Măsura
reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere
substanţei dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură
disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează un just echilibru
între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor
fundamentale ale omului, aşa încât nu se poate reţine o încălcare aart. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Curtea Europeană a statuat că dreptul la
salariu poate fi considerat un bun în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul
nr. 1, însă face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti
pe viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv
salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată.
Rezultă, deci, că o astfel de ingerinţă nu are
caracterul unei privări de proprietate, iar statul se bucură de o largă marjă
de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale
în acest domeniu.
În jurisprudenţa Curţii Europene noţiunea de
„privare de proprietate” semnifică preluarea completă şi definitivă a unui bun.
Titularul dreptului asupra acelui bun nu mai are posibilitatea exercitării
vreunuia din atributele conferite de dreptul pe care îl avea în patrimoniul
său. Situaţiile de acest gen reţinute de practica jurisdicţională europeană
sunt: naţionalizări, exproprieri, confiscări.
Ori, în prezenta cauză nu este vorba despre
o preluare completă şi definitivă a salariului, ci este vorba de o reducere
temporară a salariului personalului bugetar cu 25%, măsură care nu aduce
atingere substanţei dreptului nu este o măsură disproporţionată în raport cu
scopul urmărit şi păstrează un just echilibru între interesul general al
colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului.
Prin cererea adresată acestei instanţe şi înregistrată
sub nr. 4425/88/2010, reclamantul Sindicatul Independent Învăţământ Măcin,
judeţul Tulcea; în numele membrilor săi de sindicat: A.E. ş.a. a chemat în
judecată pe pârâţii: Şcoala cu clasele I-VIII Luncaviţa, judeţul Tulcea, Inspectoratul
Şcolar Judeţean Tulcea, Consiliul Local al Comunei Luncaviţa, judeţul Tulcea şi
Primarul Comunei Luncaviţa, judeţul Tulcea, pentru ca prin hotărârea ce se va
pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la plata diferenţelor dintre
drepturile salariale cuvenite potrivit contractelor individuale de muncă şi
cele efectiv încasate, aferente lunilor iulie 2010-31 decembrie 2010,
actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii şi plata drepturilor băneşti
neacordate, reprezentând diferenţa dintre indemnizaţia de concediu de odihnă
cuvenită legal şi cea efectiv încasată, aferentă concediului de odihnă pentru
anul 2010.
În motivare, reclamanţii au arătat că le-au fost
diminuate drepturile salariale cu 25%,diminuare ce a fost dispusă în mod nelegal.
Consideră reclamanţii că sunt încălcate dispoziţiile
art.17 alin. 1 şi 2 şi art. 41 alin. 3 din Codul muncii.
Au precizat că doctrina a statuat în sensul că
modificarea contractului se realizează cu respectarea prevederilor art. 17
alin. 1, 2, 4 şi art. 19 din Codul muncii, angajatorul având obligaţia de a
informa salariatul cu privire la clauzele care urmează să fie modificate.
Prin cererea precizatoare depusă la dosarul cauzei în
data de 31 decembrie 2010, reclamanţii au precizat că pârâţii le-au plătit indemnizaţiile
de concediu de odihnă, diminuate cu 25%.
Pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Tulcea a depus
la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive, motivat de faptul că nu are calitate de angajator aşa cum
este prevăzută de art. 10 şi art. 14 din Codul muncii şi de asemenea, că nu are
competenţa de a calcula drepturile salariale ale cadrelor didactice.
S-a mai arătat prin întâmpinare că modificările în
ceea ce privesc drepturile salariale au fost realizate prin efectul Legii nr.
118/2010 şi nu a fost necesară încheierea unor acte adiţionale la contractele
de muncă.
S-a precizat că Legea nr. 118/2010 a fost supusă
controlului de constituţionalitate, iar Curtea Constituţională, prin Decizia
nr. 872 şi nr. 874/2010, precum şi nr. 975/2010 a respins excepţiile de
neconstituţionalitate invocate cu privire la acest act normativ.
Faţă de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a
Inspectoratului Şcolar al Judeţului Tulcea, instanţa a reţinut următoarele:
Inspectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea are calitate
procesuală pasivă având în vedere că are calitate de angajator al cadrelor
didactice, în conformitate cu prevederile contractului colectiv de muncă
aplicabil şi art. 11, alin. 5 din Legea nr. 128/1997 şi are atribuţii de
control privind modul de calcul şi plata salariilor de către unităţile de
învăţământ şi modalitatea în care se aplică dispoziţiile Ministerului Educaţiei
şi Cercetării.
În conformitate cu art. 9 alin. 2 şi 3 din Legea nr.
128/1997, posturile didactice se ocupă prin concurs, coordonarea metodologică a
concursului este asigurată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, iar
organizarea şi desfăşurarea acestora de către inspectoratele şcolare şi de
directorii unităţilor de învăţământ preuniversitar.
În învăţământul de stat, validarea concursurilor
pentru ocuparea posturilor didactice se face de către inspectoratul şcolar.
