avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


7. Expropriere. Acţiune in retrocedarea terenului expropriat in mod abuziv. Concursul dintre legea generală (Legea nr. 33/1994) şi legea specială (Legea nr. 10/2001). Inexistenţa in patrimoniul real a unui ”bun” in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO. Inadmisibilitate.

 

    Art. 11 din Legea nr. 10/2001 are caracterul unei norme juridice speciale reparatorii a cărei aplicare se impune ca prioritară în raport cu prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, normă juridică generală, pentru toate exproprierile care au avut loc în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, acordarea măsurilor reparatorii fiind posibilă în cadrul procedurii speciale reglementate de lege, nicidecum pe calea unei acţiuni directe în justiţie.

    Susţinerea referitoare la faptul că persoana interesată poate să aleagă între cele două acţiuni, una bazată pe Legea nr. 10/2001, iar alta bazată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, pentru a obţine despăgubiri pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, nu este intemeiată. În primul rând pentru că un drept subiectiv cum este dreptul de proprietate nu poate fi ocrotit în acelaşi timp şi direct prin două acţiuni distincte. Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste nicio acţiune întemeiată pe Legea nr. 33/1994 pentru obţinerea unor despăgubiri pentru imobilele expropriate, odată cu intrarea ei în vigoare pentru că, instituind obligaţia efectuării procedurii administrative directe contra unităţii deţinătoare, exclude ideea unui „cumul” de acţiuni.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. ca fiind „concret şi efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor entităţi publice nu are nicio relevanţă câtă vreme nu s-a dovedit că partea beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii.

 

Art. 11 din Legea nr. 10/2001

Art. 35 din Legea nr. 33/1994

Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

 

Reclamanţii D.I.D., I.M. şi M.V., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Apărării Naţionale, Consiliul Local al Municipiului Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa, au solicitat obligarea pârâţilor să-i despăgubească pe reclamanţi cu o valoare reprezentând echivalentul imobilului teren situat în Constanţa, B-dul M. nr.98, respectiv 13.500.000 lei.

         De asemenea au solicitat obligarea pârâţilor şi la plata sumei de 200.000 euro reprezentând beneficiu nerealizat.

          În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că terenul situat în b-dul M. nr.98, în suprafaţă de 240 mp şi 30 mp reprezentând drept de servitute, a fost achiziţionat de autorii lor, D.I. şi D.I. în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 30.12.1946.

         Au mai susţinut că terenul respectiv apare în evidenţele statului pârât, ca fiind expropriat în conformitate cu Decretul nr.208/22.11.1951 astfel cum rezultă din adresa nr.7045SRP/30.10.2009 a Direcţiei Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, dar şi ca fiind confiscat, astfel cum rezultă din Hotărârea nr.2653/24.09.1958 a Tribunalului Oraşului Constanţa. Pentru acest teren, trecut în proprietatea statului în mod nelegal nu s-a primit nici o justă şi prealabilă despăgubire.

         S-a mai arătat că dispoziţiile art.26 din Legea nr.33/1994 sunt aplicabile şi pentru imobilele expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, conform Deciziei VI din 27.09.1999 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţiile Unite.

         În drept s-au invocat disp. art.26 din Legea nr.33/1994 şi art.480 C.civ.          Pentru dovedirea pretenţiilor formulate, au solicitat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriul pârâţilor, proba testimonială proba cu expertiză.

         Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată având în vedere următoarele:

         Pentru terenul în litigiu, reclamanţii au mai formulat cereri în instanţă, respectiv o cerere întemeiată pe disp. art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 ce face obiectul dosarului nr.4270/118/2010 şi o cerere întemeiată pe disp. art.480 C.civ., ce face obiectul dosarului nr.4259/118/2010, suspendat în temeiul art.244 al.1 C.p.c până la soluţionarea irevocabilă a cauzei înregistrată sub nr.4270/118/2010.

         Dispoziţiile Legii nr.33/1994, pe care reclamanţii îşi întemeiază acţiunea, nu sunt aplicabile în prezenta cauză, acestea sunt aplicabile în situaţia bunurilor expropriate după intrarea în vigoare a legii, pentru bunurile confiscate anterior intrării în vigoare a Legii nr.33/1994 fiind aplicabile dispoziţiile Legii nr.10/2001, susţine pârâtul, aceste concluzii desprinzându-se şi din Decizia nr.53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

         Ceilalţi pârâţi nu au formulat întâmpinare.

          La termenul de judecată din 10.02.2011, instanţa din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, faţă de prevederile Legii nr.10/2001, excepţie pe care a analizt-o mai înainte de cercetarea fondului, astfel cum prevăd dispoziţiile art.137 al.1 Cod proc.civilă.

           Prin sentinţa civilă nr.679 din 10.02.2011 Tribunalul Constanţa a admis  excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.

          Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la data sesizării instanţei de judecată–17.11.2010– Legea nr.10/2001 era în vigoare, iar această lege, având un caracter special, exclude utilizarea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr.33/1994 pentru redobândirea în natură sau echivalent – a imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. În raport de Legea nr.33/1994, cadrul juridic general în materia exproprierii, Legea nr.10/2001 este o reglementare specială cu caracter reparatoriu, având ca obiect toate imobilele preluate abuziv de stat inclusiv prin expropriere, fiind de imediată aplicare, sens în care a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia LII(53)/2007 pronunţată într-un recurs în interesul legii.

