Instituţia
retractului litigios reglementată prin art. 1402 Cod civil este definita ca
fiind acea manifestare unilaterală de voinţă prin care debitorul unui drept
litigios transmis de creditor unei alte persoane printr-o cesiune de creanţă cu
titlu oneros, poate să stingă litigiul şi totodată şi obligaţia sa, oferind
cesionarului – care reprezintă noul său creditor, suma cu care el a plătit
efectiv cedentului creanţa respectivă; în aceste condiţii, după încheierea
contractului de vânzare a dreptului litigios, debitorul dreptului în cauză
poate să-l înlăture din proces pe cesionar, prin plata sumei cu care acesta a
cumpărat dreptul litigios.
În
speţă, actul juridic intitulat ,,contract de vânzare-cumpărare de drepturi
litigioase’’ a vizat în mod neechivoc o operaţiune permisă prin prisma
dispoziţiilor art. 1391-1392 Cod civil, părţile urmărind să opereze o
translaţie - asupra cesionarilor - a drepturilor invocate în considerarea
calităţii cedenţilor, de pretinse persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii
pentru acest imobil în contextul dat de Legea nr. 10/2001 (ei fiind şi autorii
notificării făcute anterior); cesionarii urmau să preia şi calitatea procesuală
avută de contestatorii cedenţi în litigiul cu persoana deţinătoare a imobilului
– societatea reclamantă.
Referitor
la posibilitatea translatării calităţii de ,,persoană îndreptăţită’’, astfel
cum este ea definită prin art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, către o terţă
persoană, jurisprudenţa nu reflectă o practică relevantă în prezenta cauză.
Astfel, prin decizia civilă 3562/12.05.2004 a Î.C.C.J.–Secţia civilă s-a pus în
discuţie calitatea de persoană îndreptăţită a persoanei căreia i s-a înstrăinat
bunul mai înainte de intrarea în vigoare a Legii 10/2001, subdobânditorul
neputându-se considera, din perspectiva calităţii de succesor cu titlu
particular, persoană îndreptăţită în sensul dat de art. 3 din lege. Aceeaşi
viziune se regăseşte în decizia 8118/9.10.2009 a Î.C.C.J., care a contestat
succesorului cu titlu particular calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri
reparatorii, chiar dacă acesta (iar nu titularul dreptului vândut) a formulat
notificarea în termenul legal.
Aceste
soluţii jurisprudenţiale nu sunt însă concordante cu situaţia de fapt relevată
în prezenta cauză, întrucât cedenţii F. formulaseră în nume propriu
notificarea, ulterior intervenind cesiunea drepturilor litigioase (litigiul
fiind generat de promovarea de către cedenţi a contestaţiei la decizia dată
notificării lor). Prin cesiunea drepturilor ce fac obiectul raportului
litigios, părţile au consimţit la transmiterea calităţii procesuale dobândite
de cedenţi în favoarea cesionarilor, pentru ca aceştia din urmă să facă
demersurile apreciate ca necesare pentru obţinerea, pe cale judiciară, a
dreptului pretins.
Nu
există aşadar similitudine de situaţii, şi dacă legiuitorul a restrâns, prin
textele art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, sfera persoanelor care puteau
pretinde restituirea în natură sau măsurile reparatorii, la cel deposedat abuziv
şi la moştenitorii legali sau succesorali ai acestuia, nu a stabilit şi o
interdicţie în privinţa încheierii ulterioare a unui contract de vânzare a
drepturilor litigioase de către aceste persoane, în favoarea unor terţi.
Încheierea
acestui contract nu putea urmări sistarea procesului (ca în cazul retractului
litigios), câtă vreme cesionarii au plătit un preţ al cesiunii fără să obţină
şi beneficiul demersului lor, care în speţă se traduce prin analizarea
legitimităţii dreptului invocat de cedenţi prin notificare şi speranţa de a
obţine una dintre măsurile reparatorii la care ar fi fost îndreptăţiţi şi
intimaţii F., în temeiul Legii 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 1256/16 iulie 2010 a Tribunalului
Constanţa a fost respinsă ca nefondată acţiunea reclamantei S.C. M S.A. privind
constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi
litigioase autentificat sub nr. 1198/9.07.2004 încheiat între pârâţii F.C. şi
F.E. ca vânzători şi C.C. şi C.S., ca şi cumpărători ai acestor drepturi.
Prima instanţă a avut în vedere căsocietatea reclamantă este deţinătoarea
imobilului situat în Constanţa, str. V.A., cu privire la care pârâţii F. au
formulat - în temeiul Legii nr.10/2001 - două notificări, una adresată
societăţii, cealaltă Primarului Municipiului Constanţa, prin care s-a solicitat
restituirea integrală a imobilului.