Este adevărat că angajarea pe post se face de
directorul unităţii de învăţământ, însă angajarea se face pe baza deciziei de
repartizare semnată de inspectoratul şcolar general spre deosebire de
învăţământul particular unde validarea concursurilor şi angajarea pe post se
face de conducerea unităţii de învăţământ şi se comunică în scris
inspectoratului şcolar (art. 11, alin. 5 din Legea nr. 128/1997).
În plus, directorul îşi desfăşoară activitatea sub
îndrumarea şi controlulinspectoratului
şcolar, faţă de care este subordonat (art. 109, alin. 2 din acelaşi act
normativ).
Instanţa a reţinut că inspectorii şcolari generali au
calitatea de ordonatori secundari de credite.
Faţă de aceste considerente, instanţa a respins
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Inspectoratul Şcolar al
Judeţului Tulcea, ca nefondată.
Prin
sentinţa civilă nr. 1465 din 27 aprilie 2011 Tribunalul Tulcea a respins
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Inspectoratul Şcolar al
Judeţului Tulcea,ca nefondată.
A admis cererea formulată de reclamanţii A.E. ş.a., prin reprezentant Sindicatul Independent
Învăţământ Măcin,în
contradictoriu cu pârâţii: Inspectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea,Consiliul Local Luncaviţa, Primarul Comunei
Luncaviţa,Şcoala Cu Clasele I-VIII
Luncaviţa,judeţul Tulcea.
A obligat pârâţii să plătească reclamanţilor diferenţa
dintre salariul cuvenit şi salariul plătit pentru perioada iulie 2010-31
decembrie 2010, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflaţie la data plăţii
efective.
A obligat pârâţii să calculeze şi să plătească
reclamanţilor drepturile neacordatereprezentând diferenţa dintre indemnizaţia de concediu de odihnă
cuvenită legal şi cea efectiv încasată, aferentă concediului de odihnă efectuat
în anul 2010, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflaţie la data plăţii
efective.
Examinând cererea în raport de probele administrate în
cauză, instanţa constată în fapt următoarele:
Reclamanţii reprezentaţi de sindicat, sunt cadre
didactice.
Instanţa a reţinut că reducerea unilaterală a
salariului brut cu 25%, în temeiul dispoziţiilor art.1 din Legea nr. 118/2010
privind unele măsurinecesare în vederea
restabilirii echilibrului bugetar, încalcă prevederile Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului şi pe cele ale art. 1 alin. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de
România prin Legea nr. 30/1994, care privesc protecţia proprietăţii.
Potrivit art. 20 alin.
1 din Constituţia României, „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România
este parte,” iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, „Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau
legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”
Atunci când instanţa
de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare
la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând
dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să facă
aplicarea prevederilor din reglementarea internaţională mai favorabilă. Procedând
astfel, instanţele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispoziţiile
art. 20 din Constituţia României, precum şi pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Potrivit art. 1 din
Primul protocol adiţional la
Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994:
„Orice persoană fizică
sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi
lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului
internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a
adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa
bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor
ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.
Instanţa, pentru a
analiza dacă sunt încălcate prevederile art. 1 din Primul protocol trebuie să
analizeze, aşadar, mai multe aspecte; dacă, reclamanţii au un „bun” în sensul
art. 1 alin. 1 din Primul protocol; existenţa unei ingerinţe a autorităţilor
publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect
privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului
paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1; dacă sunt îndeplinite condiţiile
privării de proprietate, respectiv dacă ingerinţa este prevăzută de lege, dacă
ingerinţa urmăreşte un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru
o cauză de utilitate publică), dacă ingerinţa este proporţională cu scopul
legitim urmărit, adică dacă s-a menţinut un „just echilibru” între cerinţele
interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale
omului.
Instanţa reţine că
C.E.D.O. de la Strasbourg
s-a pronunţat în nenumărate rânduri, chiar şi împotriva României, în sensul că
şi dreptul de creanţă reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol
adiţional la Convenţia
pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dacă este
suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate
pretinde că a avut cel puţin o „speranţă legitimă” de a-l vedea concretizat
(Hotărârea din 24.03.2005 în cauza Sandorîmpotriva României; publicată în Monitorul Oficial nr. 1048/2005, hot.
din 28 iunie 2005 în cauza Virgil Ionescu împotriva României , publicată în
Monitorul Oficial nr. 396/2006; Hotărârea din 19 octombrie 2006 în cauza
Matache şi alţii împotriva României-cererea nr. 38113/02; Hotărârea. nr. 2 din
martie 2004 în Cauza Sabin-Popescu împotriva României „publicată în Monitorul
Oficial nr. 770/2005, Hotărârea din 15 februarie 2007 în cauza Bock şi Palade
împotriva României-cererea nr. 21740/02; Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza
Beian contra României-cererea nr. 30658/05, etc.)
În Hotărârea din 15
iunie 2010 în cazul Mureşanu împotriva României (cererea nr. 12821/05) C.E.D.O.
s-a pronunţat în mod expres în sensul că salariul reprezintă un „bun” în sensul
art. 1 alin. 1 din Primul protocol.
Salariul
reclamanţilor, la care aceştia au dreptul în baza contractului individual de
muncă, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol
adiţional la convenţie.
