5. Acţiune în restituire imobil notificat conform Legii nr. 10/2001. Lipsa răspunsului la notificare. Admisibilitatea cererii. Modalitate de despăgubire a reclamantului pentru imobilul notificat şi imposibil de restituit în natură.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că reglementarea unei proceduri speciale de reparare a prejudiciilor cauzate foştilor proprietari şi aplicarea ei cu prioritate în raport de acţiunea de drept comun pentru restituirea acestor imobile nu reprezintă prin ea însăşi o problemă din perspectiva Convenţiei, dacă „în circumstanţele concrete ale speţei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, apare drept o cale de drept efectivă, revenindu-i instanţei de judecată obligaţia de a certifica acest aspect (Cauza Faimblat împotriva României, hotărârea din 13 ianuarie 2009, pct. 33 şi 34) publicată în Monitorul Oficial al României nr. 141/6 martie 2009).

Ori, în speţă, comportamentul organelor administrative implicate în desfăşurarea procedurii Legii nr. 10/2001, care nu şi-au îndeplinit obligaţia de a pronunţa o decizie în termenul legal de 60 de zile, au pus sub semnul îndoielii eficienţa mecanismului administrativ reglementat de Legea nr. 10/2001, situaţie în care nu se poate interzice accesul reclamantei la instanţă pentru a analiza şi cenzura comportamentul autorităţilor statului şi pentru a se sancţiona lentoarea de care acestea au dat dovadă în soluţionarea pretenţiilor reclamantei.

Prin cererea înregistrată iniţial sub nr. 5694/118/2007 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanta F.(B.) I., prin mandatar I.M., a chemat în judecată pe pe pârâta SC M. SRL pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligată să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în mun. Constanța, str. S. nr.9 - fost M. nr.11, compus din teren în suprafață de 1167,15 mp, precum și construcția edificată pe acesta.

În motivare, a arătat că autorul F.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului menționat, compus din teren și clădire-două prăvălii la parter și un apartament la etaj-prin actul de partaj voluntar nr.64621/24.10.1932 transcris la Grefa Tribunalului Constanța sub nr.5535/25.11.1932. Imobilul a fost naționalizat abuziv prin Decretul nr.92/1950, figurând la poz.2690 – F.M. și A.

A susținut reclamanta că, deși a formulat notificare în procedura Legii nr.10/2001, nici până în prezent nu a primit un răspuns, imobilul său fiind înstrăinat în mod fraudulos de către municipiul Constanța către un terț.

Prin metoda comparării titlurilor, urmează a se constata că titlul său este preferabil, provenind de la verus dominus, este mai vechi și este primul transcris. Titlul pârâtei provine de la un non dominus, fiind încălcat principiul general de drept nemo dat quod non habet.

În drept, a invocat disp. art.480-487 Cod civil și jurisprudența CEDO relevantă în materie (respectiv Cauzele Străin, Porțeanu, Barbu, Pădurar vs. România).

Pârâta S.C. M. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun în raport de procedura specială prevăzută de Legea nr.10/2001, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei motivat de faptul că acțiunea a fost introdusă numai de unul dintre coindivizari și excepția lipsei calității procesuale pasive dedusă din lipsa de identitate a imobilului teren și construcție revendicat cu cel deținut de societate.

Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, susținând că este terț achizitor de bună credință, cu titlu particular și oneros, de la un proprietar aparent care face acte de înstrăinare. Cunoscută ca jurisprudența proprietarului aparent, a principiilor ocrotirii bunei-credințe, a echității și utilității sociale și a validității aparenței în drept, ca excepție de la principiul restitutio in integrum și consacrată și prin disp. art.45 din Legea nr.10/2001, situația faptică încadrată juridic duce la respingerea acțiunii în revendicare.

I. Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile formulate de pârâtul Statul Român, Curtea reţine următoarele:

Criticile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa ce vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii reclamantei se reţin a fi nefondate, instanţa de fond stabilind în mod judicios că excepţia este nefondată, considerentele reţinute în motivarea soluţiei primei instanţe comportând precizări ce se vor suplini de instanţa de apel.

