Art. 11 din Legea nr. 10/2001 are caracterul unei norme juridice
speciale reparatorii a cărei aplicare se impune ca prioritară în raport cu
prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, normă juridică generală, pentru
toate exproprierile care au avut loc în perioada 6 martie 1945-22 decembrie
1989, acordarea măsurilor reparatorii fiind posibilă în cadrul procedurii
speciale reglementate de lege, nicidecum pe calea unei acţiuni directe în
justiţie.
Susţinerea referitoare la faptul că persoana interesată poate să aleagă
între cele două acţiuni, una bazată pe Legea nr. 10/2001, iar alta bazată pe
dispoziţiile Legii nr. 33/1994, pentru a obţine despăgubiri pentru imobilele
preluate de stat în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, nu este
intemeiată. În primul rând pentru că un drept subiectiv cum este dreptul de
proprietate nu poate fi ocrotit în acelaşi timp şi direct prin două acţiuni
distincte. Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste nicio acţiune întemeiată pe
Legea nr. 33/1994 pentru obţinerea unor despăgubiri pentru imobilele
expropriate, odată cu intrarea ei în vigoare pentru că, instituind obligaţia
efectuării procedurii administrative directe contra unităţii deţinătoare,
exclude ideea unui „cumul” de acţiuni.
După intrarea în vigoare a Legii nr.
10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii
un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub
protecţia art. 1 din Protocolul I la
C.E.D.O. ca fiind „concret şi efectiv”, iar în cauză,
faptul că bunul se află în posesia unor entităţi publice nu are nicio relevanţă
câtă vreme nu s-a dovedit că partea beneficia de un bun sau cel puţin de o
speranţă legitimă la data promovării acţiunii.
Art. 11 din Legea nr. 10/2001
Art. 35 din Legea nr. 33/1994
Decizia nr. 53/2007 a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie
Reclamanţii D.I.D., I.M. şi M.V., în contradictoriu cu
pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Apărării
Naţionale, Consiliul Local al Municipiului Constanţa prin Primar şi Primarul
Municipiului Constanţa, au solicitat obligarea pârâţilor să-i despăgubească pe
reclamanţi cu o valoare reprezentând echivalentul imobilului teren situat în
Constanţa, B-dul M. nr.98, respectiv 13.500.000 lei.
De asemenea au solicitat obligarea
pârâţilor şi la plata sumei de 200.000 euro reprezentând beneficiu nerealizat.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au
arătat că terenul situat în b-dul M. nr.98, în suprafaţă de 240 mp şi 30 mp
reprezentând drept de servitute, a fost achiziţionat de autorii lor, D.I. şi D.I.
în baza contractului de vânzare-cumpărareîncheiat la data de 30.12.1946.
Au mai susţinut că terenul respectiv
apare în evidenţele statului pârât, ca fiind expropriat în conformitate cu
Decretul nr.208/22.11.1951 astfel cum rezultă din adresa nr.7045SRP/30.10.2009
a Direcţiei Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, dar şi ca fiind confiscat,
astfel cum rezultă din Hotărârea nr.2653/24.09.1958 a Tribunalului Oraşului
Constanţa. Pentru acest teren, trecut în proprietatea statului în mod nelegal
nu s-a primit nici o justă şi prealabilă despăgubire.
S-a mai arătat că dispoziţiile art.26
din Legea nr.33/1994 sunt aplicabile şi pentru imobilele expropriate anterior
intrării în vigoare a acestei legi, conform Deciziei VI din 27.09.1999 a Curţii
Supreme de Justiţie – Secţiile Unite.
În drept s-au invocat disp. art.26 din
Legea nr.33/1994 şi art.480 C.civ.Pentru
dovedirea pretenţiilor formulate, au solicitat administrarea probei cu
înscrisuri, interogatoriul pârâţilor, proba testimonială proba cu expertiză.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul
Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea
acţiunii ca nefondată având în vedere următoarele:
Pentru terenul în litigiu, reclamanţii
au mai formulat cereri în instanţă, respectiv o cerere întemeiată pe disp.
art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 ce face obiectul dosarului nr.4270/118/2010
şi o cerere întemeiată pe disp. art.480 C.civ., ce face obiectul dosarului
nr.4259/118/2010, suspendat în temeiul art.244 al.1 C.p.c până la soluţionarea
irevocabilă a cauzei înregistrată sub nr.4270/118/2010.