Reducerea salariului
reclamanţilor cu 25% pe o perioadă de 6 luni (iulie –decembrie 2010) şi
lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente
acestui procent reprezintă o ingerinţă ce a avut ca efect privarea
reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf
al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Instanţa reţine că,
privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută în lege, să urmărească o cauză
de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern şi să respecte
un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite în scopul vizat;
privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigenţele
de interes general şi imperativele fundamentale ale individului, în special
prin indemnizarea rezonabilă şi proporţională a valorii bunului, acordată
titularului acestuia.
Prima condiţie a
privării de proprietate este ca ingerinţa să fie prevăzută de lege.
Această primă condiţie
semnifică în dreptul intern legalitatea privării de proprietate, principiu
care, la rândul lui, presupune îndeplinirea a două cerinţe: să existe o lege în
sensul Convenţiei, în temeiul căreia să fi avut loc privarea de proprietate;
legea să îndeplinească acele calităţi determinate de Curte în jurisprudenţa sa,
adică să fie accesibilă, precisă şi previzibilă.
Legea nr. 118/2010
privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar
îndeplineşte condiţiile precizate mai sus, fiind un act normativ accesibil,
precis şi previzibil în sensul jurisprudenţei C.E.D.O.
Instanţa mai reţine că
privarea de proprietate trebuie să urmărească un scop legitim de interes
general, adică să intervină pentru o cauză de utilitate publică.
Soluţia legislativă
cuprinsă în art. 1 din Legea nr. 118/2010 a fost determinată de apărarea
securităţii naţionale, astfel cum rezultă şi din expunerea de motive a
Guvernului. Securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, ci are
şi o componentă socială şi economică. Nu numai existenţa unei situaţii „manu
militari” atrage aplicabilitatea noţiunii „securitate naţională”, ci şi alte aspecte
din viaţa statului, precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea
afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului.
Situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri
adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.
Asigurarea
stabilităţii economice a ţării şi apărarea siguranţei naţionale sunt noţiuni
care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” şi de „cauză de
utilitate publică”.
În consecinţă, este
îndeplinită şi cea de a doua condiţie a privării de proprietate.
Ingerinţa trebuie să
fie proporţională cu scopul legitim urmărit. Ingerinţa este proporţională cu
scopul legitim urmărit dacă s-a menţinut un „just echilibru” între cerinţele
interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale
omului. Trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între
mijloacele utilizate şi scopul urmărit (Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza
Străin şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr.
99/2006).
Pentru a determina
dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi, în special, dacă
nu obligă reclamanţii să suporte o sarcină disproporţionată, trebuie să se ia
în considerare modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională.
Curtea a statuat deja
că, plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de
proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă şi că lipsa totală a
despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr.1
decât în împrejurări excepţionale.
După cum s-a pronunţat
deja Curtea „dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei
ţări sau situaţia sa financiară poate justifica, în principiu, limitări
draconice ale despăgubirilor, atare circumstanţe nu pot fi formulate în
detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenţie.
Privarea de
proprietate impune statului obligaţia de a despăgubi pe proprietar, pentru că,
fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o
atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale prevăzut de art. 1
din Protocolul nr. 1.
Imposibilitatea de a
obţine fie şi o despăgubire parţială, dar adecvată în cadrul privării de
proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecţiei
dreptului de proprietate şi exigenţele de ordin general.
Legea nr. 118/2010 nu
oferă reclamanţilor posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de
proprietate.
Instanţa mai reţine că, potrivit art. 145, alin. 1 din
Codul muncii: „Pentru perioada
concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu,
care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile
cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în
contractul individual de muncă”, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol,
„indemnizaţia de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor
salariale prevăzute la alin. (1) din ultimele 3 luni anterioare celei în care
este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu”.
Ori, potrivit dispoziţiilor
art. 145, alin. 2 din Codul muncii, indemnizaţia pentru concediul legal de
odihnă al reclamanţilor trebuia să fie calculată cu luarea în calcul a
drepturilor salariale încasate de către aceştia în lunile aprilie, mai şi iunie
2010, fără să fie diminuată indemnizaţia cu 25%.
Împotriva sentinţei civile nr. 1465/27.04.2011, la
data de 18 mai 2011 au declarat recurs Inpectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea,
Consiliul Local Luncaviţa şi Primarul Comunei Luncaviţa.
I. Critica
sentinţei prin motivele de recurs invocate de Inspectoratul Şcolar al Judeţului
Tulcea a vizat în esenţă nelegalitatea sentinţei pentru următoarele motive:
Instanţa de judecată în mod greşit a
reţinut că Inspectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea are calitate procesuală
pasivă având în vedere că are rolul de a valida concursurile pentru ocuparea
posturilor didactice, angajarea pe post a cadrelor didactice făcându-se pe baza
deciziei de repartizare semnate de inspectorul şcolar general şi că au
atribuţii de control privind modul de calcul şi plata salariilor de către
unităţile de învăţământ precum şi privitor la modalitatea în care se aplică
dispoziţiile emise de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi
Sportului.
