat este faptul esential, indiferent de aceste
aspecte, acela al indepartarii sale la data de 08.12.2008, anterior pronuntarii
vreunei sentinte prin care i se aplica sanctiunea.
Intrucat a aflat din surse personale ca din data de
04.12.2008 un alt preot primise numirea pe postul sau, ceea ce era la acel
moment absolut imposibil, dar s-a dovedit ulterior adevarat, a scris o cerere
de demisie datata 08.12.2008, neadmisă de Arhiepiscopia Tomisului.
In conditiile in care s-ar fi dorit incetarea
raporturilor de munca intre părţi, elegant ar fi fost admiterea cererii sale si
totul s-ar fi limitat la o colaborare cu caracter trecut intre reclamant si
Arhiepiscopia Tomisului.
Prin
precizările reclamantului de la termenul din data de 16.06.2010, rezultă că se
invocă presiuni fizice şi psihice (jignire şi umilire in faţa colegilor şi
enoriasilor) materializate in controale agresive, repetate pe perioada de
activitate, urmate de ameninţări cu sancţiuni cu caracter penal facute asupra
sa pentru a-l determina să-şi depuna demisia.
Astfel,
in aceasta conjunctura reclamantul si-a depus demisia la data de 08.12.2008,
determinat de comportamentul abuziv manifestat de intimata, prin care s-a
incalcat orice drept prevazut in legislaţia muncii şi Declaraţia Universala a
Drepturilor Omului; intimata in loc sa dea eficienta demisiei, a emis decizia
nr. 672/18.12.2008, deoarece in loc sa accepte demisia, intimata a deferit spre
judecata canonicade câtre Consistoriul
Eparhial pe reclamant, pentru abaterile constatate.
Decizia
nr. 672/2008 este de fapt in realitate o decizie de sancţionare disciplinara, a
cărei nulitate absolută o solicită reclamantul, deoarece s-au incalcat
dispozitiile art. 267 alin. 1 si 2, art. 268 alin. 1 pct. 1 codul muncii,
lipsind cercetarea disciplinara prealabila obligatorie.
In
subsidiar, reclamantul relevă faptul că in perioada 08.12.2008 - 28.02.2009 s-a
aflat in concediu medical datorită inrăutăţirii stării sale de sănătate,
situaţie in care a comunicat certificatele medicale in timp util intimatei,
insa au fost nesocotite, incălcându-i-se drepturile de salariat prin aplicarea
sancţiunii in intervalul de incapacitate de muncă, intrucât in perioada de
incapacitate de muncă, orice act al angajatorului este lovit de nulitate
absolută.
Prin întâmpinare, intimata invocă excepţia necompetenţei
generale a instantelor de judecata, ivind in vedere statutul BOR aprobat prin
HG 53/2008 art. 4 alin. 1 – autonomia bisericii faţă de stat si alte institutii,
Legea 489/2006, art. 26 alin. 1-3, privind libertatea religioasă, iar pe fondul
cauzei solicita respingerea cererii reclamantului motivat pe faptul ca
reclamantul a inaintat la data de 08.12.2008 cerere de demisie la Centrul Eparhial
Tomis, cerere înregistrata sub nr. 6710/08.12.2008 prin care reclamantul a
ignorat statutul de organizare si functionare a BOR .
Instanţa a solutionat exceptia de necompetenţă generală
a instanţei prin incheierea de şedinţă motivatăde la termenuldin16.12.2009.
Prin sentinţa
civilă nr.1625/13 octombrie 2010, Tribunalul Constanţa a admis în parte
acţiunea precizată de reclamant; A anulat decizia nr. 672/08.12.2008 şi
sentinţa nr. 5/19.09.2009 emise de pârâtă; A repus reclamantul în situaţia
anterioară, respectiv în funcţia de preot I la parohia Eforie Nord II,
Protoieria Mangalia şi a obligat pârâta către reclamant la plata drepturilor
salariale cuvenite pe perioada 8.12.2009 până la efectiva reintegrare; A
respins celelalte pretenţii ca nefondate.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a
avut în vedere următoarele:
Prin hotărârea Permanentei Consistoriului Eparhial si
procesul verbal din data de28.10.1977,
reclamantul a fost hirotonit ca preot pe seama Parohiei Partizani, iar prin
decizia nr. 56/1978, reclamantul G.V. a fost incadrat in conditiile codului
muncii – art. 70in postul vacant de
preot la Parohia
Partizan Tulcea începând cu data de 06.01.1978 , findu-i
stabilite drepturi banesti – salariul cu norma intreaga platibil de la bugetul
de stat.