Prin decizia nr.135 din 4.06.2004
reclamanta a respins cererea de restituire în natură a construcţiei,
arătându-se că are calitatea de dobânditor de bună credinţă, având totodată
capital privat. Pârâţii notificatori au formulat contestaţie, cauza fiind
înregistrată sub nr. 1190/36/2007 la Tribunalul Constanţa,
însă în timp ce cauza era pendinte a fost încheiat un contract de
vânzare-cumpărare prin care notificatorii au transmis pârâţilor C.C. şi C.S.
toate drepturile litigioase pretinse în cadrul procedurii reglementate de Legea
nr.10/2001.
Reclamanta a invocat în prezentul litigiu nulitatea
absolută a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, invocând
în esenţă cauza ilicită şi obiectul ilicit al acestui act, prin raportare la
dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în privinţa calităţii de persoane îndreptăţite
la măsuri reparatorii în temeiul legii.
Instanţa de fond a apreciat că nu subzistă însă aceste
critici de nulitate, întrucât vânzarea (cesiunea) de drepturi litigioase este
reglementată de art. 1392 Cod civil şi are ca obiect şansele câştigării sau
pierderii unui proces, indiferent dacă procesul se referă la un drept real sau
de creanţă. Spre deosebire de o vânzare-cumpărare uzuală, a arătat judecătorul
fondului, vânzarea dreptului litigios este un contract aleatoriu, deoarece
părţile nu cunosc existenţa certă a dreptului lor de la momentul realizării
acordului de voinţă, iar vânzătorul nu poate garanta cumpărătorului
recunoaşterea în instanţă a dreptului clamat, prin câştigarea procesului.
S-a arătat că sunt îndeplinite şi în speţă condiţiile
generale de validitate a unei asemenea convenţii şi că în speţă nu se poate
reţine că vânzarea de drepturi litigioase a avut un obiect ilicit, deoarece nu
există nici o dispoziţie legală care să interzică în mod expres înstrăinarea de
către persoanele îndreptăţite (în sensul Legii 10/2001), a drepturilor
litigioase ce derivă din atacarea în instanţă a deciziei/dispoziţiei unităţii
deţinătoare.
Încheierea actelor juridice civile este guvernată de
principiul libertăţii de voinţă, astfel că orice excepţii de la acest principiu
şi orice incapacităţi sau limitări ale circulaţiei unor bunuri sau ale unor
drepturi ale persoanelor în legătură cu anumite bunuri nu pot fi prezumate, ci
explicit prevăzute în lege.
Faptul că legiuitorul a enumerat limitativ categoriile
de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii
nr. 10/2001 nu atrage în mod automat interdicţia pentru aceste persoane de
adispune în timpul vieţii, prin orice
acte juridice (chiar mai înainte de finalizarea procedurii judiciare) cu
privire la drepturile derivate din această lege.
S-a stabilit astfel că obiectul contractului
este legal, există şi este posibil, fiind respectate disp.art.962 cod civil;
acest obiect al convenţiei, tradus în şansele de câştig ale procesului, nu se
confundă cu scopul proiectat de părţi în viitor, respectiv dobândirea dreptului
de proprietate asupra imobilului - obiect material al dreptului pus în discuţie
în faza judiciară a procedurii reglementate de Legea nr.10/2001.
Instanţa de fond a susţinut,
deopotrivă, că în absenţa oricăror probe care să ateste caracterul speculativ
al scopului pentru care s-a încheiat acest contract, scopul evident şi lipsit
de orice echivoc urmărit de părţi a fost acela de a transmite în patrimoniul
cumpărătorilor drepturile litigioase tranzacţionate, vânzătorii urmând a primi
preţul stabilit prin acord.
Au fost
apreciate ca neconcordante cu speţa trimiterile făcute de către societatea
reclamantă la instituţia retractului litigios şi la practica instanţei supreme
în privinţa calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul
Legii nr.10/2001.
S-a conchis în sensul că acest contract
nu este lovit de nulitate, la încheierea lui fiind respectate prescripţiile
stabilite prin art. 962 şi 968 Cod civil, motiv pentru care acţiunea este
nefondată.
Împotriva acestei soluţii a declarat apel,
în termen legal, societatea reclamantă, criticile vizând greşita aplicare a
legii la situaţia de fapt şi pronunţarea unei sentinţe neîntemeiate.
S-a susţinut, în reluarea situaţiei de fapt, că
instanţa avea obligaţia de a verifica în ce măsură era posibilă în cauză
vânzarea drepturilor litigioase, câtă vreme scopul unui asemenea contract este
de a pune la îndemâna părţii, atunci când există proces, un mijloc de stingere
a procesului prin despăgubirea drepturilor litigioase vândute şi despăgubirea
integrală a cumpărătorului. Or, în speţă, pentru o sumă de bani considerabilă,
contractul a avut ca scop o transmitere a calităţii procesuale, iar nu o
stingere a dreptului litigios, în modalitatea prevăzută de lege în legătură cu
această instituţie.