Reclamanta F.(B.)I. a deschis procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 prin notificarea nr. 298/14.02.2002, înregistrată la B.E.J. D.V., cu privire la imobilele situate în Constanţa, bulevardul T. nr. 12 şi M. nr. 11, şi adresată unităţii deţinătoare, Municipiul Constanţa, cererea acesteia nefiind analizată de persoana juridică notificată, până în prezent.

Constatând refuzul nejustificat al unităţii administrativ teritoriale Municipiul Constanţa, de a soluţiona în termenul legal notificarea sa, reclamanta s-a adresat instanţei de judecată la data de 15.6.2007 ca aceasta să se pronunţe cu privire la temeinicia pretenţiilor sale, restituirea în natură a imobilului din Constanţa, strada Sulmona nr. 9, compus din 1.167,15 mp, înstrăinat de Municipiul Constanţa pârâtei S.C. M. S.R.L. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2153/23.12.2004 de Biroul Notarului Public ca urmare a constatării caracterului abuziv al preluării terenului împreună cu construcţiile (în prezent demolate) conform Decretului nr. 92/1950.

Acţiunea iniţială promovată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii S.C. M. S.R.L. a fost modificată la data de 15.01.2009, după desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare prin extinderea cadrului procesual şi atragerea în proces a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reclamanta solicitând ca în ipoteza în care imobilul nu mai poate fi restituit în natură întrucât bunul a fost înstrăinat, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Constanţa să fie obligat să acorda reclamantei despăgubiri la valoare de circulaţie a imobilului imposibil de restituit în natură.

De regulă, Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie se aplică tuturor situaţiilor în care se constată o preluare abuzivă a imobilului dacă preluarea s-a făcut în perioada de referinţă a legii, respectiv 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.

Aplicarea prioritară a acestei legi, în baza principiului „specialia generalibus derogant” nu exclude însă, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în restituirea imobilului, pentru ca, aşa cum s-a statuat în mod obligatoriu prin Decizia civilă nr. 33/9 iunie 2008 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în concursul dintre Legea nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, ce are ca izvor Codul civil, instanţa este datoare să verifice dacă, în situaţia particulară supusă analizei, aplicarea Legii nr. 10/2001 nu vine în conflict cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului situaţia care impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României prioritatea normei din Convenţie.

Prin Decizia nr. 33/2008 Înalta Curte de Casaţie a reţinut în mod explicit că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, atâta timp cât nu se aduce atingere securităţii circuitului civil şi drepturilor dobândite de terţii de bună-credinţă, căci este posibil ca reclamantul într-o „atare acţiune să se poată prevala de un bun” în sensul art. 1 din Protocolul (1) la C.E.D.O. şi trebuie să i se asigure accesul la instanţă.

Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., noţiunea de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul (1) la Convenţie poate desemna atât „bunuri actuale” cât şi valori patrimoniale, inclusiv în anumite situaţii bine definite, creanţe al căror titular demonstrează că au un temei suficient în legislaţia naţională şi în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a redobândi efectiv dreptul de proprietate (cauza Viaşu contra României, hotărârea din 9 decembrie 2008).

Curtea Europeană a afirmat că atunci când un stat contractant, după ratificarea Convenţiei, inclusiv a Protocolului nr. 1 adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate protejat prin art. 1din Protocolul 1 la C.E.D.O., în cazul persoanelor care îndeplinesc condiţiile de restituire (Cauza Broniowski împotriva Slovaciei (GC) nr. 31443/1993, pct. 125, CEDO -2004-V; cauza Viaşu împotriva României, cererea nr. 7595/2001, hotărârea din 9.12.2008).

Transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie a ”interesului patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi (Cauza pilot Atanasiu şi Alţii împotriva României, cererile nr. 30767/2005 şi nr. 33800/2006, decizia din 12 octombrie 2010, par. 142).