Dispoziţiile Legii nr.33/1994, pe care
reclamanţii îşi întemeiază acţiunea, nu sunt aplicabile în prezenta cauză,
acestea sunt aplicabile în situaţia bunurilor expropriate după intrarea în
vigoare a legii, pentru bunurile confiscate anterior intrării în vigoare a
Legii nr.33/1994 fiind aplicabile dispoziţiile Legii nr.10/2001, susţine
pârâtul, aceste concluzii desprinzându-se şi din Decizia nr.53/2007 a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Ceilalţi pârâţi nu au formulat
întâmpinare.
La
termenul de judecată din 10.02.2011, instanţa din oficiu, a invocat excepţia
inadmisibilităţii acţiunii, faţă de prevederile Legii nr.10/2001, excepţie pe
care a analizt-o mai înainte de cercetarea fondului, astfel cum prevăd
dispoziţiile art.137 al.1 Cod proc.civilă.
Prin
sentinţa civilă nr.679 din 10.02.2011 Tribunalul Constanţa a admisexcepţia inadmisibilităţii acţiunii
reclamanţilor şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă,
că la data sesizării instanţei de judecată–17.11.2010– Legea nr.10/2001 era în
vigoare, iar această lege, având un caracter special, exclude utilizarea
acţiunii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr.33/1994 pentru redobândirea în
natură sau echivalent – a imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945
– 22 decembrie 1989. În raport de Legea nr.33/1994, cadrul juridic general în
materia exproprierii, Legea nr.10/2001 este o reglementare specială cu caracter
reparatoriu, având ca obiect toate imobilele preluate abuziv de stat inclusiv prin
expropriere, fiind de imediată aplicare, sens în care a statuat şi Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie prin Decizia LII(53)/2007 pronunţată într-un recurs în
interesul legii.
Împotriva acestei sentinţe în
termenlegal au declarat apel reclamanţii
D.I.D., I.M. şi M.V. care au
criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul modalităţii de
soluţionare a excepţieiinadmisibilităţii acţiunii lor întemeiate pe dispoziţiile art.26 din
Legea nr.33/1994 şi art.481 Cod civil.
Apelanţii reclamanţi au susţinut că prima
instanţă a respins ca inadmisibilă acţiunea lor în mod greşit, prin raportare
la dispoziţiile art.35 din Legea nr.33/1994, în condiţiile în care ei au
invocat ca temei legal dispoziţiile art.26 din Legea nr.33/1994.
Apreciază că şi în raport de
dispoziţiile art.35 din Legea nr.33/1994, acţiunea era admisibilă, prin decizia
nr.VI/27.09.1999 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuând într-un recurs în
interesul legii că „Dispoziţiile art.35 din Legea nr.33/1994privind exproprierea pentru cauză de
utilitate publică sunt aplicabile şi în cazul cererilor
având ca obiect retrocedarea unor imobile expropriate anterior intrării în
vigoare a legii, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii.”
Cum
în prezent terenul este liber, apreciază apelanţii că este posibilă restituirea
acestuia sau acordarea de despăgubiri reprezentând valoarea de circulaţie a
imobilului, cum de altfel au precizat prin cererea de chemare în judecată, sens
în care invocă decizii de speţă pronunţate atât de Curtea de Apel Constanţa (decizia
nr.154/3.01.2009), cât şi de alte instanţe (decizia nr.326/A/24.11.2008
pronunţată de Curtea de Apel Cluj).
Intimaţii nu au depus întâmpinare.