Într-adevăr, conform art. 11 alin. 5
din Legea nr. 128/1997- Statutul personalului didactic prevede că „în
învăţământul de stat validarea concursurilor pentru ocuparea posturilor
didactice se face de către inspectoratul şcolar. Angajarea pe post se face de
directorul unităţii de învăţământ, pe baza deciziei de repartizare semnate de
inspectorul şcolar general. În învăţământul particular validarea concursurilor
şi angajarea pe post se fac de către conducerea unităţii de învăţământ şi se comunică
în scris inspectoratului şcolar”.
A considerat pârâtul Inspectoratul
Şcolar al Judeţului Tulcea că acest articol este relevant pentru a deduce
faptul că este organizator al concursurilor pentru ocuparea posturilor
didactice şi au responsabilitatea de a le valida. Cu privire la cine este
angajator, textul este foarte explicit: Angajarea pe post se face de directorul
unităţii de învăţământ pe baza deciziei de repartizare semnate de inspectorul
şcolar general. Se consideră că nu se poate interpreta acest articol în sensul
de a se ajunge la concluzia că este angajator, dacă organizează concursurile
pentru ocuparea posturilor didactice, le validează şi emit decizia de
repartizare pe post în condiţiile în care este menţionat expres faptul că
angajarea pe post se face de directorul unităţii de învăţământ, pe baza
deciziei de repartizare.
Conform art. 167 din Legea nr. 84/1995,
a învăţământului,
art. (3)„Finanţarea de bază se asigură prin bugetele
locale ale unităţilor administrativ teritoriale de care aparţin unităţile de
învăţământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi
din alte venituri ale bugetelor locale.
art. (5) Finanţarea de bază cuprinde
următoarele categorii de cheltuieli: a) cheltuieli de personal…
art. (14) Bugetul de venituri şi
cheltuieli se întocmeşte anual, de fiecare unitate de învăţământ preuniversitar
de stat, conform normelor metodologice de finanţare a învăţământului
preuniversitar, se aprobă şi se execută potrivit prevederilor legale în
vigoare.
(15) Directorul unităţii de învăţământ
preuniversitar de stat este ordonator terţiar de credite.
Astfel, Inspectorul
şcolar general are calitatea de ordonator secundar de credite pentru
cheltuielile sus amintite (Ministerul Educaţiei având calitatea de ordonator principal
de credite pentru aceste sume). Singura concluzie ce poate fi reţinută este că
Inspectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea are calitate de ordonator secundar de
credite pentru alte sume decât cele ce reprezintă drepturi salariale.
A considerat pârâtul
Inspectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea că instanţa de fond în mod greşit a
reţinut că indemnizaţia privind concediul de odihnă, în sistemul bugetar se
calculează conform dispoziţiilor Legii nr. 53/2003, Codul muncii. În ceea ce
priveşte acordarea indemnizaţiei de concediu de odihnă în speţă sunt aplicabile
prevederile H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale
salariaţilor din administraţia publică, din regiile autohtone cu specific
deosebit şi din unităţile bugetare şi ale Ordinului MEN nr. 3251/1998 pentru
aprobarea Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al
personalului didactic din învăţământ, emise în aplicarea art. 103 din Legea nr.
128/1997 şi a Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, republicată, acte normative
speciale în timp ce Legea nr. 53/2003 reprezintă legea generală.
Potrivit art. 7 din HG
nr. 250/1992, art.1, pe durata concediului de odihnă, salariaţii au dreptul la
o indemnizaţie calculată în raport cu numărul de zile de concediu, înmulţite cu
media zilnică a salariului de bază, sporului de vechime şi, după caz,
indemnizaţiei pentru funcţia de conducere, luate împreună, corespunzătoare
fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de
odihnă.
Potrivit art. 21 din
Normele metodologice aprobate prin OMEN nr. 3251/1998, pe durata concediului de
odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizaţie, calculată în raport cu
numărul zilelor de concediu înmulţite cu media zilnică a salariului de bază, a
sporului de vechime şi, după caz, a indemnizaţiei pentru funcţia de conducere,
luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se
efectuează zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihnă se
efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează
distinct pentru fiecare lună în parte.
H.G. nr. 250/1992
reglementează dreptul la concediul de odihnă pentru anumite categorii
profesionale din care fac parte şi reclamanţii, prevederi ce nu au fost
abrogate şi sunt în vigoare şi în prezent.
Potrivit art. 1 din
Primul protocol adiţional la
Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994:
„Orice persoană fizică
sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi
lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului
internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a
adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa
bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor
ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.
Legea nr. 118/2010 a
fost declarată constituţională prin Deciziile nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010
ale Curţii Constituţionale (cu excepţia art. 9 care nu are relevanţă în speţă),
iar sentinţa de fond nu indică probleme de constituţionalitate a actului
normativ în cauză.
În cauza Kechko contra Ucrainei (hotărârea din
08.11.2005), în fapt, reclamantul a solicitat constatarea încălcării art. 1 din
Protocolul 1 în ceea ce priveşte drepturi salariale aferente perioadei 1
ianuarie -23 iunie 1999, când un act normativ în vigoare, Legea educaţiei, le
prevedea şi pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999 când aceste
drepturi au fost suspendate de stat prin Legea educaţiei gimnaziale (paragraful
17 din hotărâre) .Hotărârea instanţei interne prin care drepturile salariale
respective au fost solicitate, a fost în sensul respingerii pretenţiilor
reclamantului (paragraful15 din
hotărâre).