Ori în speţă se constată că reclamanta după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 s-a conformat dispoziţiilor acestei legi speciale de reparare a prejudiciilor cauzate proprietarilor de regimul comunist, prin preluarea abuzivă a bunurilor lor în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi au formulat o notificare cu privire la imobilul situat în Constanţa, strada T. nr. 12 şi M. nr. 11, notificare nesoluţionată până în prezent, la mai bine de 10 ani de la declanşarea procedurii administrative. În această situaţie se constată că în mod întemeiat reclamanta s-a adresat instanţei judecătoreşti pentru realizarea dreptului său şi pentru sancţionarea lentorii autorităţilor administrative în procedura specială a legii nr. 10/2001, soluţie în acord şi cu decizia nr. XX/19.03.2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, conform căreia se conferă instanţei o jurisdicţie deplină de a supune controlului inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării şi de a soluţiona în mod direct pretenţiile reclamantului a cărui notificare nu a fost soluţionată în termenul legal de 60 de zile.

Pentru considerentele expuse, constatându-se că prima instanţă a respins în mod judicios excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantei în restituirea imobilului notificat, va respinge criticile apelanţilor pârâţi ca nefondate.

Apelul formulat de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice se va reţine că este nefondat prin prisma negării calităţii sale procesuale pasive în prezentul litigiu, dar este întemeiat sub aspectul incidenţei normei speciale în legătură cu procedura de acordare a despăgubirilor cuvenite reclamantei.

În apelul formulat pârâtul porneşte simplist de la cerinţa comparării titlurilor persoanelor care pretind acelaşi drept real asupra unui bun, ignorându-se însă că raportul litigios a fost creat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat. Se ignoră de asemenea, faptul că într-o asemenea speţă nu se ridică doar problema titlului celuii mai bine caracterizat, ci a atenuării consecinţelor juridice ale actului nelegal al statului şi a respectării jurisprudenţei CEDO privitoare la existenţa unei reparaţii echitabile, în condiţiile respectării principiului securităţii raporturilor juridice.

În aceste condiţii, cum instanţa de fond a constatat că (prin Decretul nr. 92/1960) autorul reclamantei a pierdut în mod nelegal şi fără o justă despăgubire dreptul de proprietate asupra bunurilor ce au făcut obiectul notificării şi ulterior al acţiunii în restituire, aspect necontestat de apelant, se ridică problema prevalenţei dreptului subiectiv afirmat, dar şi a existenţei speranţei legitime a acesteia de redobândire a bunului în materialitatea lui sau a unei despăgubiri echitabile.

Se reţine că Statul Român nu se poate prevala pentru a-şi nega lipsa calităţii procesuale pasive într-un astfel de litigiu, pe împrejurarea că prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul său în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale bunurile preluate fără titlu valabil de la adevăraţii proprietari în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi ulterior a dispus tot prin acte normative cu privire la vânzarea lor. (În fine, tot Statul prin autoritatea legiuitoare executivă a tranşat şi chestiunea terenurilor aferente activelor aflate în patrimoniul societăţii comerciale în temeiul Legii nr. 15/1990, şi vânzarea lor în cadrul procedurii de privatizare a acestor societăţi comerciale conform O.G. nr. 88/1997 şi H.G. nr. 577/2002 (în speţă se reţine că restaurantul „P” a constituit un activ al S.C. E. S.A., societate comercială constituită conform Legii nr. 15/1990 prin transformarea unei întreprinderi de stat în societate comercială şi a fost înstrăinat în procesul de privatizare al acestei societăţi comerciale către S.C. M. S.R.L. Constanţa).

Terenul aferent acestui activ, în suprafaţă de 1.167 mp din strada S. nr. 9, notificat de reclamantă, transferat de stat din patrimoniul său în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale în temeiul Legii nr. 18/1991, transfer confirmat prin Legea nr. 2131998, a fost înstrăinat de unitatea administrativ teritorială proprietarului activului conform legislaţiei în vigoare la data vânzării.