La
data de 01.10.1994, prin decizia nr. 107 a Arhiepiscopului Tomisului Lucian,
reclamantul a fost transferat de la parohia Chirnogeni la parohia Eforie Nord
pe postul II preot, primind salariu tarifar si spor de vechime pentru norma
intreagă.
Prin
decizia nr. 2/17.02.1996, ca urmare a cererii reclamantului si hotărârii
Permanentei Consistoriului Eparhial din data de 06.02.1996, reclamantul a fost
numit începând cu data de 01.03.1996 in postul de preot paroh al parohiei
Naşterea Maicii Domnului din Eforie Nord prin transfer de la parohia Eforie
Nord postul II preot stabilindu-i-se şi salariul tarifar, sporul de vechime
precum si indemnizatia de conducere.
Raporturile
sale au fost specifice celor de munca cu Arhiepiscopia Tomisului, raporturi
care se supun vechiului cod al muncii valabil la data incheierii raporturilor
de munca – Legea nr. 1/1970.
Subordonarea
contestatoruluise realizeaza asadar in
dublu sens, respectiv Arhiepiscopiei atit din punct de vedere spiritual -
statutar -canonic dar si in virtutea calitatii de salariat, a functiei detinute,
conform codului muncii valabil la data incheierii raporturilor de munca, dar si
codului muncii nou .
Cercetarea
initiala din punct de vedere canonic a fost realizata de catre Consistoriul
Eparhial, judecata canonica fiind pina in prezent finalizata, ulterior situatia
contestatorului fiind analizata si de catre angajator.
Dupa
cum se constată, forma de subordonare este independentă, dar si interdependenta,
sferele de competenţă ale contestatorului in intreaga sa activitate fiind
demarcate de legi cu caracter specific si norme distincte, urmând a se stabili
care este cea prioritară şi cea subsidiară pornind de la raportul juridic iniţial
care atrage o competenţă in funcţie de care se analizează ulterior intreaga
situaţie a contestatorului.
Pe
de o parte, apartenenta contestatorului la cler il supune legilor bisericesti
canonice, iar calitatea sa de angajat cu contract de munca il supune
dispozitiilor codului muncii.
In
sprijinul acestei concluzii este si reglementarea din art. 295 alin 1 si 2
codul muncii-legea 53/2003, potrivit cu care dispozitiile acestui cod se
intregesc cu celelalte dispozitii cuprinse in legislatia muncii si, in masura
in care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevazute de
acest cod, cu dispozitiile legislatiei civile.
Astfel,
reglementarile codului muncii, ca lege generală, ca drept comun, se completează
cu prevederile legii cultelor – lege specială, in privinţa raporturilor de muncă
dintre preoţi şi cultele de care aparţin chiar si in situaţia in care nu ar fi
încheiat un contract de muncă.
Este
eronată din această perspectivă interpretarea conferita raspunsurilor transmise
prin adresa nr. 7002/30.08.2007 a Secretariatului de Stat pentru Culte dar si
din adresa nr. 739/MB/22.08.2008 a Ministerului Muncii Familiei si Egalitatii
de Sanse – Inspectia Muncii in sensul ca relatiile dintre preoti si cultele de
care apartin, nu fac obiectul unor raporturi de munca; real este ca doar
relaţiile preotilor cu cultele de care apartin (care se reduc doar la latura
canonica – statutară), nu fac obiectul raporturilor de munca, insa cu exceptia
situatiilor in care preotii incheie contracte de munca cu aceste culte, ca in
speta, caz in care raporturile lor se supun legislatiei generale –codului
muncii.
In
cazul in care, începând cu anul 1978, intre reclamant si intimată exista un
contract de muncă, in cadrul căruia a operat transferul reclamantului la cerere
de la un loc de muncă la altul, a operat stabilirea si modificarea salariului
tarifar al acestuia, i s-au stabilit sporuri, indemnizatii de conducere – elemente
specifice contractului de munca , este evident ca intre cele doua parti s-a
derulat un raport de munca.
Prioritar,
se va retine că demisia a fost scrisă de reclamant la data de 08.12.2008,
moment la care incă din data de 04.12.2008 era numit de câtre intimata un alt
preot la biserica din Eforie, respectiv martorul C.C.I., care recunoaste
numirea sa incă din data de 04.12.2008 in locul reclamantului.
