Odată anulată decizia de desfacere a
contractului individual de muncă, nu este necesară emiterea unei noi decizii de
reintegrare a salariatului in funcţia deţinută anterior, deoarece acesta rămâne
angajatul societăţii şi se bucură de aceleaşi drepturi avute anterior deciziei.
Art. 289 Codul muncii
Prin sentinţa civilă nr. 1960/2010, Tribunalul
Constanţa a respins excepţia prescrierii dreptului de a aplica sanctiunea şi a
respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul M.G. în contradictoriu
cu pârâta SC THR M.R. SA.
Pentru a dispune astfel, prima instanţa a reţinut
următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului
Constanţa sub nr. 11605/118/2009 reclamantul M.G. a chemat în judecată pe
pârâta S.C. THR M.N. S.A,solicitând
instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună anularea deciziei de
concediere nr. 638/06.10.2009 emisă de pârâtă, cu consecinţa reintegrării sale
în postul anterior deţinut şi a obligării pârâtei la plata drepturilor
salariale de care ar fi beneficiat în calitate de salariat, sume actualizate cu
indicele de inflaţie la data plăţii efective.
Reclamantul
a invocat tardivitatea emiterii deciziei de concediere, apreciind că aceasta a
fost emisă după mai mult de 6 luni de la data săvârşirii faptei, fiind astfel
încălcate prevederile art. 268 alin.1 Codul muncii.
Pe
fondul cauzei, reclamantul a învederat că pârâta nu a emis o decizie de
reintegrare în funcţie, în baza hotărârii judecătoreşti executorii, deşi a
susţinut căa procedat la reintroducerea
sa în condica de prezenţă şi a efectuat cuvenitele modificări în programul
informatic privind evidenţa salariaţilor.
La
termenul din 20.01.2010, instanţa a calificat excepţia tardivităţii emiterii
deciziei de concediere, invocată de reclamant, ca fiind excepţia prescrierii
dreptului de a aplica sancţiunea, pornind de la natura termenelor reglementate
de art. 268 alin.1 Codul muncii. La acelaşi termen de judecată, a fost unită cu
fondul excepţia menţionată, întrucât, în temeiul art. 137 alin.2 C.proc.civ.,
instanţa a apreciat ca fiind utile soluţionării excepţiei, probe comune cu cele
necesare fondului.
Reţinând
pe de o parte că abaterea disciplinară săvârşită de reclamant a avut caracter
continuu,astfel că termenul de
prescripţie începe să curgă de la data epuizării faptei ce atrage răspunderea
disciplinară, iar pe de altă parte că sancţionarea angajatorului prin
calcularea termenului de prescripţie de la data primei absenţe nemotivate ar
reprezenta o încălcare a principiului respectării bunei-credinţe în raporturile
contractuale, instanţa va respinge excepţia prescrierii dreptului de a aplica
sancţiunea ca nefondată.
Pe
fond s-a apreciat că acţiunea este nefondată deoarece rezultă fără putinţă de
tăgadăcă în perioada care a precedat
emiterii deciziei de sancţionare, ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti
executorii de reintegrare în funcţie,reclamantul nu s-a prezentat la locul de muncă, după cum el însuşi a
susţinut, pentru singurul considerent al inexistenţei unei decizii unilaterale
a angajatorului prin care să se dispună efectiva sa reintegrare.
Reclamantul
s-a rezumat la corespondenţa purtată cu pârâta, invocând inexistenţa deciziei
de reintegrare, deşi adresele expediate de societate erau clare asupra modului
în care aceasta interpreta dispoziţiile instanţei. Prin urmare, fiind în
posesia unui titlu executoriu care consacra redobândirea calităţii de salariat,
reclamantul era cel obligat să dea eficienţă acestui titlu, prin prezentarea la
serviciu, abia în cazul refuzului pârâtei de a-l reprimi având posibilitatea
recurgerii din nou la instanţă.
Împotriva
acestei sentinţe a declarat recurs recurentul reclamant care a formulat următoarele critici:
Este adevărat că legislaţia nu prevede obligativitatea
emiterii unei decizii de reintegrare, însă din probele administrate nu rezultă
că pârâta ar fi procedat la reintegrarea salariatului.
În mod eronat instanţa de fond a reţinut culpa
reclamantului prin neprezentarea „cel mai târziu de la data la care reclamantul
a primit cea din urmă adresă (5351/01.07.2009), moment de la care îi revenea
obligaţia de a se prezenta la serviciu”. Obligaţia de a executa hotărârea
judecătorească definitivă şi irevocabilă îi aparţine angajatorului şi nu
angajatului, iar neîndeplinirea acesteia este o infracţiune, pentru care, de
altfel, recurentul a formulat şi plângere penală, nesoluţionată însă.
Solicită instanţei să observe că angajatorul nu a adus
la cunoştinţa reclamantului faptul că a fost reactivat contractul şi nici că a
fost luată măsura reintroducerii în condica de prezenţă, fapt ce denotă că
măsurile întreprinse au fost ascunse şi nu a existat intenţia reală de a fi
reintegrat, fapt nereţinut de către instanţa de fond.
De asemenea, în considerente, instanţa de fond a
reţinut în mod eronat faptul că singurul considerent al neprezentării la locul
de muncă a fost inexistenţa unei decizii unilaterale a angajatorului de
reintegrare, întrucât, atât în acţiune, cât şi prin concluziile scrise s-a
evidenţiat de către reclamant, inexistenţa unei date certe (privind data
reintegrării) comunicate de către angajator.
