16.Procedura de
cercetare disciplinară. Consecinţa neindicării în convocarea adresată
salariatului pentru cercetarea disciplinară prealabilă a obiectului
cercetării. Sancţiunea nearătării faptei ce constituie abatere
disciplinară în decizia de sancţionare disciplinară.
Codul muncii – art. 60 alin. (1) lit. a)
Menţiunile prevăzute de art. 267 alin. (2) din Codul muncii sunt
necesare pentru a se asigura exercitarea dreptului salariatului la
apărare, respectiv posibilitatea acestuia de a invoca şi de a administra
în faţa comisiei de cercetare disciplinară toate apărările şi probele
pe care le consideră relevante. Convocarea la cercetarea disciplinară a
salariatului trebuie să indice în mod concret obiectul cercetării
disciplinare prealabile. Trimiterea la sesizarea prin care angajatorul a
fost înştiinţat despre eventuala săvârşire a unei abateri disciplinare
de către angajat, fără comunicarea acesteia, nu răspunde cerinţei legale
de indicare a obiectului cercetării disciplinare în convocarea adresată
salariatului cercetat şi atrage nulitatea absolută a deciziei de
sancţionare disciplinară.
Prezentarea faptei care constituie
abatere disciplinară, în cuprinsul deciziei de sancţionare disciplinară,
nu trebuie făcută în mod generic, fără elemente concrete care să
permită instanţei de judecată să aprecieze în concret, circumstanţiat şi
riguros asupra legalităţii măsurii de sancţionare. Descrierea concretă a
acesteia trebuie să se regăsească în chiar textul deciziei de
sancţionare disciplinară, iar nu în alte înscrisuri. Referirea la
sesizarea prin care angajatorul a fost înştiinţat despre eventuala
săvârşire a unei abateri disciplinare de către angajat, precum şi la
raportul comisiei disciplinare, întocmit ca urmare a cercetării
disciplinare prealabile, nu reprezintă o descriere a faptei ce
constituie abatere disciplinară, în condiţiile în care aceste înscrisuri
nu au fost comunicate salariatului sancţionat, o dată cu decizia de
sancţionare disciplinară, astfel încât este incidentă sancţiunea
nulităţii absolute a deciziei de sancţionare disciplinară.
Curtea de Apel Timişoara,
Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 2617 din 7 decembrie 2011, dr. C.P.
Prin sentinţa civilă nr. 3673/23.06.2011, pronunţată în dosarul
nr. 648/30/2011, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de
reclamanta P. M. A. în contradictoriu cu pârâtul Spitalului Orăşenesc
Sânnicolau-Mare, fără a acorda cheltuieli de judecată.
Pentru a
pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că
reclamanta este încadrată la Spitalul Orăşenesc Sânnicolau-Mare, în
funcţia de medic primar medicină internă, iar prin Dispoziţia nr.
1/03.01.2011, emisă de către pârâtul angajator, reclamanta a fost
sancţionată cu reducerea salariului de bază pe o durată de 3 luni, cu 10
%, începând cu luna ianuarie 2011, în baza art. 264 alin. 1 lit. d din
Codul muncii.
În această dispoziţie de sancţionare s-a
consemnat că, în data de 06.12.2010, fiind de gardă la secţia interne,
reclamanta a văzut-o pe pacienta B.M. după orele 17, deşi pacienta a
fost adusă de urgenţă în jurul orelor 15, iar reclamanta a fost anunţată
imediat de asistenta de serviciu B.M.. În perioada celor două ore,
pacienta a suferit dureri abdominale, această stare de fapt fiind
consemnată în raportul nr. 3109/30.12.2010, întocmit de către comisia de
disciplină.
Tribunalul a constatat că dispoziţia contestată a
fost emisă cu respectarea obligaţiilor impuse de art. 263 şi urm. din
Codul muncii, respectiv a criteriilor de stabilire a sancţiunii
disciplinare, a cercetării disciplinare prealabile, prevăzute de art.