Hotărârea Vilho Eskelinen şi alţii versus Finalanda
statuează că „nu există un drept protejat de Convenţie de a continua să
primeşti un salariu într-un anumit cuantum …în cazul de faţă rezultă…că
reclamanţii nu aveau o speranţă legitimă să primească un spor salarial după
încorporare în condiţiile în care, ca o consecinţă a schimbării postului către
o municipalitate în afara Sonkajarvi (prin Ordin al Ministrului de interne),
dreptul la un spor salarial încetase”.
Art. 1 alin, (1) din Legea nr. 118/2010 prevede
„Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare,
inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte
drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii
cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din
fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind
unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din
sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în
domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
În materia drepturilor sociale şi salariale în general
nu s-a pus problema încălcării art. 1 din Protocolul 1 prin constatarea unei
exproprieri (art. 1, alin. 1, teza a doua) sau a unei îngrădiri a dreptului de
folosinţă (art. 1 alin. 2) ci exclusiv cu referire la norma generală a alin. 1
teza 1 a
articolului, respectiv atingerea proprietăţii în sens larg.
Dreptul de proprietate nu este un drept absolut,
statul având o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte anumite limitări ce
pot fi aduse acestui drept.
În legătură cu aceste limitări, atât Convenţia cât şi
jurisprudenţa CEDO impune respectarea anumitor condiţii şi principii, care în
opinia lor au fost avute în vedere şi pe care le supun analizei.
Scopul
măsurii- apărarea interesului public
Potrivit expunerii de motive a Legii nr. 118/1990
pentru edictarea acesteia a existat un obiectiv principal major, respectiv
salvarea economiei naţionale aflată în faţa unei crize economice severe, prin
aceasta apărându-se concomitent ordinea publică şi siguranţa naţională.
Se constată că în expunerea de motive a
Legii nr. 118/2010 se arată că potrivit evaluării Comisiei Europene,
„activitatea economică a României rămâne slabă şi, contrar aşteptărilor
iniţiale, cel mai probabil, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul
trimestru al anului 2010…Până la sfârşitul anului 2010, se aşteaptă ca inflaţia
să scadă în continuare la aproximativ 3,75% datorită cererii interne slabe şi
implementării unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabă a cererii
interna a diminuat importurile, prognozându-se acum un deficit de cont curent
de circa 5% din PIB pentru anul 2010, comparativ cu 5,5% iniţial”.
Prin urmare, prin acest obiectiv se
urmăreşte echilibrarea bugetului de stat având în vedere interesul public de a
asigura sustenabilitatea plăţii obligaţiilor statului atât către pensionari cât
şi către salariaţi sau beneficiar de orice alte tipuri de indemnizaţii, precum
şi de a asigura derularea în condiţii optime a acordurilor internaţionale ale
României care vor asigura stabilitatea macroeconomică pe termen mediu.
Proporţionalitatea
măsurii
Prin măsura adoptată reclamanţii nu au încetat să
beneficieze de dreptul la salariu, ci au suferit doar o diminuare temporară.
În jurisprudenţa sa Curtea recunoaşte dreptul la o
amplă apreciere a statului în ceea ce priveşte sistemul de drepturi sociale,
arătând expres că acest drept are un conţinut mai vast decât în alte domenii ţi
pe de altă parte, că măsura încalcă principiul proporţionalităţii în special
atunci când are loc o privare totală.
Acordarea de
compensaţii corespunzătoare
Având în vedere că în situaţia drepturilor sociale s-a
pus problema încălcării art. 1 din Protocolul 1 exclusiv în ceea ce priveşte
teza 1 a
alin. 1, respectiv o atingere a dreptului de proprietate în sens larg nu se
poate pune problema acordării de despăgubiri sau compensaţii.
Se apreciază că în această materie, a drepturilor
salariale, acordarea de despăgubiri sau compensaţii, în afară de faptul că nu
poate fi susţinută din punctul de vedere al dispoziţiilor convenţiei, este de
neconceput, orice acordare de compensaţii ducând la imposibilitatea atingerii
scopului pentru care măsura a fost adoptată, lipsind-o de orice sens.
Măsura să
respecte principiul legalităţii
În situaţia de faţă, reducerea salariilor cu 25% s-a
realizat printr-o lege organică, Legea nr. 118/2010. Mai mult, legea a fost
adoptată prin procedura angajării răspunderii Guvernului, asupra acestei legi
existând o decizie fermă atât la nivelul executivului cât şi la nivelul
legislativului. Prin urmare emiterea actelor administrative atacate au un solid
temei legal, potrivit exigenţelor Convenţiei.
Măsură
nediscriminatorie
Măsura reducerii cu 25% a salariilor a vizat, potrivit
dispoziţiilor Legii nr. 118/2010, întreaga categorie a angajaţilor din sistemul
public, categorie din care fac parte reclamanţii.