Analizând legalitatea hotărârii
Tribunalului Constanţa în raport de criticile reclamanţilor, Curtea va respinge
ca nefondat apelul pentru următoarele considerente:
Tribunalul Constanţa a reţinut
în mod judicios că acţiunea reclamanţilor este o acţiune întemeiată pe
dispoziţiile Legii nr.33/1994, art.26 coroborat cu art.35, reclamanţii
solicitând exclusiv acordarea de despăgubiri echivalente cu valoarea de
circulaţie a terenului situat în Constanţa, B-dul. M. nr.98, în legătură cu
care au afirmat că a fost expropriat în mod abuziv de la autorii lor, fără
plata unei despăgubiri, iar ulterior exproprierii nu au fost realizate lucrări
de utilitate publică, terenul fiind liber de construcţii şi în prezent.
Problema
supusă dezbaterii instanţei prin prezentul apel este aceea a raportului dintre
Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie în cazul imobilelor preluate
abuziv de stat şi Legea nr. 33/1994, ca lege generală în materia
exproprierii,invocată de reclamanţi ca
temei al cererii de restituire, prin echivalent bănesc, a imobilului expropriat
de la autorul lor în anul 1965.
Este
adevărat că prin Decizia nr. VI din 27 septembrie 1999 pronunţată de Curtea
Supremă de Justiţie în Secţiile Unite în cadrul unui recurs în interesul legii,
s-a statuat în sensul că, dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt aplicabileşi în cazul cererilor având ca obiect
retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a
aceste legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii.
Ulterior
pronunţării acestei decizii a fost adoptată Legea nr. 10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22
decembrie 1989, care, în art. 11, instituie reguli speciale pentru restituirea
imobilelor expropriate, în perioada de referinţă a legii.
Dispoziţiile textului legal mai sus menţionat se aplică în toate
cazurile de expropriere, fără a distinge după cum aceasta a fost făcută cu
titlul valabil ori fără titlu valabil, indiferent dacă s-au plătit sau nu
despăgubirile expropriaţilor, fără relevanţă dacă exproprierea a privit numai
terenurile sau numai construcţiile, esenţială rămânând dovedirea faptului că
preluarea a intervenitca urmare a unei
exproprieri, dispusă ca atare în baza unui act normativ generic sau individual.
Dispoziţiile art.11 din Legea nr.10/2001 se aplică imobilelor
expropriate chiar dacă lucrările pentru care a fost dispusă această măsurănu s-au finalizat nici până la data intrării
în vigoare a legii, cu consecinţa ca măsura restituirii în natură este permisă
în măsura nefinalizării exproprierii. Sunt vizate toate acele imobile a căror
situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării în
vigoare a Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind
exproprierile pentru cauză de utilitate publică, ale cărei dispoziţii sunt în
continuare active pentru exproprierile realizate după intrarea în vigoare a
acestei legi.
Art. 11 din
Legea nr. 10/2001 are caracterul unei norme juridice speciale reparatorii a
cărei aplicare se impune ca prioritară în raport cu prevederile art. 35 din
Legea nr. 33/1994, normă juridică generală, pentru toate exproprierile care au
avut loc în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, acordarea măsurilor
reparatorii fiind posibilă în cadrul procedurii speciale reglementate de lege,
nicidecum pe calea unei acţiuni directe în justiţie.
Susţinerea
apelanţilor reclamanţi, în sensul că persoana interesată poate să aleagă între
cele două acţiuni, una întemeiată pe Legea nr. 10/2001, iar alta întemeiată pe
dispoziţiile Legii nr. 33/1994, pentru a obţine despăgubiripentru imobilele preluate de stat în perioada
6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu poate fi primită. În primul rând pentru
că un drept subiectiv cum este dreptul de proprietate nu poate fi ocrotit în
acelaşi timp şi direct prin două acţiuni distincte. Legea nr. 10/2001 nu lasă
să subziste nicio acţiune întemeiată pe Legea nr. 33/1994 pentru obţinerea unor
despăgubiri pentru imobilele expropriate, odată cu intrarea ei în vigoare
pentru că, instituind obligaţia efectuării procedurii administrative directe
contra unităţii deţinătoare, exclude ideea unui „cumul” de acţiuni.