266 şi art. 267 din Codul muncii, aşa cum rezultă din: raportul comisiei
de disciplină nr. 3109/30.12.2010, convocator, decizia nr. 6/15.12.2010
de convocare a comisiei de disciplină, procesul-verbal constatator nr.
3097/2010, declaraţia reclamantei, procesul-verbal din data de
30.12.2010, cuprinzând toate menţiunile stabilite, sub sancţiunea
nulităţii, prin art. 268 din Codul muncii.
Susţinerile
reclamantei privitoare la motivele de nelegalitate ale deciziei nu au fi
reţinute de către prima instanţă, deoarece din cuprinsul citaţiei din
data de 23.12.2010, comunicată reclamantei la aceeaşi dată, rezultă că
salariata este convocată în data de 30.12.2010, ora 11,00, la sediul
spitalului, în vederea soluţionării plângerii prealabile din dosarul cu
nr. 1/14.12.2010 al Comisiei de disciplină, constituita la nivelul
spitalului, fiind respectate de către pârât obligaţiile prevăzute de
art. 267 alin. (2) din Codul muncii.
De asemenea, angajatorul a
respectat şi dispoziţiile art. 75 alin. 2 şi 3 din contractul colectiv
de muncă la nivel naţional pe anii 2007 – 2010, în sensul că reclamanta a
fost convocată de către comisia de cercetare disciplinară cu cel puţin 5
zile lucrătoare înainte, având în vedere data de 23.12.2010, când
reclamanta a primit convocarea, iar reprezentantul sindicatului, în
persoana doamnei G.M., a făcut parte din comisia de cercetare
disciplinară, calitatea acesteia rezultând din Dispoziţia nr.
87/22.11.2010, emisă de pârât.
În concluzie, tribunalul a
constatat că dispoziţia contestată este legală şi a analizat temeinicia
acesteia, sens în care, pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, a
reţinut că, în data de 06.12.2010, reclamanta a fost de gardă la secţia
interne şi a văzut-o pe pacienta B.M. după orele 17, deşi aceasta a fost
adusă, de urgenţă, în jurul orelor 15, iar reclamanta a fost anunţată
imediat după sosirea pacientei de către asistenta de serviciu B.M..
Raportat la aceste constatări, s-a apreciat că decizia atacată este
temeinică, pârâtul stabilind corect fapta care constituie abatere
disciplinară şi că angajata se face vinovată de săvârşirea acestei
fapte, reclamanta necontestând faptul că a văzut pacienta după două ore
de când aceasta a sosit în spital, astfel încât sunt întrunite
condiţiile impuse de art. 263 şi următoarele din Codul muncii pentru
sancţionarea disciplinară, deoarece reclamanta a încălcat normele
prevăzute la art. 54 pct. 1 din Regulamentul Intern, neîndeplinind
sarcinile de serviciu stabilite conform fişei postului.
Reclamanta susţine că nu a avut loc vreo abatere disciplinară, în
condiţiile în care pacienta a fost consultată şi de către medicul
specialist G.G., iar acesta a programat-o pentru operaţie în cursul
zilei următoare, iar dacă ar fi existat o urgenţă reală sau o situaţie
care ar fi pus în pericol viaţa pacientei, cu siguranţă aceasta ar fi
fost operată la momentul internării.
Instanţa de fond, la
cererea părţilor, a administrat proba testimonială, fiind audiaţi
martorii G.G., propus de către reclamantă, şi B.M., propusă de către
pârât.
Martorul G.G. a declarat că nu cunoaşte amănunte legat
de venirea pacientei B.M. la spital, însă a consultat-o pe aceasta în
data de 06.12.2010 şi a constatat că există un risc dacă pacienta era
operată în data de 06.12.2010, văzând-o pe pacientă că se poate deplasa
pe propriile picioare. Martora B.M. a declarat că a fost asistenta de
serviciu şi a anunţat-o de sosirea pacientei pe reclamantă, aceasta
spunându-i să o ducă în salon, urmând să o consulte după ce se va
termina perfuzia, iar reclamanta a consultat pacienta după orele 17,
urmare a unei discuţii telefonice cu managerul spitalului.