II. Critica sentinţei prin motivele de recurs invocate
de Consiliul Local al Comunei Luncaviţa şi Primarul Comunei Luncaviţa a vizat
în esenţă nelegalitatea şi
netemeinicia sentinţei pentru următoarele:
A fost invocată excepţia lipsei calităţii procesuale
pasive a Primarului Comunei Luncaviţa şi a Consiliului Local al Comunei
Luncaviţa motivat de împrejurarea că nu au calitate de angajator aşa cum prevăd
dispoziţiile art. 10 şi art. 14 din Codul Muncii.
În conformitate cu art. 9, alin. 2, şi 3 din Legea nr.
128/1997, posturile didactice se ocupă prin concurs, coordonarea metodologică a
concursului este asigurată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, iar
organizarea şi desfăşurarea acestora se face de către inspectoratele şcolare şi
de directorii unităţilor de învăţământ preuniversitar. Angajarea pe post se
face pa baza deciziei de repartizare semnată de inspectoratul şcolar general.
Ministerul Educaţiei şi Cercetării are calitatea de
ordonator principal de credite, iar inspectoratul are calitatea de ordonator
secundar de credite.
Consiliul Local al Comunei Luncaviţa şi Primarul
Comunei Luncaviţa nu au capacitate juridică, nu au cod fiscal, nu au buget
propriu, nu sunt titulare ale codului de înregistrare fiscală şi ale conturilor
deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, ci doar Comuna.
Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor
formulate, Curtea a admisrecursurile ca fondate, pentru următoarele
considerente :
Cu privire la plata diferenţelor salariale de 25%
Potrivit art. 1
din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii
echilibrului bugetar: „Cuantumul brut al salariilor /soldelor/indemnizaţiilor
lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale,
precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu
prevederile legii cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului
plătit din fonduri publice şi ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de
reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi
stabilirea salariilor acestora, precum şi ale măsuri în domeniul bugetar, se
diminuează cu 25%”.
Legea nr.118/2010 a făcut obiectul controlului de
constituţionalitate, astfel prin deciziile nr. 872 şi 874 din 25.06.2010,
Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 1-8 şi cele ale art.
10-17 din legea privind unele măsuri în vederea restabilirii echilibrului
bugetar suntconstituţionale.
În motivarea acestor decizii, Curtea Constituţională a
reţinut că măsura de diminuare a cuantumului salariului (indemnizaţiei) soldei
cu 25% a avut loc cu respectarea prevederilor art. 54 din Constituţie. Dreptul
la muncă este un drept complex care include şi dreptul la salariu.
Astfel, diminuarea sa se poate realiza numai în
condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie şi anume :
„- să fie prevăzută de lege ;
- să se impună restrângerea sa;
- restrângerea să se circumscrie motivelor expres
prevăzute de textul constituţional şi anume pentru : apărarea securităţii
naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea
consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori a unui sinistru
deosebit de grav;
- să fie necesară într-o societate democratică;
- să fie proporţională cu situaţia care a
determinat-o;
- să fie aplicată în mod nediscriminatoriu;
- să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a
libertăţii”.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că diminuarea
cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei, ca un corolar al
dreptului la muncă este prevăzută de legea criticată şi se impune pentru
reducerea cheltuielilor bugetare.
Soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din legea
criticată a fost determinată de apărarea securităţii naţionale.
Securitatea naţională nu implică numai securitatea militară,
ci are şi o componenţă socială şi economică.
Prin decizia nr. 1414/04.11.2009, Curtea a statuat că
situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri
adecvate, stabilitatea economică a ţării şi implicit securitatea naţională.
În expunerea de motive a legii nr. 118/2010 se arată
că, potrivit evaluării Comisiei Europene „activitatea economică a României,
rămâne slabă şi contrar aşteptărilor iniţiale, creşterea economică s-a menţinut
negativă în primul trimestru al anului 2010.
Curtea Constituţională a reţinut că ameninţarea la
adresa stabilităţii economice continuă să se menţină, astfel încât Guvernul a
fost îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia.
Una dintre aceste măsuri a fost diminuarea cuantumului
salariilor /indemnizaţiilor/soldelor, cu 25%.
Curtea Constituţională a reţinut că restrângerea
prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică, tocmai
pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.
Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a
determinat restrângerea, Curtea Constituţională a constatat că există o
legătură de proporţionalitate între mijloacele folosite (reducerea cu 25% a
cuantumului salariului /indemnizaţiei/soldei) în scopul legitim urmărit
(reducerea cheltuielilor bugetare), reechilibrarea bugetului de stat şi că
există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale
colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.
Măsura legislativă criticată este aplicată în mod
nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor
de personal bugetar, în acelaşi cuantum şi mod.
Curtea Constituţională a reţinut că Legea nr. 118/2010
nu aduce atingere substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute la
art. 53 din Constituţie sunt respectate. Măsura reducerii cu 25% a cuantumului
salariului /indemnizaţiei/soldei, are un caracter temporar, tocmai pentru a nu
se afecta substanţa dreptului constituţional protejat. Restrângerea exerciţiului
unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menţine ameninţarea în
considerarea căreia această măsură a fost edictată.