În acest
sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, printr-o decizie pronunţată în
temeiul art.329 Cod procedură civilă - hotărâre obligatorie pentru instanţele
judecătoreşti - a statuat că „Dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994
privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în
sensul că, aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect
imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, introduse
după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.” (Decizia nr.53/2007 a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie).
O atare
interpretare este impusă şi de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2)
din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia, potrivit căreia „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv
cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii
proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unei legi speciale
de reparaţii”.
În acord cu
soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României privind domeniul de
aplicare a Legii nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2)
din Legea nr. 213/1998, această lege reparatorie constituie dreptul comun în
materia retrocedării în natură, sau în echivalent, a imobilelor preluate de
stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,
inclusiv a imobilelor expropriate.
Instanţa nu
poate reţine nici critica referitoare la încălcarea dreptului reclamanţilor de
acces la justiţie prin refuzul de a li se primi cererea de restituire, prin
echivalent, a imobilului expropriat de la autorul lor, pe calea Legii nr.
33/1994. Aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia
civilă nr. 33/2008 pronunţată în recursul în interesul legii, dreptul la un
tribunal consacrat de art. 6 din C.E.D.O. nu este un drept absolut, Curtea
Europeană a Drepturilor Omuluistatuând
că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în
această materie de o anumită marjă de apreciere.
„În România,
legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele
care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi
măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.
Faptul că
acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii
unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea acelor
persoanede dreptul la un tribunal,
pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura
administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art.26), căreia i
se conferă o jurisdicţie deplină”.
Câtă vreme
persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc
toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv
refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării,
este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Adoptarea
unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa
imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare (Legea nr. 33/1994), nu
încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în carecalea oferită de legea specială pentru
valorificarea dreptului pretins este efectivă.
Ori, în
privinţa accesului efectiv, reclamanţii nu au pretins că, deşi au folosit
procedura administrativă notificând unitatea deţinătoare, a fost lăsată
nesoluţionată cererea lor,arătând pur
şi simplu că a ales calea Legii nr. 33/1994 prin voinţă proprie, fără să
utilizeze procedura legii speciale.
Articolul 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane
„dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze
orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile (cauzele
Ad’t Mouhoub contra Franţei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam
II de Lichtenstein contra Germaniei).
Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că
acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că
statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În acelaşi timp, instanţa de contencios european a
statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi
anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi
de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Ori, legiuitorul român a adoptat un act normativ
special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere
să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele
preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în
natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii
procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu
conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva
dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea
contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină,
după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile
care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei
juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform deciziei nr.
XX/19.03.2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul
la justiţie.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul
comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare,
nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea
specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Ori, aşa cum s-a arătat, reclamanţii puteau obţine
măsuri reparatorii pentru imobil dacă formulau notificare în termen legal, cel
prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate,
dar şi preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză
o are unitatea administrativ-teritorială, ceea ce în contextul Legii nr.
10/2001, se suprapune noţiunii de unitate deţinătoare.
A considera că după intrarea în vigoare a Legii nr.
10/2001 orice acţiune întemeiată pe Legea nr.33/1994 este admisibilă, pentru că
în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiţie prevăzut de
art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din C.E.D.O., echivalează cu o
eronată interpretare a principiilor de drept, dar şi ajurisprudenţei instanţei supreme şi a Curţii
Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor
limitări implicit admise în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă.
Astfel, într-o cauză intentată împotriva Cehiei, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a apreciat că nu se poate reproşa instanţei naţionale că a acordat
prevalenţă legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale
Codului civil, chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate (Ivo
Bartonek şi Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, 15574/04 şi 13803/05 din
3 iunie 2008).
Dezlegarea dată în temeiul art.329 alin. 3 Cod
procedură civilă prin decizia nr. 33/2008 şi decizia nr.53/2007 a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite exprimă în realitate opinia că intrarea
în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni pe dreptul
comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situaţia
în care se relevă existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei, ,,recunoscut
anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul I al Convenţiei”..