Demisia
prezentată de reclamant intimatei la data de 08.12.2008 se califica doar
caintentia acestuia de iesire de sub
ascultarea episcopului locului, dar fara ca reclamantul sa renunte la locul sau
efectiv de muncă, reclamantul intelegând să rămână preot la aceeaşi biserică la
care a contribuit material si cu munca, preferat de ctitor, aspect rezultat din
modul in care a fost formulată, a intenţiei exprimate a reclamantului.
Se
constată că, de fapt, reclamantul avea numai intenţia de a ieşi de sub
ascultarea episcopului Tomisului, dar cu tendinţa de a rămâne in calitate de
preot paroh la aceeaşi parohie din Eforie Nord, pe care in mod repetat o
considera si in mod public ca fiind proprietate privată, opinie vădit
disconcordantă cu cea a autorităţii bisericeşti.
Odată
prezentată demisia de către reclamant, intimata avea doar latitudinea de a lua
act de aceasta, neavând posibilitatea legala de a se opune vointei salariatului
de a renunta la raportul de munca, intrucât nu exista mijloace legale de
coercitie a salariatului sa renunţe, să-şi revoce propria voinţă in acest sens,
respectiv de a ramine salariat.
Intimata,
concret, a luat act de demisie (moment in care fiind intrunit acordul de vointa
al ambelor părţi, raportul de munca se considera încheiat), dar a conferit spre
judecată canonică pe reclamant, in final acesta primind sancţiunea cea mai
grava - aceea de caterisire.
Eroarea intimatei a constat in faptul că la momentul
la care a luat act de demisie, se incheiase relaţia de ascultare dintre părţi,
astfel că acestuia nu i se mai puteau aplica sancţiuni disciplinare.
Singura posibilitate de a proceda a intimatului angajator,
era aceea de a accepta vointa salariatului de denuntare a raporturilor de
munca, fara a mai avea posibilitatea legala de a-l sancţiona, de a-l judeca in
procedura canonica.
Prioritatea se stabileştein această fază de către instanţa sesizata cu
un litigiu de muncă, punctul de pornire in aceasta analiza constituind-o
calitatea indubitabila de salariat, fără a se face insa abstractie de calitatea
de preot pe care angajatorul a inteles să o inceteze considerind ca salariatul
sau a pierdut una din condiţiile absolut necesare continuării profesiei -
asupra căreia o alta instanţă cu caracter special se afla in dezbatere.
De altfel, data până la care instanţa competentă
potrivit Legii 168/1999 este indrituită să analizeze raportul de muncă la data
pronunţării prezentei sentinţe, in conditiile in care legislaţia canonică
bisericeasca excede unui cadru comun, are nu numai caracter comun, ci este
exclusă-din punctul sau de vedere de la controlul unei instante de drept comun,
aspect pe care il vom analiza prin prisma ingradirilor impuse de o legislatie
paralela cu dreptul comun in materia raporturilor de munca şi se va aprecia
daca aceasta excludere de la un control judecatoresc este conforma normelor
legislatiei interne si europene, pactelor si tratatelor, conventiilor la care
Romania este parte semnatara, cu referire speciala la art. 7 din Conventia
pentru Apararea Drepturilor Omului care garanteaza dreptul la protectie egala a
legii impotriva oricaror discriminari.
Din
acest punct de vedere, imposibilitatea analizării unui raport juridic supus
unor norme specifice echivalează cu ingrădirea dreptului persoanei care
solicita apararea, ocrotirea, recunoasterea dreptului sau subiectiv, la
justitie, ceea ce contravine principiului constitutional al liberului acces la
justitie si este nepermis.
Accesul liber la justiţie este consacrat, ca
drept cetăţenesc fundamental, atât prin art.6 pct.1 din Convenţie, cât şi prin
art.21 din Constituţia României, prin art.10 din Declaraţia universală a
drepturilor omului, precum şi prin art.14 pct.1 din Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice.
În Constituţie, accesul liber la
justiţie este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa
justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale
legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin
nici o lege.
Acest mod de reglementare al dreptului de acces la
justiţie este în concordanţă cu abordarea europeană a aceluiaşi concept, căci,
în accepţiunea Convenţiei, exercitarea dreptului de acces la justiţie presupune
tocmai asigurarea accesului oricărei
persoane la un tribunal instituit de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în faţa căreia să
se poată realiza, efectiv, acest drept.
În ceea ce priveşte mijloacele concrete de asigurare a
accesului liber la justiţie, acestea sunt lăsate de Convenţie la latitudinea
statelor care au ratificat-o, devreme ce prin art.6 pct.1 nu s-au prevăzut
expres alte asemenea mijloace.