Apelanta reclamantă a susţinut că, din acest punct de
vedere, este nelegală transmiterea prin contract a calităţii procesuale de
către persoana îndreptăţită, conform Legii 10/2001, în contestarea deciziei
S.C. M S.A. si s-a solicitat să se ia act că atât înainte de modificarea legii
speciale prin Legea nr. 247/2005, cât şi ulterior apariţiei acestui act
normativ, practica instanţelor a fost unanimă în sensul că împotriva
dispoziţiei/deciziei persoanei deţinătoare, calitate procesuală activă nu poate
avea decât notificatorul, care şi-a invocat şi calitatea de persoană
îndreptăţită (dec. civilă 2382/24.03.2004 a Î.C.C.J., decizia civilă
3562/12.05.2004 a Î.C.C.J.).
Apelanta a mai arătat că aceeaşi concluzie reiese şi
din Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001; că un asemenea act ar
permite deturnarea scopului actului normativ şi al procedurilor reglementate
prin această lege, legiuitorul urmărind să pună doar la dispoziţia anumitor
persoane mijlocul procesual pentru a obţine măsuri reparatorii în acest
context, pentru imobilele preluate abuziv de stat, în perioada de referinţă.
Înstrăinarea dreptului litigios de către o persoană
care ipotetic îndeplinea condiţiile pentru a-i fi recunoscută calitatea de
persoană îndreptăţită (în sensul dat de Legea nr. 10/2001) constituie o
încălcare a art. 44 din Constituţie, căci limitele dreptului de proprietate –
inclusiv a măsurilor reparatorii ce vizează retrocedarea imobilului – sunt
stabilite de lege, iar în speţă legea a fost încălcată într-un scop speculativ.
Analizând motivele cuprinse în apelul reclamantei, în
raport de disp. art. 295 al. 1 cod proc. civilă, Curtea a reţinut următoarele
considerente:
Considerând necesară nuanţarea consideraţiilor
dezvoltate de către instanţa de fond în legătură cu retractul litigios
(instituţie corelată din punctul de vedere al materiei cu vânzarea de drepturi
litigioase), se va avea în vedere că, prin scopul avut în vedere de părţile
contractante şi faţă de obiectul raportului juridic, prin contractul intitulat ,,de vânzare-cumpărare de drepturi
litigioase’’, autentificat sub nr. 1198/09.07.2004 la BNP G.L. (Năvodari) s-a
urmărit în fapt cesiunea drepturilor succesorale evocate în procedura Legii nr.
10/2001 de către cedenţii F. către cesionarii C., arătându-se în cuprinsul
actului că intimaţii pârâţi F. au intenţionat să vândă toate drepturile (aflate
în litigiul aflat pe rolul Tribunalului Constanţa – dosar 934/2004) pretinse în
baza calităţii de moştenitori ai autorilor lor asupra imobilului în cauză.
Cedenţii au menţionat că drepturile cesionate
– şi care au făcut obiectul notificării 1083/26.03.2004, respinse prin decizia
135/2004 a societăţii reclamante–se fundamentează pe certificatul de
moştenitor eliberat de BNP Asociaţi I.M. şi P.I. G. şi pe actele de proprietate
ale antecesorilor, înmânate cu această ocazie cumpărătorilor, precum şi că
intimaţii pârâţi C.C. şi C.S. se vor substitui în calitatea procesuală a
cedenţilor, de reclamanţi în dosarul având ca obiect contestarea deciziei.
Contractul mai prevede că rămân în sarcina cesionarilor
cheltuielile ocazionate cu evaluarea imobilului şi cu anularea contractelor de
vânzare-cumpărare (dacă este cazul) pentru chiriaşii din imobil, iar în
situaţia în care cesionarii nu obţin câştig de cauză, suma avansată ca preţ
rămâne vânzătorilor, cumpărătorul fiind cel care suportă riscul procesului.
Acestea fiind clauzele contractuale, este evident că
părţile nu au apelat la instituţia retractului litigios reglementată prin art.
1402 Cod civil, care este definit ca fiind acea manifestare unilaterală de
voinţă prin care debitorul unui
drept litigios transmis de creditor unei alte persoane printr-o cesiune de
creanţă cu titlu oneros, poate să stingă litigiul şi totodată şi obligaţia sa,
oferind cesionarului – care reprezintă noul său creditor, suma cu care el a plătit
efectiv cedentului creanţa respectivă; în aceste condiţii, după încheierea
contractului de vânzare a dreptului litigios, debitorul dreptului în cauză
poate să-l înlăture din proces pe cesionar, prin plata sumei cu care acesta a
cumpărat dreptul litigios.