Existenţa unui control de constituţionalitate nu
împiedică însă instanţa să verifice dacă există neconcordanţe între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este
parte şi legile interne în conformitate cu prevederile art. 20 din Constituţie.
În mod eronat prima instanţă a constatat că există
neconcordanţe între prevederile Legii nr. 118/2010 şi art.1 din Protocolul
Adiţional nr.1 la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Atât Constituţia României în art. 53, cât şi
documentele internaţionale în materia drepturilor omului, prevăd posibilitatea
diminuării rezonabile a gradului de protecţie oferită unor drepturi
fundamentale în anumite situaţii cu respectarea unor condiţii, câtă vreme prin
aceasta nu este atinsă chiar substanţa drepturilor.
Simpla lecturare a dispoziţiilor cuprinse în art. 1
din Protocolul nr. 1 pune în evidenţă faptul că protecţiape care el o instituie cu privire la dreptul
de proprietate nu este absolută.
În concepţia Curţii Europene art. 1 din Protocolul nr.
1, nu conţine numaiprincipiul dreptului
de proprietate ci şi alte două principii care constituie limite ale exercitării
acestui drept : posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate
publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul
general.
Măsura dispusă prin Legea nr. 118/2010 de diminuare cu
25% a salariului/indemnizaţiei/soldei îndeplineşte condiţiile impuse de art.1
Protocol 1 şi condiţiile specifice ce rezultă din jurisprudenţa CEDO.
Astfel, diminuarea salariului cu 25%, ca un corolar al
dreptului la muncă, a fost prevăzută prin lege şi a fost determinată de
apărarea securităţii naţionale, care implică, pe lângă securitatea din domeniul
militar şi o componentă socială şi economică.
În expunerea de motive a Legii nr. 118/2010, se arată
că, potrivit evaluării Comisiei Europene, activitatea economică a României
rămâne slabă şi contrar aşteptărilor iniţiale, creşterea economică s-a menţinut
negativă în primul trimestru al anului 2010.
S-a mai arătat că din „misiunea de evaluare efectuată
de serviciile Comisiei împreună cu experţii FMI şi ai Băncii Mondiale în
perioada 26 aprilie – 20 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în
ceea ce priveşte condiţiile specifice ataşate tranşei a treia în valoare de
1,15 miliarde de euro, în cadrul programului de asistenţă financiară, a
rezultat faptul că, în condiţiile politicilor curente, ţinta de deficit fiscal
pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinită din cauza unor
deteriorări ale condiţiilor economice, a unor dificultăţi în colectarea
veniturilor şi derapajelor pe partea de cheltuieli.
Aşadar, restrângerea prevăzută de Legea nr. 118/2010
este necesară într-o societate democratică, tocmai pentru menţinerea
democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.
Trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe
care Curtea Europeană a lăsat-o statelor în stabilirea propriilor politici,
această marjă putând fi mai mare atunci când necesitatea intervenţiei statului
rezultă din consecinţele pe care criza economică internaţională le produce
asupra deficitului bugetar.
Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a
determinat măsura de restrângere a salariului, se constată căexistă o legătură de proporţionalitate între
mijloacele utilizate şi scopul legitim urmărit, de asemenea există un echilibru
echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia
drepturilor fundamentale ale individului.
Restrângerea exerciţiului dreptului la salariu are un
caracter temporar, măsura fiind luată până la finele anului 2010, iar în acest
mod nu se afectează substanţa dreptului constituţional protejat.
Dacă se are în vedere şi procentul pentru care a
operat diminuarea salariului cu 25% se poate concluziona că există un echilibru
just între scopul vizat şi mijloacele folosite, iar reclamantului nu i-a fost
impusă o sarcină disproporţionată şi excesivă.
În concluzie, Curtea apreciază că măsura reducerii
temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanţei
dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură
disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează un just echilibru
între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei
drepturilor fundamentale ale omului, aşa încât nu se poate reţine o încălcare
aart. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
reţinută de instanţa de fond nu are incidenţă în cauză, întrucât are în vedere
alte situaţii decât cea în speţă.
Într-adevăr, Curtea Europeană a statuat că dreptul la
salariu poate fi considerat un bun în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul
nr. 1, însă Curtea Europeană face o distincţie esenţială între dreptul de a
continua să primeşti pe viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de
a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost
prestată.
Astfel, în cauza Lelas contra Croaţiei (20.05.2010),
Curtea a statuat că nu este consacrat de Convenţie dreptul de a fi plătit în
continuare cu unanumit cuantum al
salariului.
În cauza Eskelimen contra Finlandei (19.04.2007) în
care reclamanţii au susţinut că au dreptul la o alocaţie suplimentară care
fusese abrogată, Curtea a reţinut că în Convenţie nu este consacrat dreptul de
a continua plata unui salariu într-un anumit cuantum, iar pretenţia poate fi
considerată „bun” dacă este suficient determinată şi fundamentată din punct de
vedere legal în dreptul intern.
Tot astfel, în cauza Rechko contra Ucrainei
(08.11.2005), Curtea a considerat că este la libera apreciere a statului să
stabilească ce beneficii suntplătite
persoanelor din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau înceta
plata anumitor beneficii prin modificări corespunzătoare ale legislaţiei.