            Împotriva acestei sentinţe în termen  legal au declarat apel reclamanţii D.I.D., I.M. şi M.V. care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul modalităţii de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii lor întemeiate pe dispoziţiile art.26 din Legea nr.33/1994 şi art.481 Cod civil.

            Apelanţii reclamanţi au susţinut că prima instanţă a respins ca inadmisibilă acţiunea lor în mod greşit, prin raportare la dispoziţiile art.35 din Legea nr.33/1994, în condiţiile în care ei au invocat ca temei legal dispoziţiile art.26 din Legea nr.33/1994.

            Apreciază că şi în raport de dispoziţiile art.35 din Legea nr.33/1994, acţiunea era admisibilă, prin decizia nr.VI/27.09.1999 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuând într-un recurs în interesul legii că „Dispoziţiile art.35 din Legea nr.33/1994  privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt aplicabile şi în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor imobile expropriate anterior intrării în vigoare a legii, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii.”

             Cum în prezent terenul este liber, apreciază apelanţii că este posibilă restituirea acestuia sau acordarea de despăgubiri reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului, cum de altfel au precizat prin cererea de chemare în judecată, sens în care invocă decizii de speţă pronunţate atât de Curtea de Apel Constanţa (decizia nr.154/3.01.2009), cât şi de alte instanţe (decizia nr.326/A/24.11.2008 pronunţată de Curtea de Apel Cluj).

            Intimaţii nu au depus întâmpinare.

            Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile reclamanţilor, Curtea va respinge ca nefondat apelul pentru următoarele considerente:

             Tribunalul Constanţa a reţinut în mod judicios că acţiunea reclamanţilor este o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.33/1994, art.26 coroborat cu art.35, reclamanţii solicitând exclusiv acordarea de despăgubiri echivalente cu valoarea de circulaţie a terenului situat în Constanţa, B-dul. M. nr.98, în legătură cu care au afirmat că a fost expropriat în mod abuziv de la autorii lor, fără plata unei despăgubiri, iar ulterior exproprierii nu au fost realizate lucrări de utilitate publică, terenul fiind liber de construcţii şi în prezent.

     Problema supusă dezbaterii instanţei prin prezentul apel este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat şi Legea nr. 33/1994, ca lege generală în materia exproprierii,  invocată de reclamanţi ca temei al cererii de restituire, prin echivalent bănesc, a imobilului expropriat de la autorul lor în anul 1965.

     Este adevărat că prin Decizia nr. VI din 27 septembrie 1999 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în Secţiile Unite în cadrul unui recurs în interesul legii, s-a statuat în sensul că, dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt aplicabile  şi în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a aceste legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii.

     Ulterior pronunţării acestei decizii a fost adoptată Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, care, în art. 11, instituie reguli speciale pentru restituirea imobilelor expropriate, în perioada de referinţă a legii.

    Dispoziţiile textului legal mai sus menţionat se aplică în toate cazurile de expropriere, fără a distinge după cum aceasta a fost făcută cu titlul valabil ori fără titlu valabil, indiferent dacă s-au plătit sau nu despăgubirile expropriaţilor, fără relevanţă dacă exproprierea a privit numai terenurile sau numai construcţiile, esenţială rămânând dovedirea faptului că preluarea a intervenit  ca urmare a unei exproprieri, dispusă ca atare în baza unui act normativ generic sau individual.

    Dispoziţiile art.11 din Legea nr.10/2001 se aplică imobilelor expropriate chiar dacă lucrările pentru care a fost dispusă această măsură  nu s-au finalizat nici până la data intrării în vigoare a legii, cu consecinţa ca măsura restituirii în natură este permisă în măsura nefinalizării exproprierii. Sunt vizate toate acele imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierile pentru cauză de utilitate publică, ale cărei dispoziţii sunt în continuare active pentru exproprierile realizate după intrarea în vigoare a acestei legi.

     Art. 11 din Legea nr. 10/2001 are caracterul unei norme juridice speciale reparatorii a cărei aplicare se impune ca prioritară în raport cu prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, normă juridică generală, pentru toate exproprierile care au avut loc în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, acordarea măsurilor reparatorii fiind posibilă în cadrul procedurii speciale reglementate de lege, nicidecum pe calea unei acţiuni directe în justiţie.

     Susţinerea apelanţilor reclamanţi, în sensul că persoana interesată poate să aleagă între cele două acţiuni, una întemeiată pe Legea nr. 10/2001, iar alta întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, pentru a obţine despăgubiri  pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu poate fi primită. În primul rând pentru că un drept subiectiv cum este dreptul de proprietate nu poate fi ocrotit în acelaşi timp şi direct prin două acţiuni distincte. Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste nicio acţiune întemeiată pe Legea nr. 33/1994 pentru obţinerea unor despăgubiri pentru imobilele expropriate, odată cu intrarea ei în vigoare pentru că, instituind obligaţia efectuării procedurii administrative directe contra unităţii deţinătoare, exclude ideea unui „cumul” de acţiuni.