Faptul ca oprind controlul jurisdictional la nivelul
deciziei Sfintului Sinod al BOR, fara ca instantele de drept comun (in
conditiile in care faptele penale comise de inaltii prelati sunt de competenta
organelor de cercetare penala), sa-si spuna opinia legala, reprezinta o
situatie de discriminare in privinta liberului acces la justitie al preotilor
asupra carora instantele bisericesti au pronuntat pedepse, chiar cu caracter
definitiv, creându-se astfel o justitie canonica paralela.
Datorita acestor considerente,
instanta sesizata cu contestarea deciziei nr. 672/2008, constata ca intimata
si-a depasitcompetenta legala de a lua
act pur si simplu de vointa reclamantului privind denuntarea relaţiilor de
ascultare fata de episcopul locului, intelegind ca prin aceasta manifestare,
reclamantul a comis o abatere cu caracter canonic, pentru care l-a deferit
instantei bisericeşti deşi reclamantul nu mai avea la acel moment calitatea
ascultator al autoritatii canonice locale –episcopul locului.
Ca
urmare, va anula decizia nr. 672/2008 si sentinţei nr. 5/2009 emise de intimată,
repune reclamantul in funcţia deţinuta anterior aceea de preot I la parohia
Eforie Nord IIProtoieria Mangalia, cu
consecinţa plăţii tutoror drepturilor de natura salarială de la data de 08.12.2008
pana la efectiva reintegrare.
Referitor
la daunele morale solicitate de reclamant, desi se confirma susţinerile sale
privitor la motivele indepărtării sale din locul de muncă, modalitatea
efectiva, si este de notorietate suferinta produsa, instanta in lipsa unui
minim de probatoriu, nu poate uza de notorietate pentru acordarea de daune,
care de regula trebuie să stabilească o sumă necesară nu atât pentru
a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, pentru că nici
o instanţă nu mai poate reda situaţia anterioară, posibilitatea fiind aceea de
a procura petentului satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui
valoarea de care a fost privat, satisfacţia cuprinzând două elemente şi anume
reparaţia daunelor materiale şi o compensaţie acordată pentru prejudiciul
moral.
Arhiepiscopia
Tomisului a declarat la data de 18.11.2010 recurs împotriva sentinţei
civile nr.1625/13.10.2010 pronunţate de Tribunalul Constanţa, apreciind că
hotărârea recurată este nelegală şi netemeinică.
Critica sentinţei prin motivele de
recurs a vizat în esenţă următoarele.
Analizând actele normative în vigoare, în special
prevederile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general
al cultelor, rezultă că relaţiile dintre preoţi şi cultele cărora aparţin nu
fac obiectul unor raporturi juridice de muncă. Aşadar, consideră că prevederile
Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii, ale contractului colectiv de muncă încheiat
la nivel naţional, precum şi cele ale altor acte normative aplicabile raporturilor
juridice de muncă dintre angajatori şi salariaţi, nu sunt aplicabile relaţiilor
dintre clerici şi cultele cărora aparţin.
Între Biserica Ortodoxă Română şi personalul ei
clerical nu se poate vorbi de raporturi de muncă, ci de raporturi statuar-canonice
specifice, ce decurg din misiunea canonică a preotului.
Aşa cum rezultă din art. 1 alin. 2 din Codul Muncii,
prevederile acestui act normativ nu se aplică în situaţiile în care există legi
speciale care au dispoziţii derogatorii. Toate prevederile art. 23-26
(“Personalul cultelor”) ale Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi
regimul general al cultelor dau tărie legală modului propriu în care, în
conformitate cu propria tradiţie şi doctrină, cultele îşi stabilesc raporturile
cu personalul propriu. Mai mult, de regulă personalul clerical nu îşi
desfăşoară activitatea în baza unui contract individual de muncă, ci în baza
împuternicirii date de Chiriarh.”
Statutul Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin H.G.
nr. 53/2008 stipulează în art. 123, alin.7 că:
“La începerea activităţii pastorale în unitatea în
care a fost numit, personalul bisericesc primeşte din partea chiriarhului o
decizie”.
La dosarul cauzei nu există nici un contract
individual de muncă.
În speţă chiar instanţa precizează la pagina 6 din
hotărâre că numirea lui Guriţă Vasile în postul de preot s-a făcut prin Decizia
Chiriarhului nr.56/1978 (potrivit vechiului statut).
De asemenea trebuie avute în vedere prevederile art.