Din
probele administrate în cauză, tribunalul a considerat că nu poate
retine susţinerile reclamantei, având în vedere declaraţia
contradictorie a martorului G.G., care în faza cercetării disciplinare a
reclamantei a declarat că, preoperator, starea pacientei B.M. este
gravă, stare confirmată şi prin sesizarea făcută de către pacientă, iar
din sarcinile prevăzute în fişa postului medicului de gardă, rezultă că
acesta are obligaţia să supravegheze tratamentele medicale executate de
cadrele medii şi auxiliare, să supravegheze cazurile grave existente în
secţie, internate în timpul gărzii şi să răspundă la chemările care
necesită prezenţa sa în cadrul spitalului, astfel încât, prin natura
activităţii desfăşurate, medicul de gardă, în condiţiile în care
pacienţii sunt aduşi în regim de urgenţă la spital, trebuie să acorde
imediat asistenţă de specialitate şi să supravegheze în mod direct
tratamentele medicale care se impun.
Împotriva acestei
sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta P.M.A., prin
care a solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei
recurate, în sensul admiterii acţiunii.
În motivarea
recursului se arată, în esenţă, că, în speţă, nu există o culpă medicală
şi nu a fost sesizată comisia medicală, întrucât nu s-a săvârşit vreun
act medical greşit, nici măcar o neglijenţă în ceea ce priveşte
activitatea medicală prestată de reclamantă pacientei în discuţie.
Pârâta intimată îi reproşează reclamantei, ca aşa zisa abatere
disciplinară, faptul că nu ar fi vizualizat-o imediat pe pacientă, deşi
nu avea o asemenea obligaţie menţionată în fişa postului medicului de
gardă, în condiţiile în care nici una dintre cele 17 atribuţii nu face o
asemenea menţiune. Sancţionarea reclamantei s-a făcut prin raportare la
o altă fişă de atribuţii, respectiv cea a medicului de specialitate,
diferită de cea a medicului de gradă. Existenţa celei de-a doua fişe
diferite arată faptul că atribuţiile trebuie analizate distinct pentru
fiecare situaţie în parte, şi astfel că nu putea fi sancţionat un medic
de gardă pentru atribuţii pe care le are medicul de secţie şi invers.
În Dispoziţia nr. 1/03.01.2011 nu este indicată fişa postului care
a stat la baza stabilirii aşa zisei abateri, ceea ce conduce chiar la
nemotivarea în concret, în drept a dispoziţiei, întrucât menţionarea
generică „fişa postului” nu poate suplini obligativitatea indicării
concrete a atribuţiei încălcate, iar lipsa normei legale concrete
încălcate duce la nulitatea dispoziţiei, potrivit art. 268 alin. (2)
lit. b) din Codul muncii.
Recurenta susţine că, în speţă, nu a
fost respectată procedura cercetării disciplinare prealabile, prevăzută
de art. 267 din Codul muncii şi art. 75 din contractul colectiv de
muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010, deoarece reclamanta nu a fost
informată cu privire la faptul că s-ar fi început o cercetare
disciplinară împotriva sa, nu s-a constituit o comisie de disciplină,
din componenţa căreia să facă parte şi un reprezentant al sindicatului
din unitate şi care să fi convocat salariata şi care să cuprindă
„obiectul, data, ora şi locul întrevederii”, nefiind respectat nici
termenul de 5 zile lucrătoare prevăzut de art. 75 din contractul
colectiv de muncă la nivel naţional 2007-2010.
Din
considerentele sentinţei recurate reiese, fără echivoc, că Tribunalul
Timiş a constatat legalitatea cercetării disciplinare, care face
obiectul cercetării judecătoreşti, prin raportare la plângerea sau
plângerile înregistrate în data de 14.12.2010.