Rezultă din cele ce preced că Statul Român – prin acte normative adoptate a dispus de aceste bunuri în întregul lor, atât cu privire la construcţii (care au fost demolate) cât şi cu privire la terenul aferent acestora astfel încât rezultă cu evidenţă că Statul Român este singurul răspunzător pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin preluarea abuzivă a bunului şi apoi transmiterea lui, prin act normativ către Municipiul Constanţa şi ulterior către proprietarul activului (Restaurant „P”) – S.C. M. S.R.L.

Evidenţierea în patrimoniul Municipiului Constanţa a terenului aferent construcţiilor preluate de la reclamant şi ulterior demolate nu poate angaja răspunderea unităţii administrativ teritoriale faţă de reclamantă cât timp s-a dovedit că aceasta a dispus de teren numai în modalitatea impusă de actele normative invocate, iar statul are la dispoziţie, în măsura îmbogăţirii patrimoniului unităţii administrativ teritorială a acţio de im rem verso, cerere ce nu a fost formulată însă în prezentul litigiu.

Se reţine prin urmare că, în condiţiile în care statul – privit însă ca un „întreg”, un ansamblu organic articulat al autorităţilor publice „ nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în ceea ce priveşte problema de interes general pe care o constituie vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naţionalizare”. (Cauza Păduraru contra României, cauza Suciu Werle contra România) acesta este răspunzător de indemnizarea reclamantei pentru prejudiciul suferit urmare a preluării abuzive a imobilelor preluate de la autorul reclamantei, şi demolate), respectiv înstrăinate unor terţi.

Pentru considerentele expuse se va respinge ca nefondată critica apelantului pârât ce vizează greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

În ceea ce priveşte critica referitoare la obligarea Statului Român la plata valorii de circulaţie a imobilului revendicat şi incidenţa în speţă a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Curtea constată că această critică este fondată şi urmează a fi admisă pentru următoarele considerente:

Este real că reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 1.167 mp situat în Constanţa, strada S. nr. 9, acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 Cod civil.

În acelaşi timp instanţa constată că reclamanta a urmat şi procedura Legii nr. 10/2001, în vederea restituirii aceluiaşi imobil, iar în contextul în care nu au primit nici un răspuns într-un interval de 5 ani de la data notificării, s-au adresat instanţei de judecată, pentru realizarea dreptului său şi sancţionarea Statului, care prin autorităţile sale publice, nu a reacţionat în timp util pentru repararea prejudiciului reclamantei, cauza prin privarea autorului său de proprietate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Finalitatea urmărită de reclamantă în ambele proceduri a fost aceea de a redobândi bunurile preluate de la autorii săi, în principal în natură, iar în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu mai este posibilă, prin echivalent.

În speţă, în mod judicios, Tribunalul Constanţa a reţinut că restituirea în natură a imobilului notificat nu mai este posibilă, însă soluţia de obligare a statului la plata contravalorii imobilului se reţine că este contrară prin dispoziţiile legii speciale – Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Trimiterea la procedura legilor speciale de reparaţie pentru obţinerea echivalentului valoric al bunurilor reclamantei este în concordanţă cu practica C.E.D.O. care, în cauza Ivo Bartonek şi Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe (nr. 15573/2004 şi nr. 13803/2005 din 3 iunie 2008) a statuat că „nu se poate reproşa instanţei internaţionale că a acordat prevalenţă legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate”.

Pentru plata despăgubirilor băneşti stabilită în cadrul procedurilor de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat a fost reglementat un sistem unitar de evaluare şi acordare prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente. S-a încercat prin acest cadru normativ crearea unui cadrul unic – legal şi instituţional – în care să se soluţioneze toate situaţiile în care imobilele confiscate de stat nu mai puteau fi restituite în natură şi s-a stabilit o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate.