Rezultă deci, că o astfel de ingerinţă nu are
caracterul unei privări de proprietate, iar statul se bucură de olargă marjă de apreciere pentrua determina oportunitatea şi intensitatea
politicilor sale în acest domeniu.
În cauza Wieczarek contra Poloniei (08.12.2009) sau
Mellacher contra Austriei (19.12.1989), Curtea a constatat că nu este rolul său
de a verifica în ce măsură existau soluţii legislative mai adecvate pentru
atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepţia situaţiilor în
care aprecierea autorităţilor este vădit lipsită de orice temei.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa CEDO reţinută de
prima instanţă referitoare la privarea de proprietate fără plata unei
despăgubiri, nici aceasta nu are incidenţă în cauză, întrucât se referă la alte
situaţii decât cea în speţă.
În jurisprudenţa Curţii Europene noţiunea de „privare
de proprietate” semnifică preluarea completă şi definitivă a unui bun.
Titularul dreptului asupra acelui bun nu mai are posibilitatea exercitării
vreunuia din atributele conferite de dreptul pe care îl avea în patrimoniul
său. Situaţiile de acest gen reţinute de practica jurisdicţională europeană
sunt: naţionalizări, exproprieri, confiscări.
Ori, în prezenta cauză nu este vorba despre o preluare
completă şi definitivă a salariului, ci este vorba de o reducere temporară a
salariului personalului bugetar cu 25%, măsură care nu aduce atingere
substanţei dreptului nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul
urmărit şi păstrează un just echilibru între interesul general al
colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului.
Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art.
312 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul formulat şi a modificat în
tot sentinţa recurată, în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.
Cu privire la plata diferenţelor de indemnizaţie de
concediu
În mod greşit instanţa de fond a reţinut că indemnizaţia
privind concediul de odihnă în sistemul bugetar se calculează conform
dispoziţiilor art. 145 al. 2 din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii).
În cauză sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 250/1992
privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia
publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare,
care sunt norme cu caracter special care se aplică cu prioritate atunci când
vin în concurs cu norme cu caracter general.
Potrivit art. 7 alin. 1 din H.G. nr. 250/1992 pe
durata concediului de odihnă salariaţii au dreptul la o indemnizaţie calculată
în raport cu numărul de zile de concediu înmulţite cu media zilnică a
salariului de bază, sporului de vechime şi dup caz indemnizaţiei pentru funcţia
de conducere luate împreună, corespunzător fiecărei luni calendaristice în care
se efectuează zilele de concediu de odihnă iar potrivit al. 2, media zilnică a
veniturilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte în raport cu numărul zilelor
lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu.
Prin art. 21 din Normele metodologice privind
efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învăţământ, emise
în aplicarea art. 103 din legea nr. 128/1997 şi a HG nr. 250/1992, norme
aprobate prin Ordinul MEN nr. 325/1998, se prevede că: „pe durata concediului
de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizaţie calculată în raport
cu numărul zilelor de concediu înmulţite cu media zilnică a salariului de bază,
a sporului de vechime şi după caz, a indemnizaţiei pentru funcţia de conducere,
luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se
efectuează zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihnă se
efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează
distinct pentru fiecare lună în parte.
În consecinţă, indemnizaţia de concediu a fost
calculată în mod corect de către pârâţi cu respectarea prevederilor HG nr.
250/1992 raportat la drepturile salariale pentru luna calendaristică în care
acesta s-a efectuat, drepturi salariale care sunt diminuate conform legii nr.
118/2010.
Faptul că indemnizaţia de concediu se plăteşte
anterior plecării în concediu ca o facilitate în favoarea salariatului, nu are
nicio relevanţă cu privire la calculul indemnizaţiei de concediu şi nu atrage
incidenţa unor alte norme legislative, atât timp cât avem norme speciale care
reglementează modul de calcul al indemnizaţiei de concediu.
Curtea nu a reţinut motivele de recurs referitoare la
lipsa calităţii procesual pasive a pârâţilor întrucât calitatea procesual
pasivă a Consiliului Local Luncaviţa şi Primarul Comunei Luncaviţa nu derivă
din calitatea de angajator, ci din normele legale privind finanţarea
învăţământului preuniversitar, iar în ceea ce priveşte Inspectoratul Şcolar
calitatea sa procesual pasivă derivă din atributele sale de organizare şi
validare a concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice,funcţia de îndrumare şi control asupra
directorului unităţii de învăţământ, precum şi din prevederile art. 10 şi 11
din H.G. nr. 538/2001, potrivit cărora la nivelul fiecărui Inspectorat
Şcolarse constituie Comisia pentru
stabilirea cheltuielilor medii anuale pe instituţii de învăţământ
preuniversitar, iar sumele necesare se calculează de fiecare instituţie de învăţământ
preuniversitar în funcţie de costul anual orientativ elev/şcolar comunicat de
Inspectoratul Şcolar Judeţean.
Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art.
312 Cod civil, Curtea a admis recursurile formulate şi a modificat în parte
sentinţa recurată în sensul respingerii acţiunii astfel cum a fost completată,
ca nefondată, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.