În speţă, actul juridic intitulat ,,contract de
vânzare-cumpărare de drepturi litigioase’’, a vizat în mod neechivoc o
operaţiune permisă prin prisma dispoziţiilor art. 1391-1392 Cod civil, părţile
urmărind să opereze o translaţie - asupra cesionarilor - a drepturilor invocate
în considerarea calităţii cedenţilor, de pretinse persoane îndreptăţite la
măsuri reparatorii pentru acest imobil în contextul dat de Legea nr. 10/2001
(ei fiind şi autorii notificării făcute anterior); cesionarii urmau să preia şi
calitatea procesuală avută de contestatorii cedenţi în litigiul cu persoana
deţinătoare a imobilului – societatea reclamantă.
Or, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, în lipsa
unei interdicţii legale exprese, nimic nu poate susţine teza nulităţii prin
încălcarea cerinţei prevăzute prin art. 968 Cod civil, referitoare la
caracterul licit al cauzei şi a celei privitoare la obiectul actului juridic,
statuată prin art. 962 şi urm. Cod civil.
Chestiunea pusă în discuţie de către apelanta reclamantă
se referă, în fapt, la posibilitatea translatării calităţii de ,,persoană
îndreptăţită’’, astfel cum este ea definită prin art. 3 şi 4 din Legea nr.
10/2001, către o terţă persoană, iar din acest punct de vedere, jurisprudenţa
nu reflectă o practică relevantă în prezenta cauză, aşa cum se arată prin
motivele de apel. Astfel, prin decizia civilă 3562/12.05.2004 a Î.C.C.J.–Secţia
civilă (ataşată la dosar) s-a pus în discuţie calitatea de persoană
îndreptăţită a persoanei căreia i s-a înstrăinat bunul mai înainte de intrarea
în vigoare a Legii 10/2001, subdobânditorul neputându-se considera, din
perspectiva calităţii de succesor cu titlu particular, persoană îndreptăţită în
sensul dat de art. 3 din lege. Aceeaşi viziune se regăseşte în decizia
8118/9.10.2009 a Î.C.C.J., care a contestat succesorului cu titlu particular
calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, chiar dacă acesta
(iar nu titularul dreptului vândut) a formulat notificarea în termenul legal.
Aceste soluţii jurisprudenţiale nu sunt însă
concordante cu situaţia de fapt relevată în prezenta cauză, întrucât cedenţii
F. formulaseră în nume propriu notificarea, ulterior intervenind cesiunea
drepturilor litigioase (litigiul fiind generat de promovarea de către cedenţi a
contestaţiei la decizia dată notificării lor). Prin cesiunea drepturilor ce fac
obiectul raportului litigios, părţile au consimţit la transmiterea calităţii
procesuale dobândite de cedenţi în favoarea cesionarilor, pentru ca aceştia din
urmă să facă demersurile apreciate ca necesare pentru obţinerea, pe cale
judiciară, a dreptului pretins.
Nu există aşadar similitudine de situaţii, şi dacă
legiuitorul a restrâns, prin textele art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, sfera
persoanelor care puteau pretinde restituirea în natură sau măsurile
reparatorii, la cel deposedat abuziv şi la moştenitorii legali sau succesorali
ai acestuia, nu a stabilit şi o interdicţie în privinţa încheierii ulterioare a
unui contract de vânzare a drepturilor litigioase de către aceste persoane, în
favoarea unor terţi.
Încheierea acestui contract nu putea urmări, astfel
cum se susţine în apel, sistarea procesului (ca în cazul retractului litigios),
câtă vreme cesionarii au plătit un preţ al cesiunii fără să obţină şi
beneficiul demersului lor, care în speţă se traduce prin analizarea
legitimităţii dreptului invocat de cedenţi prin notificare şi speranţa de a
obţine una dintre măsurile reparatorii la care ar fi fost îndreptăţiţi şi
intimaţii F., în temeiul Legii 10/2001.
Aceste argumente infirmă şi susţinerea
potrivit cu care, recunoscând caracterului licit al unei asemenea convenţii,
s-ar aduce atingere dreptului de proprietate privată consacrat şi garantat prin
art. 44 din Constituţie, pentru că încheierea contractului nu dă cesionarilor,
astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond, o garanţie a câştigării
procesului şi obţinerea rezultatului dorit, ci doar legitimitatea procesuală
pentru a pretinde aceleaşi drepturi pe care le-ar fi opus apelantei şi
cedenţii.
În raport de toate aceste considerente, constatând că
nu sunt temeiuri de reformare a hotărârii, faţă de disp. art. 296 cod proc. Civilă,apelul urmează a fi respins ca nefondat.