Concluzia care se impune din analiza art. 1 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005 este că pentru toate imobilele preluate de statul comunist – terenuri (în intravilan sau extravilan) ori construcţii –, indiferent dacă epoca preluării s-a indicat expres (ex.: 6.03.1945–22.12.1989 în Legea nr. 10/2001, O.U.G. nr. 83/1999 sau O.U.G. nr. 94/2000) sau generic („aduse sau preluate de C.A.P.” – Legea nr. 18/1991), fără distincţie dacă s-au confiscat de la persoane fizice (Legea nr. 10/2001) sau juridice, oricare ar fi fost forma de organizare (societate comercială, partid politic, persoană juridică fără scop lucrativ – Legea nr. 10/2001, cult religios sau organizaţii ale comunităţilor naţionale – O.U.G. nr. 94/2000 şi respectiv O.U.G. nr. 83/1999), deci pentru toate imobilele preluate de regimul de dinainte de 22.12.1989 care nu se pot restitui în natură legea prevede o singură alternativă: despăgubiri în temeiul legii speciale.

După cum a afirmat C.E.D.O. în numeroase cazuri (ex.: cauza M. Atanasiu ş.a. contra României, par. 169–177), în situaţia unor modificări fundamentale ale sistemului unei ţări, precum cele pe care le reprezintă tranziţia de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare şi reforma structurii politice, juridice şi economice a statului, adoptarea unor legi economice şi sociale pe scară largă în materie de restituire de proprietăţi, nu poate asigura o dreptate completă în faţa varietăţii de situaţii în care se află numeroasele persoane în cauză.

Curtea Europeană a recunoscut că statul are dreptul de a expropria bunuri – inclusiv orice drepturi la despăgubire consfinţite de lege – şi de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative, amintind că ceea ce prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie „în mod rezonabil în raport” cu valoarea bunului şi că doar o lipsă totală de despăgubire este considerată ca incompatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1.

De aceea, cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, o compensaţie parţială justificată de obiective legitime „de utilitate publică”, precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială putând milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piaţă integrală.

Or, aplicarea acestor principii la situaţia concretă a reclamantei impune concluzia că acordarea de despăgubiri în temeiul legii speciale în locul despăgubirilor băneşti nu constituie o nouă nedreptate disproporţionată, în condiţiile în care este justificată de reforma radicală a sistemului politic şi economic din România şi de situaţia finanţelor tării.

Mai mult, în cauza citată (par. 223–224), curtea a observat că, în faţa multitudinii procedurilor de restituire, autorităţile române au reacţionat prin adoptarea Legii nr. 247/2005 care a stabilit o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate; această unificare, care merge în direcţia bună prin faptul că implementează proceduri simplificate, ar fi eficientă dacă autorităţile competente, şi în special Comisia Centrală, ar fi dotate cu mijloace umane şi materiale corespunzătoare nivelului sarcinilor ce trebuie îndeplinite.

De aceea, reţinând că însăşi Curtea Europeană a considerat Legea nr. 247/2005 drept un act de aplicabilitate generală tuturor imobilelor revendicate, se consideră că acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 247/2005 este o măsură corespunzătoare satisfacerii dreptului de proprietate ce a aparţinut autorilor reclamantei.

Soluţia este conformă şi cu jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia civilă nr. 6008/11.11.2010 pronunţată în dosarul nr. 13966/3/2008), care a statuat că în condiţiile de modificare a jurisprudenţei C.E.D.O. în materia respectării dreptului de proprietate reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. – prin Cauza Pilot Atanasiu contra României, „proprietarul care nu deţine <un bun actual> nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială”.

II. În ceea ce priveşte apelul reclamantei, Curtea constată întemeiate criticile ce vizează greşita stabilire a întinderii terenului pentru care reclamanta e îndreptăţită la despăgubiri.

Apelul este o cale de atac devolutivă ce duce la rejudecarea pricinii în fond. Problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel, care va statua atât în fapt cât şi în drept. Efectul devolutiv al apelului constă în posibilitatea pe care o au părţile de a supune judecăţii în apel, litigiul dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt şi de drept ce au fost ridicate în prima instanţă.