23( alin 4), din Legea nr. 489/2006, privind libertatea religioasă şi regimul
general al cultelor: “Exercitarea funcţiei de preot sau orice altă funcţie care
presupune exercitarea atribuţiilor de preot fără autorizaţia sau acordul expres
dat de structurile religioase, cu sau fără personalitate juridică, se sancţionează
potrivit legii penale...”
Potrivit prevederilor art. 23 (1) din Legea nr.
489/2006 - cultele îşi aleg, numesc, angajează sau revocă personalul, potrivit
propriilor statute, coduri canonice sau reglementări.
Cu privire la edificarea bisericii “Naşterea Maicii
Domnului” din Eforie, unde a funcţionat ca preot G.V. din anul 1996 şi până în
2008, trebuie menţionate câteva elemente faptice de esenţă, respectiv că
lucrările de construcţie a bisericii au demarat după obţinerea de către
Arhiepiscopia Tomisului a Autorizaţiei de Construire nr. 56 din 1992 emisă de
Primăria din Eforie; biserica s-a ridicat pe un teren care a fost atribuit în
folosinţă Arhiepiscopiei Tomisului prin hotărâre a Consiliului Judeţean Local
Eforie; lucrările de construcţie, întrerupte la un moment dat, au fost reluate
după ce Arhiepiscopiei Tomisului i s-a eliberat o nouă autorizaţie de
construcţie cu nr. 121/21.06.1999, pentru continuarea lucrărilor; la
cheltuielile făcute pentru edificarea lăcaşului a contribuit alături de L.F.
căruia i s-a recunoscut oficial calitatea de ctitor, o serie de alte persoane
fizice şi juridice care au făcut donaţii în acest scop.
Având în vedere cele menţionate mai sus, recurenta
afirmă că aprecierea instanţei, cum că intrarea în biserică s-a făcut în mod abuziv
nu are temei legal, cu atât mai mult cu cât, din declaraţiile martorilor,
reiese faptul că G.V. nu era prezent la acea dată la biserică (nici în data de
09.12, nici în 13.12.2008). El este demis din funcţia de preot paroh în data de
04.12.2008, prin decizia nr. 639/2009, rămânând preot II, la aceeaşi biserică,
pentru ca ulterior, în data de 08.12.2008, prin decizia nr. 672/2008, pentru
abaterile săvârşite, G.V. să fie eliberat de toate atribuţiile pe care le
deţinea până atunci.
În sprijinul acestei afirmaţii, cum că intrarea în
biserică nu s-a făcut în mod abuziv de către reprezentanţii Arhiepiscopiei
Tomisului, ci de drept, vine şi REZOLUŢIA din data de 21.10.2010, dată în dosar
nr. 861/P/2010, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, rezoluţie în care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de
Arhiepiscopul Tomisului, P.T., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute
de art. 246-247 din Codul Penal.
Instanţa a ignorat, aşadar, prevederile Statutului
pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române care precizează
în:
Art. 178-(1) Bisericile parohiale sunt proprietatea
parohiei, sunt integrate patrimoniului eparhiei şi stau sub jurisdicţia şi
controlul autorităţii Arhiepiscopiei sau Episcopiei...
Art. 181- O biserică, imediat după sfinţirea ei, trece
în proprietatea şi folosinţa unităţilor de cult din cadrul eparhiei, cu tot
terenul şi clădirile afectate ei şi stă sub dispoziţiile acestui Statut,
ţinându-se seama şi de actele de fundaţie...”. (în septembrie 2001 a avut loc sfinţirea
bisericii parohiale din Eforie Nord, de către ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul
Tomisului.)
Statutul Bisericii Ortodoxe Române aprobat prin H.G.
nr. 53/2008 stipulează la art. 4 alin. I ca aceasta este autonomă faţă de stat
şi faţă de alte instituţii.
- Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi
regimul general al cultelor prevede la art. 26 alin. 1-3:
(1) Cultele pot avea organe proprii de judecată
religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor şi
reglementărilor proprii.
(2) Pentru problemele de disciplină internă sunt
aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare canonice.
(3) Existenţa organelor proprii de judecată nu
înlătură aplicarea legislaţiei cu privire la contravenţii şi infracţiuni în
sistemul jurisdicţional.
În dosarul nr. 4172/118/2007 al Curţii de Apel
Constanţa a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a acestor prevederi
legale. În preambulul motivării Deciziei nr. 640/2008, Curtea Constituţională
reţine că în scopul examinării excepţiei, se impune analizarea naturii juridice
a unităţilor de cult şi raporturile acestora cu statul român, aşa cum rezultă
din dispoziţiile art. 29 alin. 1-5 din Constituţie, potrivit cărora:
...alin. 3. Cultele religioase sunt libere să se organizeze
potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.