Din acest punct de vedere, sunt eronate şi lipsite de
fundament juridic susţinerile apelanţilor reclamanţi conform cărora persoana
care invocă deposedarea abuzivă de către stat şi care nu a urmat procedura
reglementată de Legea nr. 10/2001, ar putea solicita restituirea bunului
preluat pe calea acţiunii întemeiată pe dreptul comun(Legea nr.33/1994),chiar după intrarea în vigoare a noii legi,
cu condiţia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori
securităţii raporturilor juridice, nefiind permisă încălcarea prin simpla
voinţă a petiţionarului a principiilor de drept enunţate.
Astfel fiind, nicio persoană nu se mai poate legitima
ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei
de 14.02.2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 Cod civil) şi Legea
nr.33/1994, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie
1945–22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul
dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ori nu poate invoca existenţa
unei speranţe legitime în legătură cu acesta.
Noţiunea de „bun” nu are accepţiunea înţeleasă de
reclamanţi, anume, obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie
sferei drepturilor recunoscute reclamanţilor anterior intrării în vigoare a
Legii nr. 10/2001 – o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului
ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, recunoaşterea
dreptului la plata unor despăgubiri neexecutate, etc. În acest sens, C.E.D.O. a
reţinut în Cauza pilot Atanasiu ş.a. contra României, Hotărârea din 12
octombrie 2010 „existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane
fiinţează manifest fără nicio îndoială, dacă printr-o hotărâre definitivă şi
executorie, jurisdicţiile au recunoscut
acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în
mod expres restituirea bunului” (paragraful 140). În consecinţă, curtea
apreciază că, transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din
Protocolul 1 la Convenţie
a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii
naţionalizării, „se subordonează
îndeplinirii de către partea interesată, a cerinţelor legale din cadrul
procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs
prevăzute de aceste legi” (paragraful 142).
În egală măsură, reclamanţii nu aveau „o speranţă
legitimă” în legătură cu recunoaşterea dreptului lor, câtă vreme decizia nr.
53/2007 pronunţată în Secţiile Unite tranşează situaţiile în care, după
intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea fondată pe dispoziţiile Legii
nr.33/1994 mai poate justifica un demers în faţa instanţelor naţionale pentru
aceste imobile,asigurându-se, în
contextul dat de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, premisele unei
jurisprudenţe unitare în acest sens. C.E.D.O. a remarcat, totodată, anterior dezlegării
date prin decizia menţionată, că instanţa supremă are o soluţie
jurisprudenţială unitară şi constantă în legătură cu inadmisibilitatea de
principiu a acţiunii în revendicare formulate ulterior apariţiei Legii nr.
10/2001 (cauza Păduraru contra României, 2005).
Tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat,
în egală măsură, că simpla pretenţie vizând restituirea unui imobil preluat de
stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei
speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective” (cauza Păduraru contra României, 2005, Cauzele
Constandache, Lungoci sau Palmaru contra României).
Conchizând, după intrarea în vigoare a Legii nr.
10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii
un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub
protecţia art. 1 din Protocolul I la
C.E.D.O. ca fiind „concret şi efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor
entităţi publice nu are nicio relevanţă câtă vreme nu s-a dovedit că partea
beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării
acţiunii.
Pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu un
drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislaţia naţională
edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului
substanţial, cât şi a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obţinerea
recunoaşterii celor susţinute.
Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii
pentru imobilele preluate în regimul trecut, în condiţiile unei legi speciale
(Legea nr. 10/2001), lege de care reclamanţii nu au înţeles a uza, respectiv nu
au întreprins niciun demers judiciar sau extrajudiciar până în anul 2010,
aflându-se într-o stare de totală pasivitate.
Pentru
considerentele expuse, în baza art.26 Cod proc.civilă seva respinge apelul
reclamanţilor ca nefondat.