Efectul devolutiv nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt şi de drept care s-au pus înaintea primei instanţe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de către apelant. Aşadar, efectul devolutiv poate fi limitat prin voinţa apelantului care poate relua pretenţiile sale din prima instanţă în totalitate sau numai parţial. În stabilirea întinderii devoluţiunii, trebuie ca instanţa de apel să se raporteze nu numai la cererea de apel, ci şi la întâmpinarea pârâtului.

Se contată în raport de criticile apelantei reclamante că apelul promovat de aceasta a implicat numai o devoluţiune parţială a procesului derulat în faţa instanţei de fond, reclamanta neînţelegând să supună controlului judiciar toate problemele de drept dezbătute în faţa primei instanţe, ci numai problema ce viza întinderea terenului notificat de reclamantă – 1.167 mp situat în prezent în Constanţa, strada Sulmona nr. 9.

Prin acţiunea dedusă judecăţii şi înregistrată iniţial sub nr. 5694/118/2007 reclamanta a solicitat obligarea pârâtei S.C. M. S.R.L. să îi restituie în natură imobilul situat în Constanţa, strada S. nr. 9, compus din 1167,15 mp şi construcţia edificată pe acest teren apreciind că titlul pe care îl opune pârâta este mai bine caracterizat.

Reclamanta s-a legitimat ca proprietară a imobilului revendicat în temeiul actului de partaj voluntar nr. 64621/24.10.1932, act prin care autorilor săi – A.F., N/N/Colonel C.P. – C. şi A.E.L., le-au revenit în proprietate în indiviziune mai multe imobile, între care imobilul situat în Constanţa, strada M. nr. 11 şi din strada T. nr. 12 (în prezent la aceeaşi adresă – S. nr. 9), imobile ce au făcut şi obiectul notificării nr. 298/14.02.2002 înregistrată la B.E.J. D.V. şi înaintată unităţii deţinătoare - Municipiul Constanţa.

După preluarea acestor imobile, prin Decretul de naţionalizare nr. 92/1950, construcţiile existente pe cele două loturi de teren au fost demolate, terenul a devenit un lot unitar pe care s-a realizat Restaurantul şi Terasa „P”, bunul fiind înregistrat la o singură adresă, respectiv în Constanţa, strada S. nr. 9, şi a fost înstrăinat în procesul de privatizare a S.C. E. S.A. Constanţa către pârâta S.C. M. S.R.L., conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 1382/31.08.1999 (construcţia) şi respectiv nr. 2153/2004 (terenul).

Din foile de date pentru cartea funciară rezultă că imobilul din Constanţa, strada M. nr. 11 (cu deschidere şi pe strada T.) a constituit careul 135, lotul 16 format din 320 mp teren, locuinţă şi prăvălii - cartea funciară nr. 282/1940 iar în ceea ce priveşte imobilul din Constanţa, strada C. colţ cu T. nr. 14, careul 135 lotul nr. 1, acesta se compunea din casă şi 823 mp teren.

Din expertiza efectuată în dosar şi din adresele nr. 28778/03.05.2006 şi nr. 40275/14.04.2008 ale Municipiului Constanţa ambele imobile figurează în prezent la o singură adresă – Constanţa, strada S. nr. 9, adresa indicată de reclamantă în acţiunea de chemare în judecată

Mai mult se reţine că la termenul de judecată din 30.11.2010 în faţa Tribunalului Constanţa, prin notele depuse la dosar, reclamanta a precizat că imobilul revendicat în prezenta cauză se compune din 3 loturi identificate astfel: lotul din strada C. nr. 14 - 823 mp, conform Cărţii funciare nr. 281/27.09.1940, lotul din strada M. nr. 11, în suprafaţă de 320 mp conform cărţii funciare nr. 282/18.11.1940 şi lotul din strada T. nr. 12, fără carte funciară, în suprafaţă de 120 mp, toate aceste terenuri fiind menţionate în actul de partaj voluntar nr. 5535/25.11.1932 şi au făcut obiectul notificării nr. 298/14.02.2002 formulată conform Legii nr. 10/2001, şi nesoluţionată de unitatea notificată.