...alin.5. Cultele religioase sunt autonome faţă de
stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei
religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.
Văzând aceste dispoziţii, Curtea Constituţională
constată că alcătuirea cultelor religioase este compusă din totalitatea
credincioşilor de o anumită religie, că ele sunt autonome faţă de stat şi se
organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.
Aşadar, cultele au un rol spiritual în societatea
românească, fiind evident că natura lor juridică nu este cea a unor entităţi
statale, deoarece ele sunt autonome faţă de stat. Disciplina internă a unui
cult este reglementată prin acte juridice specifice, adecvate desăvârşirii
rolului spiritual, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
Cât priveşte statul, Curtea Constituţională reţine că
aceasta este o organizaţie politică care îşi realizează atribuţiile prin
exercitarea funcţiilor publice. Or, statul nu exercită funcţii publice şi în
domeniul activităţii interne a cultelor religioase. De aceea, normele juridice
emise de stat cu privire la disciplina muncii nu sunt aplicabile şi
personalului cultelor religioase.
Faţă de acestea, Curtea constată că este neîntemeiată
critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 21 din
Constituţie privind accesul la justiţie.
Astfel, instanţele de judecată nu sunt competente să
exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru
acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică, în
materie, nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme
juridice proprii acelor culte.
Cu privire la decizia nr. 672/08.12.2008, se afirmă că
la emiterea acestei decizii s-a avut în vedere următorul aspect, şi anume
faptul că demisia preoţilor este socotită ca apostazie, conform art. 608 din
Pravila Bisericească a lui N.S.
Se menţionează faptul că Arhiepiscopia Tomisului a
încercat în nenumărate rânduri să discute cu reclamantul, însă acesta nu a
dorit să onoreze aceste invitaţii, reclamantul neprezentându-se nici atunci
când a fost citat a se prezenta în faţa Consistoriului Eparhial al
Arhiepiscopiei Tomisului.
În sarcina preotului G.V. au fost reţinute, de-a
lungul timpului, mai multe fapte care constituie abateri de la disciplina
preoţească, fapte ce contravin canoanelor bisericeşti şi au fost sancţionate ca
atare.
G.V. a depus la dosar un înscris (Decret Metropolitan)
din care rezultă că este numit vicar mitrat al Mitropoliei Autonome Ortodoxe
din Occident (MAO), această organizaţie nefăcând parte (potrivit Legii
489/2006) din cultele religioase recunoscute în România şi nici din structura
Bisericii Ortodoxe Române, din care face parte Arhiepiscopia Tomisului
dimpreună cu clericii şi mirenii ei. De asemenea MAO nu face parte din nicio
biserică creştin ortodoxă soră (egală cu Biserică Ortodoxă Română). Membrii MAO
sunt în general foşti preoţi, actualmente caterisiţi, certaţi cu disciplina şi
morala creştină.
MAO nu face parte din bisericile creştin-ortodoxe
aflate în comuniune.
Art. 19 din Legiuirile BOR - Regulamentul de Procedură
- “ nici un episcop nu poate primi un cleric dintr-o eparhie străină fără carte
canonică eliberată de episcopul eparhiei din care a plecat. În cartea canonică
se va arăta precis purtarea de până atunci a solicitatorului. Lipsa acestei
precizări, face fără efect cartea canonică. Dacă un preot sau diacon ar săvârşi
cele sfinte în altă eparhie fără învoirea chiriarhului se va considera ca
neascultare de autorităţi şi se va pedepsi ca atare.”
În dispozitivul hotărârii se precizează că se va
“repune reclamantul în situaţia anterioară, respectiv în funcţia de preot I la
parohia Eforie Nord II” ceea ce demonstrează că instanţa nu a analizat în
detaliu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, întrucât exista la dosar decizia
639 din 4 decembrie 2008, decizie prin care Guriţă Vasile este încadrat în
postul II de preot, această decizie nefiind contestată de Guriţă Vasile.
Singurul for bisericesc care avea autoritatea
modificării sentinţei nr. 5 din 2009 de caterisire este Sfântul Sinod cf. Legii
489/2006, H.G. 53/2008. Însă Sfântul Sinod, după analizarea situaţiei fostului
preot G.V. a hotărât în şedinţa din 19 iunie 2009 “respinge recursul fostului
preot G.V. şi menţine pedeapsa caterisirii aplicată de consistoriul eparhial al
Arhiepiscopiei Tomisului prin sentinţa nr. 5 din 19 februarie.2009.