Deşi apărările
pârâtei, reţinute şi de către prima instanţă, se raportează la procedura
desfăşurată după data de 14.12.2010, reclamanta a fost supusă unei
simulări de cercetare disciplinară şi înainte de această dată, începând
cu 08.12.2010. Astfel, adresa nr. 2873/08.12.2010 nu poate fi
interpretată ca fiind o simplă notă de relaţii, ci reprezintă o
veritabilă convocare pentru cercetare disciplinară. Prin acelaşi
înscris, s-a stabilit persoana împuternicită pentru efectuarea
cercetării disciplinare, în persoana doamnei T.L., pentru ca ulterior,
prin decizia nr. 4/15.12.2010, să fie desemnat dl. dr. N.E. ca fiind
persoana împuternicită pentru efectuarea aceleiaşi cercetări
disciplinare. Prin urmare, toate aceste acte săvârşite de către pârâtă
sunt vădit abuzive şi nelegale, întruchipând forma a două cercetări
disciplinare paralele, pentru aceeaşi faptă.
Instanţa de fond
nu a motivat de ce nu a considerat adresa nr. 2873/08.12.2010 ca fiind
convocarea pentru cercetarea disciplinară, neţinând cont de conţinutul
intrinsec al actului indicat, astfel fiind înlăturate efectele juridice
ale unui act emis de către pârâtă. Reclamanta a dat curs solicitării şi a
răspuns întrebărilor adresate, răspunsul fiind înregistrat sub nr.
2885/09.12.2010.
Recurenta susţine că nu se poate reţine ca
legală o a doua cercetare disciplinară, începută ulterior celei indicate
de către reclamantă, întrucât ar echivala cu încălcarea dreptului la
apărare şi mai mult, al dreptului la un proces echitabil al acesteia. De
asemenea, propria culpa a intimatei, respectiv de a relua actele de
cercetare, în momentul când a observat că cele deja efectuate sunt
nelegale, nu poate fi fundament pentru apărările invocate.
Având în vedere situaţia de fapt şi de drept expusă mai sus, în temeiul
dispoziţiilor art. 75 din contractul colectiv de muncă unic la nivel
naţional 2007 – 2010 şi ale art. 267 din Codul muncii, se solicită a se
constata nulitatea absolută a dispoziţiei nr. 1/03.01.2011.
În
subsidiar, în măsura în care s-ar reţine că aşa zisa cercetare ar fi
legală, se solicită a se constata că nu există vreo abatere disciplinară
şi implicit sancţiunea aplicată este netemeinică, şi, pe cale de
consecinţă, se impune anularea dispoziţiei nr. 1/03,01.2011, emisă de
către pârâtă.
În speţă, nu există aşa-zisa abatere disciplinară
care i se impută reclamantei, nefiind încălcată nici o atribuţie din
fişa postului medicului de gardă, astfel că şi sancţiunea aplicată este
vădit nelegală. Prima instanţă nu a indicat care din dispoziţiile
cuprinse în regulamentul intern sau în fişa postului ar fi fost
încălcate, întrucât în realitate nu există vreun temei care să
constituie fundamentul deciziei de sancţionare.
Sarcinile
prevăzute în fişa postului medicului de gardă au fost întrutotul
respectate. Astfel, în conformitate cu pct. 3 din fişa postului
medicului de gardă, au fost supravegheate tratamentele executate de
cadrele medii şi auxiliare, tratamentul administrat de către asistenta
de serviciu i-a fost comunicat şi l-a confirmat ca fiind corespunzător,
nici o altă intervenţie a reclamantei nefiind justificată şi nici
necesară până la stabilizarea pacientei.
Neexistând norme
concrete care să indice expres procedura de urmat în timpul executării
gărzii, rămâne la aprecierea medicului specialist în funcţie să
aprecieze ce este mai bine pentru pacienţii săi, iar orice cercetare
ulterioară faţă de executarea sarcinilor nu poate fi una obiectivă.
Pacienta a fost văzută de către 4 medici şi o asistentă, astfel că nu se
poate susţine pertinent că nu i-a fost asigurată asistenta medicală de
specialitate.
Recursul nu a fost motivat în drept.
Intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea
recursului ca neîntemeiat şi menţinerea ca temeinică şi legală a
sentinţei recurate.