Conform dispoziţiilor art. 22 al. (8) din Legea nr. 10/2001 notificarea constituie actul de declanşare a procedurii administrative şi în această calitate cuprinde obligatoriu denumirea şi adresa persoanei notificate, elemente de identificare a imobilului notificat, precum şi valoarea estimativă a acestuia.

În ipoteza în care se solicită restituirea mai multor imobile persoana îndreptăţită va formula câte o notificare pentru fiecare imobil în parte.

În literatura juridică şi jurisprudenţă s-a statuat că dacă totuşi notificare se referă la mai multe imobile, ea trebuie considerată legală, sub rezerva identificării fiecărui imobil vizat în parte, prin indicarea elementelor esenţiale ale bunurilor, respectiv compunerea acestuia, suprafaţa terenurilor/şi sau a clădirilor, adresa la care acestea au figurat la momentul preluării şi respectiv adresa la care acestea figurează în prezent.

Din analiza notificării nr. 298/14.02.2002 rezultă că reclamanta Irina Frenkian Braconier a notificat în temeiul Legii nr. 10/2001 mai multe imobile din Constanţa, imobilul teren şi construcţie situat în Constanţa, strada Tomis nr. 12 şi strada M.

În acţiunea promovată în instanţă (după scurgerea unui termen de 5 ani de la data notificării, şi fără emiterea vreunui răspuns) reclamanta F.B.I. a solicitat instanţei restituirea imobilului din Constanţa, strada S. nr. 9, în suprafaţă de 1167,15 mp şi construcţia edificată pe acesta, imobil notificat conform Legii nr. 10/2001. Se reţine că dacă în notificarea nr. 298/2002 reclamanta a indicat adresele la care figurau cele două loturi de teren la momentul aplicării Decretului nr. 92/1950, în acţiunea formulată la data de 15.06.2007, reclamanta a identificat imobilul a cărei restituire a solicitat-o prin raportare la adresa sa actuală – strada S. nr. 9, fost M. nr. 11, compus din 1.167, 15 mp şi construcţie, bun ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2153/2004 între unitatea notificată Municipiul Constanţa şi pârâta S.C. M. S.R.L.

În raport de aceste considerente Curtea constată că în mod greşit prima instanţă s-a raportat numai la suprafaţa de teren de 320 mp situată în prezent în strada S. nr. 9, în realitate a fost învestită cu cererea de restituire a întregului teren de 1.167, 15 mp, situat în Constanţa, strada Sulmona nr. 9, teren preluat prin Decretul nr. 92/1950 de la autorii reclamantei şi care a figurat la data preluării la adresele din Constanţa, bulevardul T. nr. 12 şi M. nr. 11, aspect reţinut de altfel şi în cadrul expertizei M.V.

Constatând că întregul teren din strada S. nr. 9 este afectat de construcţia Terasei şi Restaurantului „P” şi de trotuarul de acces spre acest imobil, Curtea reţine că nu este posibilă restituirea în natură nici a diferenţei de teren de 823 mp situată în strada S. nr. 9 (fost T. nr. 12), motiv pentru care stabileşte că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii conform Titlului VII din Legea nr.247/2005 şi pentru diferenţa de teren de 823 mp.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 Cod procedură civilă se va admite cererea de aderare la apelul pârâtului Statul Român şi se va schimba în parte hotărârea apelată, în sensul că obligă pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să acorda reclamantei măsuri reparatorii, în condiţiile legii speciale – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi pentru diferenţa de teren de 823 mp situată în prezent în Constanţa, strada S. nr. 9 (fost T. nr. 12), care nu mai poate fi restituită în natură. Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Decizia civilă nr. 374/C/21.09.2011

Dosar nr. 7290/118/2008

Judecător redactor Mihaela Popoacă