În ceea ce priveşte “judecarea” lui G.V. de către
Consistoriul Eparhial, se menţionează faptul că aceasta a avut loc în
conformitate cu prevederile Legiuirilor Bisericii Ortodoxe Române –
Regulamentului de Procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale
B.O.R. (care în art. 4.B, lit. d, face referire la “CATERISIRE” -pedeapsa definitivă
-), ale Statutului pentru organizarea şi funcţionarea B.O.R. (cap. “Disciplina
clerului”), şi ale Legii nr. 489/2006 (art.23).
Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor
formulate, Curtea a admis recursul ca fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 137 Cod procedură civilă: “Instanţa se
va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond
care fac de prisos în totul sau în parte cercetarea în fond a pricinii.”
În temeiul dispoziţiilor legale invocate mai sus,
Curtea va analiza cu prioritate excepţia necompetenţei generale a instanţelor
judecătoreşti.
Regimul general al cultelor este reglementat prin
legea 489/2006.
Potrivit art. 23 al. 1 din acest act normativ:
“cultele îşi aleg, numesc, angajează sau revocă personalul potrivit propriilor
statute, coduri canonice sau reglementări”.
- alin. (2) : „Personalul cultelor poate fi sancţionat
disciplinar pentru încălcarea principiilor doctrinare sau morale ale cultului,
potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări.”
În conformitate cu prevederile art. 26 al. 1 şi 2 din
acelaşi act normativ, cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă
pentru problemele de disciplină internă conform statutelor şi reglementărilor
proprii.
- alin (2): “ Pentru problemele de disciplină internă
sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare şi canonice.”
Din dispoziţiile legale invocate mai sus, rezultă
faptul că între preoţi şi cultele cărora aparţin nu există raporturi juridice
de muncăpentru a fi aplicabile
prevederile codului muncii, ci raporturi statutar-canonice specifice.
Prin art. 1 al. 2 din Legea nr. 53/2003 se prevede că:
“prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi
speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice
derogatorii”
Prin Legea 489/2006 privind libertatea religioasă şi
regimul general al cultelor şi H.G. 53/2008 de aprobare a statutului Bisericii
Ortodoxe Române există dispoziţii derogatorii de la codul muncii privind
disciplina clerului.
Astfel, prin art. 148 din H.G. 53/2008 se prevede că
instanţele disciplinare şi de judecată bisericească pentru clericii de mir,
preoţi şi diaconi în funcţiune, pensionari, precum şi pentru cântăreţi, în
probleme doctrinare, morale, canonice şi disciplinare sunt:
A. De judecare în fond:
a) Consistoriul disciplinar protopopesc;
b) Consistoriul eparhial;
B. De judecare în recurs:
Consistoriul mitropolitan, pentru cererile de recurs
admise, în principiu, de Sinodul mitropolitan şi de Sfântul Sinod.
- alin.(2): „Organismele care se pronunţă asupra
admisibilităţii cererilor de recurs sunt:
a) Sinodul mitropolitan, care poate admite sau
respinge, în principiu, recursurile pentru cazurile de depunerea din treaptă,
pronunţate de un consistoriu eparhial;
b) Sfântul Sinod, care admite sau respinge în
principiu, recursurile pentru cazurile de caterisire, pronunţate de un
consistoriu eparhial.
Prin decizia nr. 640/10.06.2008, Curtea
Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 26 alin. (1) - (3) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi
regimul general al cultelor.
În motivarea acestei decizii, Curtea Constituţională a
reţinut că statul nu exercită funcţii publice şi în domeniul activităţii
interne a cultelor religioase. De aceea, normele juridice emise de stat cu
privire la disciplina muncii nu sunt aplicabile şi personalului cultelor
religioase.
Curtea Constituţională a constatat că este
neîntemeiată critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 21
din Constituţie privind accesul la justiţie motivat de faptul că instanţele de
judecată nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în
cadrul cultelor religioase, pentru acte de încălcare a disciplinei interne,
deoarece răspunderea juridică în materie, nu este reglementată prin norme
juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte.
De altfel, este echitabil să se stabilească
răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată
ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină
săvârşite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului.