    În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, printr-o decizie pronunţată în temeiul art.329 Cod procedură civilă - hotărâre obligatorie pentru instanţele judecătoreşti - a statuat că „Dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că, aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.” (Decizia nr.53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

    O atare interpretare este impusă şi de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit căreia „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii”.

     În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, această lege reparatorie constituie dreptul comun în materia retrocedării în natură, sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, inclusiv a imobilelor expropriate.

     Instanţa nu poate reţine nici critica referitoare la încălcarea dreptului reclamanţilor de acces la justiţie prin refuzul de a li se primi cererea de restituire, prin echivalent, a imobilului expropriat de la autorul lor, pe calea Legii nr. 33/1994. Aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunţată în recursul în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din C.E.D.O. nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului  statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.

    „În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

    Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea acelor persoane  de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art.26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină”.

     Câtă vreme persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.

     Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare (Legea nr. 33/1994), nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care  calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.

     Ori, în privinţa accesului efectiv, reclamanţii nu au pretins că, deşi au folosit procedura administrativă notificând unitatea deţinătoare, a fost lăsată nesoluţionată cererea lor,  arătând pur şi simplu că a ales calea Legii nr. 33/1994 prin voinţă proprie, fără să utilizeze procedura legii speciale.

Articolul 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile (cauzele Ad’t Mouhoub contra Franţei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).

Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.

Ori, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform deciziei nr. XX/19.03.2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

Ori, aşa cum s-a arătat, reclamanţii puteau obţine măsuri reparatorii pentru imobil dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar şi preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ-teritorială, ceea ce în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune noţiunii de unitate deţinătoare.

A considera că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acţiune întemeiată pe Legea nr.33/1994 este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din C.E.D.O., echivalează cu o eronată interpretare a principiilor de drept, dar şi a  jurisprudenţei instanţei supreme şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă. Astfel, într-o cauză intentată împotriva Cehiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că nu se poate reproşa instanţei naţionale că a acordat prevalenţă legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek şi Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, 15574/04 şi 13803/05 din 3 iunie 2008).

Dezlegarea dată în temeiul art.329 alin. 3 Cod procedură civilă prin decizia nr. 33/2008 şi decizia nr.53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite exprimă în realitate opinia că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situaţia în care se relevă existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei, ,,recunoscut anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul I al Convenţiei”..

Din acest punct de vedere, sunt eronate şi lipsite de fundament juridic susţinerile apelanţilor reclamanţi conform cărora persoana care invocă deposedarea abuzivă de către stat şi care nu a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, ar putea solicita restituirea bunului preluat pe calea acţiunii întemeiată pe dreptul comun(Legea nr.33/1994),  chiar după intrarea în vigoare a noii legi, cu condiţia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, nefiind permisă încălcarea prin simpla voinţă a petiţionarului a principiilor de drept enunţate.

Astfel fiind, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14.02.2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 Cod civil) şi Legea nr.33/1994, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.

Noţiunea de „bun” nu are accepţiunea înţeleasă de reclamanţi, anume, obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamanţilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 – o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri neexecutate, etc. În acest sens, C.E.D.O. a reţinut în Cauza pilot Atanasiu ş.a. contra României, Hotărârea din 12 octombrie 2010 „existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nicio îndoială, dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în mod expres restituirea bunului” (paragraful 140). În consecinţă, curtea apreciază că, transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, „se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi” (paragraful 142).

În egală măsură, reclamanţii nu aveau „o speranţă legitimă” în legătură cu recunoaşterea dreptului lor, câtă vreme decizia nr. 53/2007 pronunţată în Secţiile Unite tranşează situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea fondată pe dispoziţiile Legii nr.33/1994 mai poate justifica un demers în faţa instanţelor naţionale pentru aceste imobile,  asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, premisele unei jurisprudenţe unitare în acest sens. C.E.D.O. a remarcat, totodată, anterior dezlegării date prin decizia menţionată, că instanţa supremă are o soluţie jurisprudenţială unitară şi constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acţiunii în revendicare formulate ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru contra României, 2005).

Tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în egală măsură, că simpla pretenţie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective” (cauza Păduraru contra României, 2005, Cauzele Constandache, Lungoci sau Palmaru contra României).

Conchizând, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. ca fiind „concret şi efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor entităţi publice nu are nicio relevanţă câtă vreme nu s-a dovedit că partea beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii.

Pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislaţia naţională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obţinerea recunoaşterii celor susţinute.

Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în regimul trecut, în condiţiile unei legi speciale (Legea nr. 10/2001), lege de care reclamanţii nu au înţeles a uza, respectiv nu au întreprins niciun demers judiciar sau extrajudiciar până în anul 2010, aflându-se într-o stare de totală pasivitate.

   Pentru considerentele expuse, în baza art.26 Cod proc.civilă seva respinge apelul reclamanţilor ca nefondat.         

Decizia civilă nr. 318/C/01.06.2011

Dosar nr. 16743/118/2010

Judecător redactor Mihaela Popoacă