În motivarea întâmpinării se susţine, în
esenţă, că intimatul a respectat procedura cercetării disciplinare
prealabile, dat fiind că, prin adresa nr. 2273/08.12.2010, i s-a
solicitat reclamantei să precizeze în scris motivele pentru care în data
de 06.12.2010, ora 15,00, nu s-a prezentat la compartimentul interne să
consulte pacienta B.M., adusă cu ambulanţa la spital, iar prin decizia
nr. 3/15.12.2010, decizia nr. 4/15.12.2010 şi decizia nr. 6/15.12.2010
s-a stabilit data de 30.12.2010 pentru şedinţa comisiei de disciplină, a
fost împuternicit dl. dr. N. E. să efectueze cercetarea disciplinară
prealabilă şi s-a convocat comisia de disciplină pentru data de
20.12.2010, ora 11,00, la sediul pârâtului. Prin adresa din data de
23.12.2010, reclamanta a fost convocată în data de 30.12.2010, ora
11,00, la sediul pârâtului în vederea soluţionării plângerii prealabile
din dosarul nr. 1/14.12.2010 al comisiei de disciplină, cu 6 zile
lucrătoare înainte de şedinţă, fiind comunicate obiectul, data, ora şi
locul întrevederii.
Totodată, se arată că s-au întocmit:
procesul-verbal constatator înregistrat sub nr. 3097/29.12.2010,
procesul-verbal din data de 30.12.2010 privind desfăşurarea şedinţei
comisiei de disciplină şi raportul comisiei de disciplină din data de
30.12.2010, iar aplicarea sancţiunii disciplinare s-a făcut cu
respectarea dispoziţiilor art. 268 alin. 1 din Codul muncii, fiind emisă
dispoziţia managerului nr. 1/03.01.2011 şi comunicată reclamantei la
data de 03.01.2011.
La nivelul pârâtului funcţionează o
comisie de disciplină înfiinţată prin dispoziţia managerului nr.
87/22.11.2010, din care face parte şi un reprezentant sindical: d-na
G.M.
Cu privire la temeinicia dispoziţiei nr. 1/03.01.2011, se
învederează instanţei că reclamanta a încălcat prevederile art. 36
alin. 15 şi art. 54 alin. 1 din Regulamentul de Organizare şi
Funcţionare al Spitalului Oraşului Oraviţa şi ale pct. 1 din Capitolul
„atribuţii şi sarcini” al fişei postului reclamantei, ca medic de
specialitate, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză şi
recunoaşterea acesteia, menţionată la pag. 3 din procesul-verbal al
şedinţei comisiei de disciplină.
La termenul din 7.12.2011,
Curtea a pus în discuţia părţilor excepţia nulităţii deciziei de
sancţionare disciplinară prin raportare la dispoziţiile art. 268 alin.
(2) lit. a) din Codul muncii.
Examinând recursul prin prisma
motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor
art. 3041 Cod procedură civilă, precum şi a excepţiei nulităţii deciziei
de sancţionare disciplinară prin raportare la dispoziţiile art. 268
alin. (2) lit. a) din Codul muncii, Curtea constată că este întemeiat
pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin
acţiunea pendinte, reclamanta a contestat dispoziţia nr. 1/03.01.2011,
emisă de pârât, prin care i s-a aplicat sancţiunea disciplinară a
reducerii salariului de bază pe o durată de 3 luni, cu 10%, cu începere
din luna ianuarie 2011, în temeiul prevederilor art. 263 şi art. 264
lit. d) din Codul muncii raportate la dispoziţiile Regulamentului de
Organizare şi Funcţionare a spitalului, ale fişei postului şi ale art.
36 alin. (15) şi ale art. 54 alin. (1) din Regulamentul de Ordine
Interioară, reţinându-se că: „urmare a sesizărilor scrise nr. 1 şi nr. 2
din 14.12.2010, făcute de către B. M. şi D.C.M., a fost sesizată
comisia de disciplină a Spitalului Orăşenesc Sânnicolau-Mare, care în
urma cercetării disciplinare a întocmit raportul înregistrat cu nr.
3109/30.12.2010, în urma căruia s-a constatat că fapta săvârşită de
către dr. P. M. la data de 6.12.2010, constituie abatere disciplinară
gravă, faptă ce a fost săvârşită cu vinovăţie şi prin care a fost pusă
în pericol viaţa şi integritatea pacientei”, iar „în apărarea sa, dr. P.