Faţă de acest aspect, solicită să se constate că, pe
de o parte o persoană nu se poate prezenta la o instituţie fără o dovadă a
calităţii de salariat (hotărârea nu reprezintă o dovadă, ci doar o premisă a
obţinerii acestei calităţi), astfel încât reclamantul avea, fie posibilitatea
de a formula plângere penală (ceea ce a şi făcut, dar care nu s-a soluţionat
nici până în prezent), fie de a urma etapa executării silite, în care, fiind
vorba despre o obligaţie „de a face intuituu personae”, avea ca unică soluţie
dispoziţiile art. 5803 din Codul de procedură civilă, modalitate de
durată, costisitoare şi fără efect practic.
Prin cererea completatoare, recurentul a invocat şi
motivul de casare prevăzut de art. 304 pct.1 cod procedură civilă şi anume că
instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale deoarece au
intervenit modificări în compunerea completului de judecată.
Intimata pârâta a invocat tardivitatea completării
motivelor de recurs iar pe fond a solicitat respingerea recursului întrucât
reclamantul este în culpă pentru neexecutarea sentinţei în ce priveşte
reintegrarea în muncă atâta vreme cât nu a dat curs adreselor societăţii de a
se prezenta la birou pentru încheierea contractului de muncă.
Analizând sentinţa recurată în raport de criticile
formulate, de probele administrate în cauza şi de dispoziţiile legale
incidente, Curtea constată că recursul este nefondat.
Instanţa va soluţiona cu prioritate excepţia
tardivităţii completării motivelor de recurs în considerarea disp. art. 137
alin.1 cod procedură civilă.
Cu privire la această excepţie, trebuie observat că
recurentul a solicitat prin cererea formulată la 12.04.2011 să se constate
nelegalitatea modificării componentei completului de judecată întrucât
judecătorul care a participat la dezbateri şi a pronunţat hotărârea în cauză,
nu a mai făcut parte din acest complet până la acea dată.
Această excepţie chiar dacă face trimitere la motivul
de casare prevăzut de art. 304 pct.1 cod procedură civilă în realitate
antamează problema reglementata de art. 260 cod procedură civilă însă acesta
considera că la pronunţarea hotărârii trebuia să participe judecătorul care a
administrat probele în cauză deşi textul se referă la o altă situaţie şi anume
la obligaţia de a se pronunţa hotărârea de către aceiaşi judecători care au
participat la judecată şi în faţă cărora s-au pus concluzii cu ocazia
închiderii dezbaterilor.
Curtea nu poate reţine o astfel de apărare deoarece
înlocuirea unui judecător din compunerea completului de judecată la unul din
termene s-a făcut legal, cu respectarea dispoziţiilor din Regulament având în
vedere că acesta s-a aflat în concediu medical la data de 23.11.2010 iar
înlocuirea s-a făcut cu judecătorul din planificarea de permanenţă aprobată în
şedinţă de Colegiu prin hotărârea nr. 37/2010, acesta participând la judecata
cauzei.
Aşadar, instanţa a fost legal constituită.
Pe fondul cauzei, Curtea constată că este corectă
interpretarea data de instanţa de fond probelor administrate în cauză.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1369/21.11.2008
pronunţată de Tribunalul Constanţa
s-a dispus anularea deciziei de concediere nr. 204/09.05.2008 şi reintegrarea
reclamantului în funcţia deţinută anterior.
Conform art. 289 codul muncii “hotărârile pronunţate
în fond sunt definitive şi executorii de drept”.
De vreme ce instanţa a dispus anularea deciziei de
concediere intra în funcţiune principiul retroactivităţii, adică nulitatea
produce efecte nu numai pentru viitor ci şi pentru trecut, înlăturând efectele
concedierii produse intre momentul emiterii actului şi cel al anularii de către
instanţă.
Din acest principiu izvorăşte şi cel al repunerii în
situaţia anterioară, ceea ce înseamnă că persoana în cauză trebuie sa-şi
recupereze toate drepturile de care a fost deposedată prin decizia nelegala a
angajatorului, respectiv statutul de salariat, funcţia, postul, locul de muncă,
precum şi despăgubiri echivalente cu salariul datorat pe acea perioadă cât a
fost împiedicat să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu.
În aceste condiţii nu este necesară emiterea unei
decizii noi prin care angajatorul să dispună repunerea salariatului în postul
deţinut anterior, deoarece cu ocazia soluţionării litigiului s-a tranşat
această problemă a funcţiei ocupată de salariat, astfel că angajatorul trebuie
să se conformeze reintegrându-l pe salariat în litera şi în spiritul titlului
executoriu.
Reclamantul nu trebuia să aştepte emiterea unei
decizii de reîncadrare pe postul deţinut, deoarece odată anulată decizia de
concediere acesta a redobândit calitatea de salariat pe care o avea anterior
deciziei anulate.
Adresele prin care societatea i-a cerut sa se prezinte
la serviciu fac dovada că aceasta a dat curs dispoziţiei cuprinsă în titlul
executoriu, astfel că refuzul salariatului de a se prezenta justifică emiterea
deciziei de concediere contestată prin cererea de faţă.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312
cod procedură civilă recursul declarat împotriva sentinţei civile nr.
1960/29.11.2010 a Tribunalului Constanţa va fi respins că nefondat.