De asemenea, Curtea Constituţională a constatat că
este neîntemeiată şi critica privind încălcarea art. 21 alin. (4) din Constituţie,
potrivit căruia: “jurisdicţiile administrative sunt facultative...”, întrucât
astfel de organe de jurisdicţie sunt proprii organelor administrative, însă în
cazul supus examinării nu este vorba despre un organ administrativ, ci despre
un cult religios, autonom faţă de stat, cu rol spiritual în societate.
Or, legiuitorul, la alin.(1) al textului examinat a
utilizat noţiunea de “organe proprii de judecată religioasă”, care au ca scop
doar restabilirea disciplinei interne a cultului, iar nu restabilirea ordinii
juridice stabilite prin norme de reglementare generală.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate
referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 4 şi 16 din Constituţie, Curtea
Constituţională a constatat că aceasta este nefondată, deoarece, în materia
răspunderii pentru încălcarea disciplinei interne, personalul clerical din
cadrul unor culte se află în situaţii diferite faţă de cetăţenii laici, în
sensul că primii se supun normelor juridice şi canonice speciale, iar ceilalţi
cetăţeni se supun normelor juridice cu caracter special de aplicabilitate. În
legătură cu principiul egalităţii, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a
statuat, în mod constant, că pot fi instituite prin lege tratamentele juridice
diferite, justificate obiectiv şi raţional pentru situaţii diferite.
Tratamentul diferit se justifică de statutul diferit al membrilor clerului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost chemată
să se pronunţe în legătură cu exercitarea anumitor profesii şi cu natura
juridică a contestaţiilor privitoare la măsurile disciplinare care pot fi
aplicate de ordinele profesionale şi anume dacă acestea au caracter civil, în
sensul prevederilor art. 6 al. 1 din Convenţie”
Curtea Europeană a statuat că o asemenea atribuire de
competenţă în materie nu este, prin ea însăşi, contrară dispoziţiilor
Convenţiei. Este, însă, necesar fie ca jurisdicţiile ordinelor profesionale să
îndeplinească exigenţele art. 6 al. 1 din Convenţie, fie dacă nu le
îndeplinesc, legea naţională trebuie să admită accesul la un organ de
jurisdicţie, care prezintă toate garanţiile pe care le impune acest text.
În acest sens, Curtea Europeană a considerat necesar
să definească conţinutul sintagmei “tribunal independent” susţinând că trebuie
luaţi în considerare următorii factori: modul de desemnare şi durata mandatului
membrilor care compun tribunalul; existenţa unei protecţii adecvate asupra
presiunilor exterioare; posibilitatea de a verifica dacă el prezintă sau nu
aparenţă de independenţă.
Cu referire expresă la instanţele ecleziastice, în
cauza Tyler Tomson contra Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea Europeană a
statuat că este legitimă compunerea jurisdicţiilor disciplinare din membrii
grupului interesat, aceste situaţii neexcluzând apriori independenţa celor ce
compun aceste instanţe. Numirea membrilor acestor tribunale nu justifică, în
sine, existenţa de dubii cu privire la independenţa lor.
Raportat la jurisprudenţa evocată, Curtea reţine că
Statutul privind organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române aprobat
prin H.G. nr. 53/16.01.2008, reglementează în Capitolul IV intitulat
“Disciplina clerului”, cu deosebită acurateţe, compunerea instanţelor
disciplinare, alegerea membrilor, durata mandatului, condiţiile ce trebuiesc
îndeplinite pentru a fi ales membru, competenţa instanţelor disciplinare,
drepturile procesuale ale părţilor, inclusiv dreptul de a fi asistat, căile
ordinare şi extraordinare, astfel că din punct de vedere al reglementării,
instanţele disciplinare şi de judecată bisericească, creează aparenţa de
“tribunal independent”.
Având în vedere dispoziţiile legale invocate,
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului,
Curtea a admis excepţia necompetenţei generale a instanţei şi a respins
acţiunea ca inadmisibilă.
Fiind vorba de o necompetenţă generală a instanţei în
soluţionarea cererii, Curtea a respins, pe cale de consecinţă şi cererea de
suspendare a judecăţii până la soluţionarea cererii de revizuire a sentinţei de
caterisire de către Patriarh.
Întrucât motivul de recurs analizat a atras
respingerea acţiunii ca inadmisibilă, nu se mai impune analizarea celorlalte
motive de recurs referitoare la fondul cauzei.
Potrivit art. 274 din Codul de Procedură Civilă,
Curtea a obligat intimatul către recurentă la 3720 lei cheltuieli de judecată,
reprezentând onorariu avocat.