M. nu a putut aduce argumente prin care să justifice de ce nu a
examinat pacienta imediat la internare”.
Din cele expuse
anterior rezultă că, în cuprinsul dispoziţiei contestate, nu este
descrisă fapta săvârşită de către reclamantă şi care constituie abatere
disciplinară, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 268 alin. 2 din
Codul muncii, conform cărora „sub sancţiunea nulităţii absolute, în
decizie se cuprind în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care
constituie abatere disciplinară …”.
Prezentarea faptei care
constituie abatere disciplinară, în cuprinsul deciziei de sancţionare
disciplinară, nu trebuie făcută în mod generic, fără elemente concrete
care să permită instanţei de judecată să aprecieze în concret,
circumstanţiat şi riguros asupra legalităţii măsurii de sancţionare.
Descrierea concretă a acesteia trebuie să se regăsească în chiar textul
deciziei de sancţionare disciplinară, iar nu în alte înscrisuri.
Trimiterea la sesizările scrise nr. 1 şi nr. 2 din 14.12.2010,
făcute de către B.M. şi D.C.M., precum şi la raportul comisiei
disciplinare înregistrat sub nr. 3109/30.12.2010, nu reprezintă o
descriere a faptei ce constituie abatere disciplinară, în condiţiile în
care nu s-a făcut dovada comunicării acestor înscrisuri reclamantei, o
dată cu decizia de sancţionare disciplinară.
În speţă, nu au
fost respectate nici dispoziţiile art. 267 alin. (2) din Codul muncii,
dat fiind că, prin convocarea la cercetarea disciplinară a reclamantei,
intitulată „Citaţie emisă la data de 23.12.2010”, nu s-a indicat în mod
concret obiectul cercetării disciplinare prealabile, arătându-se doar că
angajata este chemată „în vederea soluţionării plângerii prealabile
înregistrată cu nr. 1/14.12.2010”, fără a i se comunica plângerea
menţionată.
Menţiunile prevăzute de art. 267 alin. 2 din Codul
muncii sunt necesare pentru a se asigura exercitarea dreptului
salariatului la apărare, respectiv posibilitatea acestuia de a invoca şi
de a administra în faţa comisiei de cercetare disciplinară toate
apărările şi probele pe care le consideră relevante.
Pe de altă
parte, convocarea arătată anterior se referă doar la plângerea
înregistrată sub nr. 1/14.12.2010, iar raportul comisiei de disciplină
din 30.12.2010 şi dispoziţia nr. 1/03.01.2011 au avut în vedere
sesizările nr. 1 şi nr. 2/14.12.2010, astfel încât reclamanta nu a fost
convocată legal la cercetarea disciplinară prealabilă.
Având
în vedere cele expuse anterior, Curtea constată că Dispoziţia nr.
1/03.01.2011 este nulă absolut pentru emiterea ei cu nerespectarea
dispoziţiilor art. 267 alin. 2 şi art. 268 alin. (2) lit. a) din Codul
muncii, astfel încât nu se mai impune analizarea celorlalte motive de
nelegalitate sau netemeinicie a dispoziţiei contestate, invocate de
către reclamanta-recurentă, precum şi a apărărilor formulate de către
pârâtul-intimat cu referire la aceste motive, iar hotărârea recurată
este greşită, în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei de nulitate
absolută a dispoziţiei nr. 1/03.01.2011.
Pe cale de
consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) – alin. (3)
coroborate cu cele ale art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea a admis
recursul ca fiind întemeiat şi a modificat în tot hotărârea recurată, în
sensul că a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta P.M.A.
împotriva pârâtului Spitalul Orăşenesc Sânnicolau-Mare şi a anulat
dispoziţia nr. 1/03.01.2011, emisă de pârâtul Spitalul Orăşenesc
Sânnicolau-Mare.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, a
obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1000 lei, cu titlu
de cheltuieli de judecată în fond, constând din onorariu de avocat.
|
